După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Raul Alexandru Mitruți
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
A fost o dată ca niciodată, că de nu ar fi, nu s-ar povesti. Un regat mare, mult mai mare decât oricare altul. Și un palat atât de mare, vai! Mare de ajungea până la cer. Și toți cetățenii care erau în regat erau fericiți. Copiii se jucau, adulții munceau și tot regatul era în armonie.
Pentru un loc așa de mare și vesel, era evident, trebuia să fie și un conducător bun! Regele Jasper era unul dintre cei mai apreciați regi din lume. Știa să facă pace în tot regatul, dar provocat nu dă lipsă de curaj și putere. Soția lui, regina Catherine este o femeie foarte blândă, cu suflet mare pentru ori și cine. Împreună au domnit acest regat, având grijă să fie toți cetățenii fericiți.
A existat o singură problemă totuși, aceștia nu au avut niciun moștenitor. Regina nu putea face copii. Au adus vrăjitori de pretutindeni sperând că aceștia vor găsi o cale ca regatul să aibă un prinț. Anii treceau și nici o veste îmbucurătoare. Regele și regina au început să îmbătrânească și odată cu trecerea anilor speranțele erau tot mai slabe. Regina nu mai voia să iasă în mulțime. Se retrase în lumea ei și o tristețe apăsătoare o ținea captivă în palat. Regele deveni din ce în ce mai îngrijorat de soarta ei și nu știa cu ce și cum să o înveselească. În zadar au organizat petreceri, grădina palatului a umplut-o cu flori și cu cele mai frumoase păsări cântătoare.
- Detalii
- Scris de: Raul Alexandru Mitruți
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Henry visa de când era copil să călătorească în jurul lumii. Acum crescu destul de mare încât să-și împlinească acea dorință efemeră. El își pregăti aproape tot ce crezu că îi va fi de folos, dar când se gândi mai bine, nu putea să plece pur și simplu și să își lase singură sora mai mică. Așa că îi propuse să-l însoțească în această aventură.
- Dragă Beatrice, eu am să pornesc într-o lungă călătorie. Nu pot să te las singură acasă, așa că aș dori să mă însoțești.
Ea nu stătu prea mult pe gânduri, și acceptă de îndată. Deși ei nu îi plăcea să plece prea departe de casă, se gândi că tot mai bine este să fie lângă fratele său fiindcă, nu se știe, poate îi va fi de folos.
În scurt timp, Henry pregăti barca cu tot ce considerau că este necesar și porni la drum în dimineața următoare. Valurile mării luă barca și o dăduse spre necunoscut. Nici unul nu știa încotro se îndreaptă sau ce îi așteaptă pe celălalt mal, sau dacă chiar există vreunul. Zile în șir nu au zărit decât apa întinsă și câțiva pescăruși undeva în zare. Când deodată, marea deveni furioasă, valurile începuse să ridice barca cu putere, cerul se întuneca și o ploaie cruntă se abătu asupra lor, crezând că le-a venit sfârșitul.
- Detalii
- Scris de: Raul Alexandru Mitruți
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Onoarea
În anul 1940, familia Barley din orașul aglomerat Carsehold avea o zi normală. Cel puțin așa credeau ei...
Dna Jennifer se ducea la muncă pe drumul cel pietros. Dar la jumătate de drum o țărancă mai în vârstă venise la ea. Ea avea o jachetă neagră și ieftină de piele, opinci vechi și zgâriate și blugi banali din ață subțire.
- De ce ați venit la mine, dnă? întreabă Jennifer.
- Sunt bătrână și săracă... Faceți un bine și dați-mi un ban, vă rog.
Dna Jennifer i-a dat 5 bani de aur. În acea zonă, un ban de aur era bogăție pură. Bătrâna însă, a dat la schimb un săculeț misterios legat de o sfoară mică și subțire.
- Scuzați-mă, nu accept sedile de la oricine.
- Detalii
- Scris de: Raul Alexandru Mitruți
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
După ce profesorul Dumitru Gherman făcu prezența, prezentă și lecția: problemele sociale. În mare parte, lecția este despre drepturile omului și probleme centrale în etică. Nu s-a întâmplat nimic extraordinar, până când, dintr-odată, îl aud pe profesor spunând:
- Ce părere aveți despre problemele care sunt în această perioadă?
Vlad, un coleg de-al meu, răspunde:
- Eu cred că cea mai mare problemă este frica de îmbolnăvire. Consider că teama ne poate duce la eradicarea umanității.
- Un răspuns foarte bun! spuse profesorul.
- Detalii
- Scris de: Raul Alexandru Mitruți
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În vârf de munte, singur și slăbit, bătrânul Erold încerca să aprindă focul în căsuța lui modestă. Știa că va veni iarna, dar parcă anul acesta a venit mult prea devreme. Abia apucase să se bucure de soare și de roadele pământului din care nu a adunat prea multe. Lumina slabă de la lampă contura câteva umbre și deseori îi părea că mai este cineva, dar nimeni nu mai trecuse pe la el de mai bine de câteva luni.
Erold își făcu un ceai și se așeză lângă foc, când dintr-o dată se aude o bătaie în ușă. Ridică privirea și oftă. „Of, ce vânt puternic!” se gândi bătrânul. Mai luă o gură de ceai și pentru câteva clipe închise ochii. Un strigăt se auzi din spatele ușii:
- E cineva acasă?
Bătrânul clipi de câteva ori. „Poate mi se păru...” își zise. Din spatele ușii iar se auzi bătăi. Se ridică și merse să deschidă ușa. În fața ușii era un tânăr fecior ce părea aproape înghețat.
- Poftim! Intră înăuntru!
- Ce bine că m-ați deschis! Mă numesc Aaron. Nu mai pot de frig și foame! Rătăcesc pe acest munte de câteva zile.
- Detalii
- Scris de: Liliana Gabroveanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Ion ajunsese să trăiască pe stradă. Oricine l-ar fi întrebat cum şi de ce, repeta aiurit... aşa a vrut Dumnezeu.
Ştia de unde i se trăsese totul. De departe se vedea că este un visător incurabil. Se născuse cu bunătatea în suflet şi cu încredere în oameni până la inconştienţă. Adică victima sigură pentru cei născuţi să înşele.
Un timp, Ion locuise în parcul din faţa gării. Apoi plecase brusc de acolo, după o altercaţie cu o gaşcă de dubioşi. Fusese bătut de atâtea ori, trăind printre bețivi şi drogaţi. Înţelepciunea, căpătată printre cei asemeni lui, îl luminase, făcându-l să plece la loc ferit şi mult mai sigur, într-un parc din centrul oraşului. Un parc vechi, cu multe alei dispuse radial, străjuite de copaci bătrâni şi umbroşi.
Locul avea o frumuseţe ciudată. La tot pasul întâlneai fântâni înnegrite de timp, ce aminteau de alte vremuri, cu bazine frumos ornamentate, în care nu mai cursese niciun strop de apă. Meşterii găsiseră cu cale să le înfrumuseţeze după moda de atunci, cu basoreliefuri reprezentând păsări, animale sau busturi de zeiţe.
- Detalii
- Scris de: Milian Oros
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Seara era frumoasă și liniştită; corul greierilor îmi aducea în suflet o armonie aparte. Gândurile, într-un zbor liber, luaseră drumul, aproape firesc, spre atmosfera plină de mistere a serilor și nopților din copilărie. Un timp, am încercat o translatare temporală a ei în trăirea prezentului. N-am reuşit, erau prea mari discrepanțele. Cu toate acestea, oglinda sufletului mă năpădea cu imagini tulburătoare, care nu puteau trăi decât în acel timp trecut, dar neuitat. Mi-am adus aminte de nopțile de toamnă târzie, ori de iarnă, când se făcea clacă la torsul cânepii.
Caierele de cânepă, se transformau în fire lungi, nesfârşite, pe fusuri ce se roteau ca nişte titirezi între degetele fermecate ale torcătoarelor. Doar sufletul meu de copil și de ce nu, cel care a mai rămas din el, știa și știe ce povești minunate ascultam în acele nopți de șezătoare. În minte o vedeam și auzeam aievea pe lele Ana depănând povești, după ce se lăsa un timp rugată de suratele ei întru clacă… Femeia, cam la șaizeci de ani, greu să-i ghicești, lua o înfățișare nepăsătoare, calmă și liniștită, de parcă rugămințile ar fi fost adresate altei persoane.
- Detalii
- Scris de: Irene Postolache
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Iată trăiau într-o casă, doi frați. Pe primul îl chema Luluță. Acum, nu mai știu, așa-l chema... sau așa îi spunea lumea? Eeee! În sfârșit, Luluță era cam slab de minte și aiurit... Fratele lui, Duță, toată ziua îl certa:
-Lasă muștele în pace, nu le mai număra! Pune mâna, învață cum se muncește, că acuș-acuș mergi la casa ta. Ca să ții o casă, trebuie să fii om gospodar, să știi să repari, să bați cuie... și câte și mai câte. Dacă îți iei nevastă, e toată ziua cu gura pe tine: s-a stricat sertarul, a căzut dulapul, scârțâie scaunul...
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Nu ştiu ce i-a venit lui Dragoş în dimineaţa aceea să se ducă în livadă cu noaptea în cap. Pe colină abia răsărise soarele, iar roua picase pe iarbă şi flori, bobiţe strălucitoare de sori bălăiori, culese în palme în zori de Domniţe purtând steluţe de aur împletite în cosiţe!
Să nu care cumva să credeţi, că Dragoş venise cu noaptea în cap în livadă, aşa într-o doară!
Nicidecum!
Venise, să vadă minunea cu ochii!
Cum, ce minune!?
O minune ca toate minunile, cum v-o spun eu!...
Visase că Făt - Frumos poposise în livadă. Se ţinea de mână cu Domniţa Cosânzeana. Venise acolo, hăt de departe pe-un armăsar alb ca spuma laptelui, înaripat, care aleargă mai iute decât vântul şi gândul, printre stele şi nori. Îşi legase armăsarul înaripat de stâlpul sculptat din lemn de cireş, pe care este cocoţat columbarul.
- Detalii
- Scris de: Virgil Stan
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Această povestire este dedicată dragii mele bunici paterne,care m-a scos de multe ori din necazuricând făceam câte o boacănă,ascuzându-mă la ea în cameră
până le trecea furia părinţilor.
Depăn amintiri, înşirând pe aceste pagini clipe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei, ajunsă la răscruci de vremuri.
Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Pentru ca să nu-mi fie frică singur pe câmp, la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând, lotul nostru de vie.
La vreo cincizeci de metri de parcela noastră, avea un hectar de viţă de vie şi tatăl mamei mele, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani, împotriva celor care ar fi dorit să se înfrupte din struguri, când ajungeau să fie copţi?