După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Ion Dulugeac
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Discutând cu doi foști colegi de școală generală, Brâncoveanu se întoarse din senin şi le arătă o carte despre caii lipițani, pe care o înmână celor doi ce doreau autografe, după ce coborâse să meargă la măcelăria lui Nas, situată lângă părculețul aflat aproape de casa părintească. După ce a mers câţiva paşi către portbagajul mașinii, pentru a lua un stilou, să le scrie autografe celor doi prieteni din copilărie, se auzi glasul fetei din mașină, strigând agitată pe geam:
― Domnul Ion, uitați-o pe mama dumneavoastră, trece strada la măcelăria lui Nas.
Când acesta a văzut-o pe mama lui, pe doamna Elena, a simţit punându-i-se parcă un nod în gât. Bărbatul o iubea foarte mult pe mama sa, apreciindu-i eforturile mari pe care le făcuse, pe vremea când acesta era copil. Brâncoveanu ţinea la mama sa, mai ales pentru multele mizerii îndurate de la soțul ei, Marin, un oltean gelos din zona Drăgășani. Astfel că semnă grăbit autografele celor doi și apoi plecă pe urmele femeii.
Soţul doamnei Elena îi fusese tată vitreg luiIon; acesta își aminti cum, adesea, mama sa, îndurase multe mizerii de la olteanul de la Dobroteasa, pentru a-i putea da o educație aleasă fiului său, mai ales că Marin nu-i trata la fel pe Ion şi pe cele trei surori ale sale. De aceea, atât mama, cât şi fiul, suferiseră în tăcere, umplându-şi sufletul de amărăciune şi nemulţumire.
- Detalii
- Scris de: Raducan Gheorghe
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Auzi și nu-ți vine să crezi! S-a trezit (perș)edintele! Omul surdo-mut a început să vorbească!
Da. Vorbește și vorbește prost! Din visul contondent și bleg(oslovistic) ne spune că trebuie să facem armată. Să meargă și femeile în armată, chiar și cele mai în vârstă, chiar și jeluitoarele de la cimitire.
De ce armată, nene? Ce să apărăm? Țara cui? Mai avem noi, poporul de proști, țară? Să apărăm fabricile și uzinele? Crede-mă, nea’ Joha, le-ați mâncat de mult! Nu știi!? Și mai grav! Lăcrima Dunărea sub barjele de fier vechi!
Să ne apărăm pădurile!? Care păduri, Doamne, că le-ați Kelemenit și le-ați hrebenciucit!
Să ne apărăm câmpiile!? Care câmpii, băi, omule!? Chiar așa de dus cu pluta ești!?
- Detalii
- Scris de: Aurelia Oancă
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
A fost odată ca niciodată... A fost un om harnic şi drept, cum sunt mulţi oameni care trăiesc în frumoasele ţinuturi ale Maramureşului. Acest om, pe nume Bogdan, avea o soţie frumoasă pe nume Maria şi două fete la fel de frumoase : Iza şi Mara. Ei şi-au construit o căsuţă din piatră adusă din munte şi din lemn tăiat din pădure. Cei doi munceau din zori şi până-n noapte, ca să-şi poată creşte frumoasele lor fete. Iza, fiind mai mare, o ajuta pe mama ei, dar se juca şi cu surioara ei mai mică, Mara.
Într-o zi, cele două fete au ieşit în curte să se joace. Au cules flori, au alergat după fluturi, s-au ascuns după bolovanii cel mari, căzuţi ca nişte dinţi uriaşi din muntele de piatră aflat în apropierea casei lor. Tot zburdând, n-au băgat de seamă cât se depărtaseră de casă. Deodată, s-a deschis o privelişte minunată în faţa lor. Iza, puţin speriată, o prinde pe Mara de mânuţa ei mică şi se uită ca vrăjită la cascada minunată, ce-şi rostogolea apele peste coastele de piatră ale muntelui. Ajunsă jos, apa se izbea de oglinda lacului de la poalele muntelui, apoi în valuri înspumate, se grăbea să curgă la vale, udând copacii din jurul lacului cu stropi de apă cristalină.
Totul era învăluit apoi, de un curcubeu uriaş, arcuit deasupra apei şi deasupra pădurilor, peisajul părând desprins dintr-o poveste.
- Uite o zână, spuse Mara !
- Unde ? Eu nu o văd !
- Acolo, în apa ce cade de sus !
- Detalii
- Scris de: Virgil Stan
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Lampa cu petrol atârnată de cuiul bătut în peretele casei lângă capul patului în care dormeau părinţii, ardea cu flacără mică, afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam că dorm, ca să pot asculta discuţia lor. Mi s-a părut, că pun ceva la cale şi că se fereau de mine. Aşa credeam eu, în mintea mea de copil. Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şuşoteau că aşa erau învăţaţi ţăranii să vorbească, când intrau în pat, pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu.
Mi-am adus aminte, din cele auzite, că în timpul zilei când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petrică, mai mic cu un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în braţe saci din pânză de cânepă ţesută de mama la război, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele).
Nu ştiam ce are de gând să facă şi nici nu am dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cumva cercul din sârma folosită la conducerea lui prin toată curtea, dacă nu ne chema să ţinem de gura sacului eu pe o parte, Petrică de cealaltă, cât el turna cu baniţa în sac grâul luat din hambar. A încărcat câţiva saci cu grâu şi alţi saci cu orz şi cu porumb şi i-a apropiat de uşa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câlţi de cânepă împletită de bunica pe vârtelniţă .
- Detalii
- Scris de: Nicolae Valareanu Sarbu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul. Duhul iertării se înalţă peste sufletele căzute în păcat şi din umbra păianjenului neobosit în ţesere, străbat razele luminii.
- Detalii
- Scris de: Aurelia Oancă
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
A fost odată ca niciodată... A fost un om harnic şi drept, cum sunt mulţi oameni care trăiesc în frumoasele ţinuturi ale Maramureşului. Acest om, pe nume Bogdan, avea o soţie frumoasă pe nume Maria şi două fete la fel de frumoase : Iza şi Mara. Ei şi-au construit o căsuţă din piatră adusă din munte şi din lemn tăiat din pădure. Cei doi munceau din zori şi până-n noapte, ca să-şi poată creşte frumoasele lor fete. Iza, fiind mai mare, o ajuta pe mama ei, dar se juca şi cu surioara ei mai mică, Mara.
Într-o zi, cele două fete au ieşit în curte să se joace. Au cules flori, au alergat după fluturi, s-au ascuns după bolovanii cel mari, căzuţi ca nişte dinţi uriaşi din muntele de piatră aflat în apropierea casei lor. Tot zburdând, n-au băgat de seamă cât se depărtaseră de casă.
Deodată, s-a deschis o privelişte minunată în faţa lor. Iza, puţin speriată, o prinde pe Mara de mânuţa ei mică şi se uită ca vrăjită la cascada minunată, ce-şi rostogolea apele peste coastele de piatră ale muntelui. Ajunsă jos, apa se izbea de oglinda lacului de la poalele muntelui, apoi în valuri înspumate, se grăbea să curgă la vale, udând copacii din jurul lacului cu stropi de apă cristalină. Totul era învăluit apoi, de un curcubeu uriaş, arcuit deasupra apei şi deasupra pădurilor, peisajul părând desprins dintr-o poveste.
- Uite o zână, spuse Mara !
- Unde ? Eu nu o văd !
- Acolo, în apa ce cade de sus !
- Detalii
- Scris de: Ion Dulugeac
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
La uşa de la intrarea în birou, patronul clubului a dat nas în nas cu Adinel, un îngrijitor care lucra la crescătorul de cai, de peste 15 ani. Adinel lucrase mai întâi la grajdurile acestuia de la Ploieşti, apoi la ferma de la Dor Mărunt; în prezent lucra la Mogoşoaia, având grijă de caii de competiţii ecvestre ai fetelor sale, competitoare la CSA Steaua București.
― Salut, Adinele! spuse bărbatul la întâlnirea cu angajatul său.
― Bine, şefu’, totul e bine, lucrez, fac boxele la armăsarii ăștia!
― Ce fac caii, cum au mâncat de dimineaţă? au urmat întrebările bărbatului.
― Bine, şefu’, totul a mers bine, toți au mâncat cu poftă! Prinţul ăsta din prima boxă, a săpat un pic azi-noapte, dar nu a făcut colică, răspunse îngrijitorul triumfal, pentru a ieşi bine în ochii şefului, ştiind că acesta o să-l laude.
― Adinele, dar agrement mai faci, măi băiete? zise mecanic Ioan către angajatul său după ce opri în faţa boxei lui Rock, care fornăia bucuros.
- Detalii
- Scris de: Adriana Crăciun
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Într-un ținut izolat, în satul Elaris, situat în adâncul pădurilor străvechi din emisfera nordică, Solstițiul de iarnă era mai mult decât cea mai lungă noapte a anului; era un moment când granița dintre lumea vizibilă și cea nevăzută se subția până la un văl făurit din șoapte și umbre. Localnicii, descendenți ai unei civilizații izolate de restul lumii, păstrau un secret transmis de-a lungul mileniilor—un secret cunoscut doar de Gardienii Solstițiului.
Aedan, un tânăr doctorand, a ajuns în Elaris căutând să descopere misterele istoriei omenirii. A auzit povești despre tradițiile satului, despre Gardienii Solstițiului care posedau cunoștințe ce puteau rescrie povestea existenței omenirii. Curiozitatea l-a atras mai adânc în pădure, unde un copac bătrân și impunător părea să-l cheme cu crengile sale noduroase. Într-o după-amiază, în timp ce explora tăcut pădurea, Aedan a observat o scorbură imensă la baza copacului. Apropiindu-se, a văzut că scorbura ascundea un obiect vechi și prăfuit. Cu grijă, Aedan a scos obiectul și a descoperit că era o carte legată în piele, inscripționată cu simboluri necunoscute semioticii moderne.
Cartea părea să fi fost ascunsă cu intenție, poate pentru a fi protejată sau pentru a fi găsită doar de cineva care are o misiune speciala.
- Detalii
- Scris de: Ioana Precup
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
E a treia zi din decembrie. Într-un sat de la poalele Heniului şi-au dat drumul ,din norii cenuşii, primii fulgi de zăpadă din această iarnă. Nimeni nu credea că iarna se va înstăpâni peste ţinuturile bârgăuane chiar din primele zile.Dar nu, nu era doar un capriciu al vremii.A nins continuu, iar zăpada a acoperit cu albul imaculat pământul încremenit de frig.
Ce mai larmă prin curţile localnicilor ce aveau copilaşi !Câtă explozie de bucurie la contactul cu noile straie , de sărbătoare, ce acoperă pământul ca o blană protectoare ! Nu conteneau prichindeii să se îmbulgărească, să facă îngeraşi în zăpadă ,să-şi încerce săniuţele şi să facă oameni de zăpadă.
Andreea, o fetiţă de vreo zece ani ,şi-a pus în gând să facă, în curte, un om de zăpadă. Cu multă sârguinţă aduna, cu palmele-i mici ,zăpada pufoasă, o strângea bine într-un bulgăre pe care-l tăvălea prin nea până căpăta dimensiunile dorite.Şi i-a reuşit :un om înalt, cu o pălărie veche, pleoştită ,pe creştet, cu ochi vioi din cărbune, un nas hazliu dintr-un morcov,mâini din crenguţe de zarzăr şi nasturi din pietricele.Iar fularul ce-i învelea gâtul, împodobit de fulgii albi de nea, îl făcea să pară mai important.
- Detalii
- Scris de: Bogdan Boeru
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Abia după cea de-a treia dispariție s-a putut vorbi în mod serios despre un caz, fiindcă nu orice dispariție are la îndemână o televiziune de scandal care să-i spună povestea.
Când pădurarul a venit acasă și a constatat că nevastă-sa nu mai era acolo, primul lucru la care s-a gândit a fost că probabil, sătulă de bătăile încasate, a plecat la mă-sa. Iar de gândit, s-a gândit după primul lucru pe care l-a făcut, adică după ce s-a îmbătat crunt, răstimp în care și-a jurat că va rupe un ciomag pe spinarea femeii îndată ce va pune mâna pe ea. Când s-a eliberat din chingile alcoolului și creierul său a început să funcționeze cât să realizeze că nu era chiar imposibil ca muierea să-l fi părăsit de-a binelea, deja trecuseră patru zile. „Patru zile și nenorocita dracului nu s-a întors! Să vezi ce omor îi dau!” Socrii locuiau într-un sat îndepărtat, cătunul unde se părăginea gospodăria pădurarului era pierdut undeva, în creierii munților, așa încât, până să cumpănească dacă să reclame dispariția nevestei, ori să se ducă să o caute și să o aducă de păr acasă, numai bine că s-a întâmplat a doua dispariție: fiica cea mare a unuia dintre braconierii cunoscuți dar neraportați. (Fiindcă nu se făcea să te duci să mănânci din căprioara la ceaun a omului și apoi să-l denunți la Poliție…)
Citește mai mult: Printre oameni și alte ființe bizare (fragment de roman)