După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Puiu Raducan
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Cu șoldurile-n mâinile nepăsării, din odaia de sus a megaconacului făcut numai dân bani cinstiți, bătrânul Yaha împinge cu ochii fumul de la țigară. Privește cu jind sânii copilei pedofilite și-și exclamă:Bă, da mare sunt,bă!
Pedofiloaica ce-i zice frățiorului vitreg nene, râde și aplaudă. Nu știe de ce. Musteața sură și periculoasă a moșului Yaya face ravagii.
Să facă, bre, dar cu poporul dădău cum rămâne?!
Prizonier, ostatec al Yaya-ului, dădăul de popor, râde, aplaudă (evident) și de parcă n-ar fi suficient, mai și… votează..
Cum cu cine, băăă? Cu ei, cu ai lui Yaya, ce mai întrebați? Știe tot globul și voi nu!
”Și-n ziua aceea în care n- ar fi trebuit
Citește mai mult: Pamflete-n zeamă de cucută și zaț de mătrăgună
- Detalii
- Scris de: Adriana Crăciun
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Era o zi mohorâtă de toamnă, cu cerul acoperit de nori grei și vântul purta frunze uscate pe aleile pustiite. Un bărbat trecea agale prin parc, cufundat în gândurile sale. Pe măsură ce frunzele cădeau în jurul lui, își simțea propria ființă ca parte din acest ciclu. Era într-o perioadă de tranziție, nu doar în viața lui profesională, ci și în suflet, simțindu-se prins între ceea ce a fost și ceea ce ar putea fi.
Se opri pe o bancă veche, uitându-se la copacii care păreau să plângă cu fiecare frunză care se desprindea de ramuri. Atunci simți o prezență stranie, dar familiară. Nu era nimeni vizibil în jur, dar ceva îi atinsese ușor umărul. Era ca o șoaptă tăcută dintr-o altă lume.
– Toamna este un sfârșit, dar și un început, auzi o voce profundă, dar liniștitoare, venind din spatele său.
Întorcându-se, văzu o siluetă vagă, aproape eterică, ca și cum ar fi fost o simplă iluzie. Într-un fel ciudat, nu simțea teamă. Prezența entității părea naturală, ca o întâlnire destinată să aibă loc.
- Detalii
- Scris de: Mariana Popa Potaisa
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Orașul Blaj a primit cea mai importantă vizită din istoria sa, Papa Francisc a vizitat acest pământ „ de martiriu, de libertate și milostivire”, după cum afirmă Cardinalul Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Unite cu Roma, Greco- Catolică.Familia mea a avut un reprezentant de bază la acest eveniment istoric, pe soțul meu Ovidiu, nativ din Blaj. Relatându-mi evenimentele, a reușit să mă emoționeze și să mă înflăcăreze.
Dar, ne-am adus aminte de prima vizită a unui suveran pontif în țara noastră, la București în 8 Mai 1999. Cu venerație ne-am reamintit momentele când Sfântul Ioan Paul al II-lea a rostit cuvinte de lumină îndreptate spre Blaj: „ Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu și imi însușesc mișcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: „ Îți mulțumesc Dumnezeule că m-ai ajutat să-l pot vedea”.
Au trecut peste România 10 ani de evenimente, care ne-au consumat viața în stil agitat.Recompensa spirituală înaltă a venit în anul 2019 tot de la Roma, când Pontiful Romei vizitează Blajul, Cetatea lui Inocențiu Micu, sufletul cald al României -Blajul- , care s-a bucurat de îmbrățișarea Papei Francisc. La acea dată, Câmpia Libertății s-a tranformat într-o mare Catedrală cuprinzătoare a mii de suflete de români într-o stare de fericire duhovnicească.
Citește mai mult: MISIUNE SFÂNTĂ, UN VIS,O SPERANȚĂ ÎMPLINITĂ | PAPA DE LA ROMA LA BLAJ
- Detalii
- Scris de: Mariana Popa Potaisa
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Simt acut aripile timpului. Mă roagă să-l despletesc, să vorbesc despre el și rolul lui în
viața mea. Cu un arcuș de lumină imaginar intru într-o competiție cu vârsta. Poposesc în orașul meu natal, Turda. Găsesc dimensiunea clipei din pura plăcere de-a viețui în echilibru pe toate palierele vieții. Am tânjit mereu după copilărie, acum o regăsesc în gând.
Născută într-un oraș transilvan cu istorie veche din vremea cuceririi Daciei de către romani, voi face o scurtă prezentare a locului în care am crscut, orașul Turda numit Potaissa, unul din cele mai importante localități urbane din Dacia Romană.
Inițial a fost o așezare dacică, dar după cucerirea romană a fost un sat( victus) și apoi oraș. Prima mențiune a Potaissei, ca oraș, datează din anul 108 e. n. când o unitate militară a fost adusă în acest loc pentru a construi un drum spre Napoca.
Citește mai mult: ORAȘUL TURDA CETATE ROMANĂ PE UN MUNTE DE SARE
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
De cum intră în casă, Lia fu întâmpinată mai întâi de un pisoiaş gri, cu blăniţa moale şi pufoasă, care-i sări în braţe de cum o zări intrând pe uşă, lăsându-se dezmierdat de mângâierile ei pline de tandreţe şi afecţiune. Cu motănelul gri în braţe, Lia intră în camera de zi, unde se aflau părinţii ei, ambii treji. Ea-şi salută părinţii, care se ridicară în picioare, zărind-o; pe ea o aşteptau.
- Cam târzior astăzi, domnişoară, îi reproşă blând domnul Virgil Stancu, care părea a fi îngrijorat de întârzierea fiicei sale.
- Nu foarte târziu, tati, surâse ea, ceea ce-l dezarmă rapid pe tatăl ei; acesta îi răspunse tot printr-un zâmbet, renunţând pe loc la alte reproşuri pe care, probabil le avusese în minte înainte de sosirea fiicei sale.
Părinţii ei o aşteptaseră pe ea, îngrijoraţi de întârziere şi foarte probabil, nerăbdători să afle rezultatul concursului, după încheierea celor cinci testări.
- Am auzit o maşină; ai venit cu taxiul? întrebă, tare curioasă, doamna Valeria Stancu.
- Nu, mami, nu cu taxiul; m-a adus un coleg cu maşina, explică ea.
- Un coleg?! se miră mama ei. Păi, care dintre colegii tăi are o maşină? Nu ştiu nici unul care să aibă.
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 15. Campionul. Familia Ristea.
- Detalii
- Scris de: Eliza Rosanna Tiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Lacrimi de aur picură leneș pe fețele ruginite ale frunzelor. Una dintre ele, slăbită pesemne de trecerea anotimpurilor, se desprinde de ram sub povara cea grea a luminii și își începe zborul către necunoscut. Habar nu are că, în curând, își va culca limbul zbârcit pe așternutul reavăn de pământ, ce miroase a putred. Chiar dacă unele dintre suratele sale încă mai stau agățate mândru de crengile negre și golașe, toate vor avea parte în curând de acest declin iminent ce le va conduce spre pieire. ,,Așa este legea firii”. Ce minciună dulce. Oare cum mai poți găsi frumosul într-o lume unde orice se termină cu moarte? Oare cum te mai poți agăța de speranțe atunci când vezi cu ochii tăi cum tot ce era tânăr se ofilește? Cum pot oamenii iubi iarna, timpul în care pământul pustiit îmbracă haine albe și strălucitoare doar pentru a camufla adevărul - paralizia vieții? Răspunsul poate că nici nu îmi este străin. Până la urmă, și noi facem la fel. Ne înveșmântăm sufletul cu vorbe și aparențe, doar pentru a dosi aceleași taine: durerea, disperarea, necazul.
Îmi trag scaunul de la birou și îmi rup privirea de la peisajul melancolic. Iau stiloul în mână și îi înșurubez capacul la celălalt capăt. Îmi place să dau viață de cerneală cuvintelor, să privesc jocul peniței pe hârtie, dar mai ales, să îi ascult hipnoticul scârțâit care îmi vindecă sufletul.
- Detalii
- Scris de: Eliza Rosanna Tiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Picioarele îmi cedează sub greutatea corpului ce mi se pare multiplicată de oboseală și de foame. Mintea îmi spune să continui, dar mușchii se opun. Cad în genunchi. Iarba înaltă îmi gâdilă bărbia, învăluindu-mă într-un miros de proaspăt.
- Cassia! Vino aici! Am reușit!
Vocea fratelui meu pare a fi îndepărtată și neclară. Ridic privirea la timp pentru a-l vedea alergând spre mine, cu chipul încordat de îngrijorare. Mă sprijin de mâna pe care mi-o întinde, uitându-mă fix în ochii săi de ambră.
- Ești sigur că ăsta este Oplontis ?
- Da! Mi se pare că pot vedea și Villa ! În sfârșit nu vom mai muri de foame pe străzi!
La câțiva kilometri distanță de câmpia unde ne-am oprit se întinde un oraș maiestuos, umbrit de muntele Vezuviu. Mai departe de el, o panglică azurie ce sclipește în soarele de octombrie se înnoadă cu eșarfa cerului. După drumul ăsta pe care-l credeam interminabil, casele luxoase îmi par atât de apropiate încât le-aș putea atinge cu degetele mele osoase, murdărindu-le tencuiala. Încerc să le mângâi cu palma, făcând un pas, încă unul…
- Detalii
- Scris de: Codrut Constantinescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
1 august 2016
Am citit şi eu celebra "listă a lui SOV cu numele celor din mass-media plătiţi de mogul" şi mă încearcă o mare admiraţie faţă de SOV. Omul ăsta chiar a crezut în formatorii de opinie din Valahia şi i-a plătit împărăteşte cu sute de mii de lei şi chiar milioane. Ce generozitate! Ce naivitate! Credea că le cesionează conştiinţele însă s-a înşelat big time, cine îşi vinde conştiinţa o dată, o va face şi a doua oară şi a treia oară. Să semnezi contracte de cedarea de drepturi de autor pentru mii de euro! Daţi-mi voie să visez. Şi cei mai mulţi au fost plătiţi doar să-şi dea cu părerea. Merci, la asta orice român este mare expert. De exemplu eu aş putea să am acum o părerea despre absolut orice pentru doar 500 de euro, doar m-am întors din vacanţă cam lefter. Daca există vreun mogul interesat, îl rog să ma contacteze. Mulţumesc.
Citește mai mult: Fragmente din volumul Jurnalul disperării de a fi român
- Detalii
- Scris de: Ioana Precup
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
La poalele unui munte trăia, cândva, o familie de țărani. Casa lor a fost învrednicită cu doi copii, un băiat și o fetiță, veseli și iubiți ca zilele de sărbătoare.
Pe lângă casa acestora își ducea zilele o familie de cai, ajutându-și stăpânii care le ofereau toată atenția ,să uite de asprimea traiului la țară. Într-o zi de primăvară, iapa dădu naștere unui mânz sănătos, sprinten , cu părul negru și lucios ca pana corbului, căruia copiii stăpânului îi dădură numele de Negruț.Acesta însenina zilele celor din jur. Creștea de pe o zi pe alta . Se lăsa admirat, răsfățat și mângâiat de parcă ar fi fost o jucărie însuflețită.Seara, părinții cu greu își convingeau copiii să meargă la culcare.
Într-o dimineață, pe când Negruț alerga, lipsit de griji, la marginea pădurii, îi sări în cale un animal ce semăna tare bine cu Maxilică, câinele stăpânilor.Ar fi vrut să se joace cu el, dar acesta se propti în fața lui cu o privire amenințătoare și mârâi, arătându-și colții.Un fior de spaimă îi cuprinse trupul pentru prima dată. Dar poate e doar o părere...Își făcu curaj și-i spuse:
-Bună ziua! Eu sunt Negruț. Vrei să te joci cu mine?
- Detalii
- Scris de: Zina Dorina Pancu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
De câteva nopţi somnul meu e nesomn, gândurile se risipesc în întuneric, în haosul ce mă absoarbe. Categoric, serile de mai nu sunt romantice, sunt cianozate. Tristeţea e mai seducătoare decât fericirea, aşa că azi vreau să fiu romantică. dar dacă nu-mi iese, dacă realismul dur e mai puternic şi mă învinge?
În loc să-mi aducă liniştea, parfumul teilor îmi deschide tenebrele minţii, mă sufocă, ochii mi se înroşesc din cauza amintirilor ascuţite care nu vor să rămână-n trecut, imagini ascuţite revin pe retină, iar pleoapele refuză să se-nchidă. Pulsul accelerat îmi face pielea să vibreze, cad la pământ. patul meu e gata de moarte.
Copacul meu are ramurile arse de picături otrăvite, de lacrimi sticloase, de răni deschise.