După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Marinela Belu-Capşa
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Nea Gheorghe iubea tare mult caii. Avea în curte un armăsar, o iapă şi un mânz, de care era foarte mândru. Pe Mişu îl cumpărase de la o crescătorie de cai, când avea doar un an. Când l-a apucat de dârlogi, murgul s-a înălţat agitat în două picioare, nechezând şi lovind aerul cu copitele, dar bărbatul nu s-a speriat, l-a ţinut puternic de ham:
„ Ho, Mişule, stai cu tata că nu-ţi fac nici un rău!”şi cu vorba blândă l-a liniştit. Şi Mişu i-a rămas numele. Era un armăsar puternic, de care nu se putea apropia nimeni, altfel sărea cu copitele pe orice necunoscut. Noul lui stăpân avea grijă să nu lovească pe cineva, ferească Sfântul! Văzându-l trist prin curte,bărbatul s-a gândit să mai cumpere şi o iapă, aşa că, după câteva săptămâni, a venit acasă cu o frumuseţe de mânză, spre încântarea calului şi supărarea nevestei, care ştia că tot ea va duce greul cu îngrijirea lor, când bărbatul era plecat de acasă. „ Hai, nu mai fi supărată! Uite, o s-o cheme Flori, ca pe tine, să-i fii naşă de botez.”şi, râzând, a dus iapa în şopron, unde o aştepta puţin agitat Mişu. Nea Gheorghe nu se mai sătura privindu-i, avea o pereche de cai cum nu mai era prin împrejurimi. După un an, au avut şi un mânz frumos, cu o pată albă în frunte, pe care l-a numit Steluţu. Acum prietenii curţii erau Mişu, Flori şi Steluţu.
- Detalii
- Scris de: Liliana Gabroveanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Peste ţara aşezată între munţi, undeva departe de tot, se abătuse un mare necaz. Ce poate fi mai rău pentru o ţară bogată, cu oameni harnici şi înţelepţi, decât să aibă în fruntea ţării un conducător rău, leneş şi prost.
El nu avea nicio vină săracul, aşa îl lăsase Dumnezeu pe pământ. Doar că tată-său îşi dăduse obştescul sfârşit pe nepusă masă, înainte de a apuca să facă ordine în treburile ţării şi de a lăsa un urmaş destoinic la tron. Avusese de gând să îl înscăuneze pe nepotul de soră, viteaz şi înţelept dar ...nu mai apucase.
Boierii erau tare amărâţi. Legea strămoşească spunea limpede că ţara trebuia să fie cârmuită de urmaşul direct de sânge..Numai că acela avea o singură calitate. Era de o frumuseţe rară, însă fără de niciun folos la treburile ţării. Doar dacă, prin cine ştie ce întâmplare fericită, s-ar întâmpla să-i vină soaţă vreo prinţesă deşteaptă.
Fete de rang înalt se găsiseră destule, dornice să îl cunoască. Doar că, după prima întâlnire, toate fugeau care încotro.
Nu după multă vreme, iată că totuşi se găsi o prinţesă dintr-un regat îndepărat care voia să-i fie soţie. Aflase de ţara bogată şi visa ca să ajungă regină în fruntea unui norod harnic şi peste pământuri roditoare.. Prin urmare, tinerii de os domnesc se potriveau în multe privinţe, nu numai la frumuseţe dar şi la lene şi minte puţină. În plus, prinţesa era şi rea de gură. Şi peste toate...de îngâmfată ce era, nimeni nu cuteza să-i stea alături ..
- Detalii
- Scris de: Marian Dulă
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Scurtă introducere
Dintre multiplele bombardamente asupra Câmpinei, efectuate de aviația britanică și americană în al doilea război mondial, cât timp România era aliată cu Germania, cel din 6 mai 1944 a adus pe cerul Câmpinei și aviația de vânătoare română. Atunci când nu a intervenit aviația română, la 1 august 1943, un număr de 29 de bombardiere americane au produs 20 de victime printre câmpineni, iar la 6 mai 1944, când 30-40 de avioane americane au atacat Câmpina, datorită introducerii în luptă a avioanelor de vânătoare românești și germane, pilotate de aviatori români, au fost doar 11 victime dintre militari și civili.
În anii copilăriei și adolescenței mele, petrecute în orașul Roșiorii de Vede, la marginea de vest a localității era, dincolo de râul Bratcov, ceea ce fusese odată Aerodromul Roșiorii de Vede. La vremea aceea nu mai folosea aviației decât ca poligon de tragere pentru avioanele de pe alte aerodromuri din apropiere: Deveselu (lângă Caracal) sau Siliștea Gumești (Balaci). Ultimul a servit pentru o unitate militară de aviație care s-a desființat în anul 1960.
De departe (2-3 km) vedeam cum avioanele cu reacție (cel mai probabil MIG-15, care au intrat în exploatare în anul 1962) coborau într-un unghi cam de 30-45 grade și la un moment dat, când se apropiau de pământ, vedeam câțiva colăcei de fum ce provenea de la tunurile de calibru mic de pe avioane.
- Detalii
- Scris de: Violeta CÎMPAN
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Câteva berze stau aliniate pe o biserică privind în zare de parcă și-ar pregăti itinerariul, cerul trece de la agonie la extaz, pe bolta senină e un continuu război între soare și nori, la fiecare casă există un câine, care fie dă din coadă a bucurie, fie latră la câte vreo arătare, fie stă tolănit în pietriș, dar oamenii pe la case sunt tot mai rari, au rămas bătrânii, pe unde mai există în viață și vezi la câte o poartă stând la vorbă câte doi sau maxim trei oameni trecuți de tinerețe.
În rest câmpuri pline de iarbă necosită și înnegrită de ploaie, câteva căpițe înnegrite și ele, porumbul nu mai șade în lanuri ci doar în câte un ogoraș pe unde a mai avut cine-l îngriji, pomi grei de rod, stingheri și neculeși mi se arată privirii în goana mea după răspunsul la întrebarea: ce a mai rămas din satul românesc?
A rămas multă tristețe, mult dor și nu știu dacă doar mi se pare sau e aevea, dar satului românesc i s-au amputat ambele brațe, a rămas în el doar inima care încă mai bate și chiar dacă m-au înduioșat casele rămase pustii, câmpurile necosite și pomii neculeși nu vreau să vorbesc despre brațele amputate ale satului românesc ci aleg să vorbesc despre apatica bătaie de inimă ce-a mai rămas în el.
Citește mai mult: ”De trăiești fără om drag, tătă vremea ești beteag!”
- Detalii
- Scris de: Marian Dulă
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Câmpina a avut o istorie aparte în al Doilea Război Mondial și de aceea am considerat că e bine să aduc în fața cititorilor informații mai puțin cunoscute. Frontul era departe pentru câmpineni, iar viața socială și cea culturală se desfășura aproape ca înainte de război.
Afectată de conflagraţia mondială, moda a căutat soluţii de supravieţuire. În 1941, acestea au fost găsite nu în croieli inedite ale hainelor, ci în combinaţii de materiale diferite, de care nu era nevoie pe front.
Creaţiile vestimentare din primăvara lui 1941 nu diferă deloc de cele din 1940, ci păstrează aceeaşi linie. Câmpinencele au fost în pas cu moda, ținând cont că războiul era ceva îndepărtat. Rochiile sunt scurte şi largi, au cute sau pliuri şi talia foarte bine marcată. Buzunarele abundă la orice tip de rochie. Jachetele şi taioarele sunt lungi, cambrate pe talie şi încheiate în faţă cu nasturi. Fusta de la taior este dreaptă, aproape strâmtă sau foarte puţin evazată. Se poartă jachetele în culori vii – roz ridiche, verde bob de mazăre sau galben lămâie – care să înveselească rochiile din anul precedent. Pardesiele rămân identice cu cele din perioada anterioară: lungi, fără guler şi, adesea, din stofă ecosez, prinse uneori în cordoane pe talie.
Citește mai mult: Mai erau câmpinenii în pas cu moda în timpul războiului?
- Detalii
- Scris de: Violeta CÎMPAN
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Dragostea vine uneori brusc, brutal, irezistibil, vezi în ființa din fața ochilor tăi întreaga lume, Edenul deschis, începutul fericirii tale și deodată ca la un semn prioritățile se schimbă. Și atunci există două posibilități: fie sentimentele sunt reciproce și cu fiecare clipă care trece cei doi se îndrăgostesc tot mai mult trăind fericiți până la adânci bătrâneți, fie descoperi că a fost doar o atracție fizică și dincolo de aceasta nu mai e nimic, nu împărtășiți aceleași idealuri, nu aveți comun altceva decât acest magnetism care nu știe să se transforme în iubire, ci se stinge încet, încet, încet.
Alteori dragostea vine domol, într-o relație în care nu credeai că poate exista altceva în afara prieteniei, neexistând din prima clipă flacăra atracției fizice, dar descoperi în celălalt calități care știu să transforme prietenia în dragoste. Atitudinea lui(ei), bunătatea, altruismul, răbdarea, blândețea, acestea și altele asemenea lor pot face dintr-o prietenie lungă și frumoasă o adevărată relație de dragoste, iubire până când moartea îi va despărți. Dar și în acest caz există două posibilități: fie prietenia se schimbă în dragoste, fie rămâne la stadiul de prietenie.
Iar alteori dragostea nu vine niciodată și atunci nu mai ai nici o posibilitate decât să trăiești din vise.
- Detalii
- Scris de: Violeta CÎMPAN
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Nebunia lumii a ajuns dincolo de marginile imaginabilului și asta doar pentru că unii au ajuns atât de bogați încât au început să creadă că se pot simți dumnezei. Nebunia lumii a început prima oară de la dorința nesăbuită a înavuțirii, așa s-a înlocuit Dumnezeul cel adevărat cu materialul și atunci s-a produs declicul între normal și anormal.
Am trăit să gust o lacrimă din cascada nebuniei lumii, să cunosc oameni vânduți averii!!!!
Este cumplit de dureros pentru un om al iubirii să fie nevoit să cunoască, să guste, să îndure fie și o clipă viața lângă cei vânduți trup și suflet materialului. Este cumplit de dureros să ai un suflet de dăruit, înnobilat de iubire și să ți se ceară țărână!
- Detalii
- Scris de: Violeta CÎMPAN
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Se discută mult, se scrie mult, se despică firul în patru despre toate subiectele posibile, dar mai cu seamă despre dragoste, despre suferința pentru aceasta și despre relațiile bărbat femeie.
Găsești la tot pasul tabloul bărbatului adevărat, imaginea femeii perfecte, găsești peste tot bloguri cu și despre femei și bărbați, găsești explicații date de psihologi și alți asemenea specialiști despre comportamentele oamenilor puși în diverse situații, găsești sfaturi de la persoane abilitate să le dea, în cazuri de dezamăgire, de infidelitate, de zbucium sufletesc de tot soiul. Găsești povești de dragoste imaginate de scriitori, romancieri, poeți, găsești povestiri ale unor destine trăite pe lamă de cuțit, găsești vieți trăite mai intens decât în filme, găsești în fiecare sat câte o persoană care știe istoria celorlalți oameni, găsești la scara blocului câteva femei care cunosc ce face fiecare fată sau femeie tânără din blocul respectiv, ba chiar și din blocurile vecine.
Găsești de toate, vorbe purtate de la om la om, bârfe duse de vânt ici și colo, înflorite cu câte o mică poveste de toți care le transmit, găsești ochi invidioși și răi ațintiți asupra celor care par a fi fericiți doar pentru că ei sunt buni și emană bunătate și lumină prin privire, prin gesturi, prin atitudinea lor, găsești oameni falși, purtând multe și diverse măști, găsești lume multă și Oameni tot mai puțini.
- Detalii
- Scris de: Dana Zen
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
„Să ajungi în țara făgăduinței. Pe care o porți în tine.”Lucian Blaga
Dacă ar fi după mine aș tăia o felie din soare, așa pur și simplu și apoi te-aș înveli pentru totdeauna cu ea. Pentru că nu am nimic de ascuns. Sau…și mai bine, aș aduna într-o clipită milioane de ghiocei, să-ți multumesc, dăruindu-i. Dar, oricum, nu e după mine, nici după tine se pare că nu ar fi!
Eu, doar, stau așa cu ochii deschiși larg, privind pe fereastra care dă-n lac și de acolo mai departe. Până în malul celălalt plin de sălcii înverzind. Privesc și-mi închipui, de exemplu, pot spune cu mâna pe inimă că îmi închipui cum ai să intri pe-acolo, vis frumos! Ai să ieși din apa albastră-verzuie și ai să pășești grațios pe pontonul decolorat de razele vrăjmașe ale unui soare prea fierbinte, prea greu de îndurat. Te vei prelinge pe fierul cornier mâncat de rugină, vopsit odată în alb, bej, sau, negru…nu contează! Ai să te lași în jos ca să încapi în tâmplele mele obosite, dar, dornice, arătându-ți adevăratele tale culori sau rime…Eu aș prefera după cum deja știi, un roșu aprins sau poate măcar un portocaliu. Roz nu mai visez de mult. Apoi mă vei cuprinde cu brațe interminabile, pentru că așa e obiceiul, să ai brațele lungi, renumite, sărutarea ta să fie în vers alb, dacă e posibil!
- Detalii
- Scris de: Liliana Gabroveanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În cartierul vechi de case, căldura dogoritoare făcea aerul de nerespirat. Curţile erau pustii. Animalele stăteau pitite la umbră, care în coteţe, care în beciuri răcoroase. Astfaltul se topise, iar roţile maşinilor parcate pe stradă se afundaseră.
Bătrâna doamnă picotea, uitându-se din când în când la televizor. Era emisiunea preferată, dar ora amiezii şi zăpuşeala o înmuiaseră de tot.
Dintr-odată o treziră nişte bătăi puternice în poartă. Apoi soneria începu să ţârâie enervant. Alene se ridică să se uite pe fereastră. Ah, e doctorul de vis a vis, pesemne că iar a rămas fără bani şi a venit să împrumute, ca de obicei.
Fără tragere de inimă, totuşi îi deschise uşa.
- Ce s-a întâmplat? întrebă uşor iritată de insistenţă …
- Păi, doamnă, ce să se întâmple? Aveţi de ceva vreme un câine mic şi negru. De câteva zile pisicile mele vin speriate din curtea dumneavoastră, pentru că sunt fugărite, câinele le-a traumatizat.
- Despre ce câine vorbiţi? Eu nu am nici un câine! Şi apoi l-aş fi auzit lătrând. Nici pomeneală, domnule!