După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Carmen Ifrim Săsărman
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Cămăruța era întunecoasă și rece, doar scânteia din lampa cu petrol de pe masă lăsa să se vadă câteva umbre tăcute, aproape neclintite. Un fascicul auriu dansa deasupra patului, cu o vioiciune de invidiat. Perechi de ochi îl urmăreau, fiind singura preocupare la ceasul serii.
-Masa nu e gata! a spus mama, abia șoptind.
Erau șapte suflete, șase copilași de vârste apropiate și o mamă , una singură, săracă și bolnavă, care să aibă grijă de ei. Dar azi, puterile au părăsit-o pentru că a murit Mândruța: singura capră pe care o mai aveau, cea care îi slujise atâția ani. Ea era sursa lor de hrană, bucuria copiilor, sufletul grădinii lor pârjolite de seceta verii. Toată tristețea acestei lumi s-a abătut peste coliba și așa gata să se dărâme.
,,Mai bine muream eu și aveau copilașii ce mânca!” murmură Maria. În mintea ei, stoluri de gânduri negre îi dădeau târcoale, furându-i orice picătură de energie. Ochii ei, altădată luminoși, de jad, acum păreau adânciți în cel mai prăpăstios hău. Ce să pună pe masă? Ar stoarce lemnul ușii, ar frământa deșertul lutului din curte, ar coace norii de pe cer de-ar putea, doar s-a îndura Bunul Dumnezeu de ei, de toți. Căci lupta cu foamea e asemeni furtunii: pui stăvilare, dar ea tot trece, lăsând în urmă prăpăd.
- Detalii
- Scris de: Maria Tomița Corini
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Numai cât venise bezmeticul din rătăcirile sale, îl văzui grăbit coborând la vale. Ah! Gândul meu, venea neastâmpăratul spre mine cu o viteză de ți se părea că rupe pământul în două sub picioarele sale.
Mai dăunăzi îl rugasem să iasă și să plece, îmi făcuse capul căt o tolbă, nu stătea locului o secundă, era ca și argintul cel viu. Ba mă ducea la masa unde stătea comod calculatorul, ba la gătitul bucatelor, dar și acolo îmi impunea involuntar mânile în funcție, neavând liniște, nu mă lăsa bine să încep una, că mă și ducea în altă parte, și apoi unde? Spre calendarul ce-mi stătea agățat pe fața unui perete, obligându-mi ochii să alerge nebunește peste cifrele ce marcau zilele și săptămânile lunii. În aceeași clipă mă întorcea spre ecranul televizorului, spre ceasornicul de pe celălalt perete, apoi spre cel de pe brațul stâng, care mereu e grăbit cu două-trei minute special ca să nu întârzii niciodată spre unde îmi va fi destinată pornirea. Nebunul de Gând, mă impunea să iau telefonul... apoi îmi punea pixul în mână ca să mai scriu despre ceva care stătea rătăcit prin ungherele sale. Nici una, nici două, mi se zvârcolea ca să mă ducă acasă, la copii sau...la bătrânica din odaia celaltă. Of, nu mai știam ce vroia Gândul, mergea prin mintea mea cu pași înmiiți, făcându-se simțiți de-a binelea...
Doamne, mă întrebam cum de reușeam să mă țin de umbra lui?
- Detalii
- Scris de: Carmen Ifrim Săsărman
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Este cineva care îl cunoaște pe Lăbuș?
El e cel mai școlit cățel din satul nostru. Vine în fiecare dimineață cu doamna: ea cu pasul apăsat, purtând greul unei vieți încercate, dar cu zâmbet pe buze, el, alergând când în față, când în spatele ei, bucuros ca o vedetă sportivă. Patru ore zilnic stă cățelul sub banca întâi a rândului de la fereastră. Ridică uneori privirea la copii, ar vrea să le șoptească răspunsul corect, dar nu e băgat în seamă. Alteori, privește pe geam la pasărea care își mai face simțită prezența din când în când dincolo de sticlă.
Copiii îl învață să numere: la ,,unu” ciulește urechile, la ,,doi” închide ochii, dar îi deschide repede la loc, la ,,trei” dă din coadă. A învățat cățelul chiar și literele alfabetului: ,,A” este un miorlăit scurt, mai mult de motan plictisit, decât de câine savant, ,,B”-un lătrat de bucurie și tot așa. Dar la înmulțire și împărțire nu se descurcă, dragul de el! Un lucru este clar: școala îl iubește pe Lăbuș, dar și Lăbuș iubește școala, de aceea repetă clasa întâi de atâta timp.
Când aude sunetul de clopoțel, răgușit din cauza bătrâneților, cățelul se trezește din letargie și începe să latre. Chiar dacă doamna nu și-a terminat lecția, e nevoită să lase copiii în pauză, altfel Lăbuș face tărăboi mare.
Altădată curtea era prea mică pentru sutele de copii care studiau în clasele I-IV din satul acesta de munte. Acum sunt doar câțiva, sărăcuți , crescuți de bunici, cu părinți plecați în străinătate și cu mult dor în suflețelele lor. În pauză, s-au obișnuit să împartă pachetul de merinde cu Lăbuș. Acesta nu ar mânca pâinea cu dulceață de prune, dar îi este rușine să își refuze prietenii.
- Detalii
- Scris de: Maria Tomița Corini
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Timpul este partenerul nostru de viață, secunda din el devine clipa cea mai sfântă, pe care încercăm să o prețuim cât putem de mult, dându-i o valoare, de care ne bucurăm ca și copiii de existența sa în viața noastră!
- Bună ziua Timpule!
Mă gândii să-l salut, căci de câte ori trece pe lângă mine, nu reușesc de-ai sta în cale ca să mai vorbesc un pic, cu el.
Trecu iute și de data aceasta, ca de obicei, și-și căută de drum, gândeam că nu m-a auzit și vroiam să-l salut din nou, dar el mă văzuse destul de bine și îmi ghicise gândul, își întoarse capul, făcând gestul plecăciunii, ca și cum mi-ar fi dat de înțeles că mi-a răspuns. Eram mulțumită și pentru atât, acel gest fugar oricum a fost mai bun decât o nepăsare. Și fiindcă veni vorba despre nepăsare, fără să vreau îi zării făptura, se furișă nebuna pe lângă mine, se apropiase cât putu de aproape, dar nu-i merse, căci Timpul fu el care îi luase locul. Căuta toate modalitățile acea nepăsare, de a se strecura ca să-mi pătrundă în suflet, dar și acolo se lovise de poarta Timpului, era bine încuiată.
- Of! Nepăsare, nepăsare, îi zic, degeaba te zbați chiar dacă Timpul poate fi dus departe și poarta o poți găsi întâmplător deschisă tu nu poți intra în sufletul meu, nu e loc liber, și apoi niciodată n-a fost pentru tine, dacă mai ții tu minte.
- Detalii
- Scris de: Carmen Ifrim Săsărman
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Iliuță era pruncul de suflet al Ioanei, copilul mult așteptat și dăruit de Dumnezeu când femeia și-a pierdut orice speranță. Nu se mai simțea acum nici bătrână, nici singură, chiar întinerea văzând minunăția de băiat cu ochi albaștri și păr cârlionțat, care îi creștea în ogradă.
L-a învățat de mic să se roage la masă și seara, înainte de culcare, să își facă semnul crucii deasupra pernei pentru a alunga visele urâte și a chema îngerașul la somn. Oricum, vise urâte nu prea avea Iliuță, deoarece de deasupra patului îl veghea cu dragoste dumnezeiască Maica Domnului din icoană.
De fiecare dată când trebuia să plece de acasă, Ioana îl încredința pe băiat acesteia:
-Măicuță, ți-l las ție, apără-l de rău în lipsa mea! și mergea liniștită la munca ei.
În acea zi, cerul și-a îmbrăcat haina cernită. La început, un vânticel de vară anunța venirea ploii, apoi, prinzând curaj, s-a transformat într-o pâlnie neagră , un vârtej care sufla cu putere în streșinile caselor, zdrobind țiglele la pământ, ca pe niște buruieni scoase cu ușurință după o ploaie zdravănă. Și vântul acesta urla într-un fel nemaiauzit; din inima câmpului ieșeau șerpi lungi și se încolăceau pe pietre, păsările căutau disperate vreo scorbură adâncă , iar câinii se auzeau de departe cum urlă asemeni lupilor.
- Detalii
- Scris de: Alina Popescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Tremuratul neîncetat al fratelui de lângă el se amestecă cu izbiturile nemiloase ale mării îndârjite și flămânde, care-și cere tributul pentru călătoria clandestină. Dar de data asta n-o să iasă cum vrea ea. Ține-te bine, frate, ține-te bine de barcă și de viață.
Îl cheamă Rashid și are trei ani de când fuge. Sau patru? La cei aproape douăzeci de ani ai lui, cuvinte precum conflicte armate, stare de război, atacuri asupra taberelor de refugiați, răzbunarea rebelilor, au fost pâinea lui cea de toate zilele. Dacă n-ar fi fost războiul, ar fi avut o adolescență fericită acolo, în mijlocul la nimic, fără garduri care să pună limite, fără cer cu nori de praf de pușcă, și ar fi putut să meargă cu voioșie după apa care-i domina visele noapte de noapte. Lichidul ăla de culoare ușor roșiatică pe care fuseseră învățați să-l folosească cu cumpătare îl obseda așa de mult încât marea sa dorință era să trăiască în apropierea lui. Dacă n-ar fi fost cruzimea și înșelăciunea anumitor persoane cu țeluri sumbre, ar fi crescut fericit având grijă de mândria familiei, două capre slăbănoage dar frumoase, și ar fi avut copii cu Maliqa, fata cu cei mai negri și frumoși ochi din tot cătunul. Dar blestematul de război i-a răpit tatăl, ale cărui rămășițe nu va ști niciodată unde zac, și i l-a luat și pe fratele cel mare, pe care l-au transformat într-un copil soldat fără rădăcini și fără milă. Rashid era deja un adolescent matur și călit, și a hotărât să-și ducă mama, sfâșiată de duerere și navigând într-o continuă stare de agonie, departe, cât mai departe de o lume gri plină de cântece funebre cu formă de bombe, împușcături, strigăte jalnice și plânsete dureroase.
Citește mai mult: Călătorie spre țara cu cer albastru și ape cristaline
- Detalii
- Scris de: Maria Tomița Corini
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Iubirea, mi-a-ntins mâna și m-a cuprins, zicându-mi să am grijă, nu cumva să sting din vise pe când voi stinge lumina! Nu se poate să greșesc, ele-aduc altă lumină, noi cărăi ce-mi strălucesc aducându-mi muză bună. Visele, nopți întregi le-adun în taină și cuminte le citesc, ele, în seninul lor ca-n poveste înfloresc! Rod frumos din rădăcină, mici cuvinte coboară-n prag, eu le-adun, le plămădesc, uneori le las să crească, alteori le strâng mănunchi și...le-așez în mii de fraze ca să mi le împletesc. După care, o minune poa' să fie, gândul suspendat de stele și de vise-nconjurat se transformă în poezie sau în basm adevărat. Praf de stele cad pe vise și devin mai aurite, stelele zâmbesc și ele, când văd visele-mplinite și-mbrăcate-n vuoalul lor, se strecoară câte-un vers, îl iau bine și-l așez, lângă suflet și-l privesc, îl privesc cu-atâta dor! Chiar de-adorm visele toate se agață de-al meu gând, ele somnul îmi veghează și mă duc pe-aripi visând, colo-n fantezia lor, doamne cum mă simt plutind până-n geana zorilor. Zorii când se-ntorc acasă, somnul fuge hăt departe, și lumina se deșteaptă, un spectacol viu întruna, visele nu știu de noapte ele sunt întotdeauna...
Cine pierde visele, zică liber, n-a trăit!
Fără grijă stai iubite visele nicicând nu mor, nu se sting, le strâng întruna, când coboară noaptea-ncet și mă duc să sting lumina! Ca să fii mai liniștit încă-odată îți mai spun, visele sunt dinastie, niciodată nu se sting, ele au fost, sunt și-au să fie! Visele...
- Detalii
- Scris de: Domnita Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Matei, desi nu a implinit inca sase ani, are acea intelepciune a unui om matur.
Acum sta in sufragerie, cu cartea lui preferata pe genunchi si isi priveste bunicul care schiteaza in caietul lui de schite, un portret...
Cartea "Micul print" e deschisa la pagina unde sarpele boa digera un elefant, iar Micul print e singurul care si-a dat seama ce semnifica desenul, toti cei mari vazand in acel desen o palarie.
La fel ca Micul print, Matei ii gaseste uneori plictisitori pe cei mari.
- Bunicule, ma framanta ceva, spuse baietelul, apoi facu o pauza pentru a-si da seama daca batranul il asculta. In cele din urma continua:
- Stelele care cad, unde se duc? Ele se pierd in Necuprinsul infinit?
-Hmm, de ce ma intrebi asta, Matei ?
-Pentru ca vreau sa stiu unde ar putea fi steaua Micului print...si mai am un motiv...
-Dar nu toate stelele cad, raspunse batranul cu ochii pe schita din caiet...iar cele care cad, nu pier, ele doar se muta undeva, departe, pe un alt cer...Candva, vom avea si noi steaua noastra...cand vom pleca in Marea Calatorie...
-Va fi dureroasa calatoria asta, bunicule?
- Detalii
- Scris de: Maria Tomița Corini
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Ia m-am născut și eu la o margine de sat, de mă urc pe prispa casei și privesc in valea adâncă,văd și-aud cum Prutul trece prea grăbit și tot aruncă apa între două palme, glas frumos din el ridică despre multe idealuri, si vorbește ne-ncetat despre anii săi trecuți, lunca sa și despre sat, despre oameni , despre dealuri... La o margine de sat cum vă spusei m-am născut, satul meu ca din povești, cine oare nu-l cunoaște se numește Antonești,
Avem drum ce leagă sate: Leca, Antonești, Toceni, ulicioare delicate ce cobor din porți spre drum, fiecare când pornește, mă refer la copilași, dimineața când se scoală își iau ceaiul și ghiozdanul, și-apoi toți merg către scoală, unde îi așteaptă ea ... colo în mijloc de sat. Are satul meu și baruri unde aleargă copilașii ce tot duc leuți de-acasă pentru dulciuri și-alte daruri. Ce frumos! De lângă școală poți vedea cu ochiu-ndată, are satul pus în palmă colo-n vale și o baltă, apa cu strigăt din noi ce-o adună după ploi, fauna ei minunată e a ochilor lumină, dar se-ntâmplă câte-o dată, câte-un suflet blestemat să dea foc să ardă balta, cică...o-nnoiesc, e cam ciudat!
Satul, de bună măsură, are ”Casă de Cultură” și alături ca-ntr-o ie stă cumătra ”Primărie”. Ce-i la deal și ce-i la vale? Satul meu are o cale doar de-a merge în genunchi, cu juma strad'-asfaltată, alte drumuri și cărări îmbrăcate-s în noroi, după ploi. Neajunsuri...
- Detalii
- Scris de: Valerian Stan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Fără El viața noastră este fără sens, toate alergările și zbuciumul nostru sunt deșărtăciune și vânare de vânt. La mulți ani întru Hristos!
Pagina oficială a SRI are o secțiune intitulată „Cum lucrăm”. Ca să vezi eufemism... Alo, băieți, „Cum lucrăm” sau “Cum vă lucrăm”?
D-nii Dragnea și Tăriceanu ne duc de vreo jumătate de an cu vorba că vor declasifica negreșit protocoalele dintre SRI și Justiție. Așa că după atâta amar de vreme se pune de la sine întrebarea: Dacă tot ziceți că vă sabotează prezidentul sas, de ce, domnilor, nu le anulați prin ordonanță de urgență? Pentru că e deja de ani mulți o maximă urgență ca Justiția să nu-și mai bată joc de români inclusiv prin înțelegeri secrete cu fiii Securității codoașe? Apropo, e bine de știut că asemenea aranjamente nemernice există (dar grangurii zilei tac) nu doar în materie penală, vizând așa zisa combatere a corupției la nivel înalt – ci și în materie civilă, de contencios administrativ etc, afectând cel mai probabil sute de mii de justițiabili.