După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Dana Codori
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Dorul mă apasă strașnic în umbra copacilor răvășiți de razele năucitoare ale soarelui ce-și plâng însetarea înaintea ploii amnezice , iar pașii-mi sunt răgușiți de prea mult strigăt ignorat. Tălpile-mi suspină a teroare sub pietrele mărunte ale plajei , sătule de violențele la care-au fost supuse de când dorul de mare a reapărut în inima-mi pietrificată de prea multă neîndurare și nesfârșita căutare. Cerul se prăbușește -n valuri pierzându-se-n albastrul apelor, luând forma infinitelor picături pe care, din dragoste egoistă, refuză să le reverse peste pământul crăpat, sterp și abandonat . Pietrele încinse de arșiță nu-și mai amintesc gustul nesărat al ploii, iar eu nu-mi pot aminti a câta oară sunt aici cotrobăind pe țărmul unei frumuseți care mă înspăimântă în timp ce întreaga ființă-mi o contemplă.
Sunt singură. Nicio făptură nu-mi este alături , niciun glas prietenos care să mă poată îndruma spre curajul de a mă abandona în valurile agitate ale mării. Mi-e teamă ca experiența iubirii să nu înceteze în clipa în care pielea mea se va simți întâia oară udă și sărată. Mă preocupă gândul de-a fi pus iubirii condiții atașându-mă de iluziile minții, abandonându-mi sufletul în mituri.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Cei trei se întoarseră la nava lor, străbătând în grabă curtea Institutului, spre rachetodrom; de fapt, nu întreaga curte, ci doar o mică parte.
Soarele părea mai luminos ca oricând şi împrăştia nemilos cu razele-i arzătoare incredibil de multă căldură, curtea Institutului părând încinsă, cuprinsă de „focurile” solare. La fel şi nava albastră, de fapt, doar exteriorul ei, supus vâltorii astrului zilei, aflat direct în văpaia soarelui, neferit de nici cea mai micuţă umbră; poate doar de cea produsă de rampa de lansare, destul de neglijabilă.
În interiorul navei însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Aici, situaţia era „roză”, deci, temperatura, mai mult decât plăcută şi mereu constantă, nu ridica probleme celor aflaţi pe puntea principală, la acea oră, cei trei băieţi, care intraseră, urcând rapid treptele ce duceau spre intrarea în navă. În aşteptarea „inspectorilor”, îşi revăzură nava, aşa cum le indicase directorul, deşi, ştiind că totul era în bună stare, efectuaseră mai superficial această nouă verificare. Totuşi, controlară din nou toată aparatura navei aflate în stadiul de pregătire pentru o asemenea călătorie îndepărtată, bineînţeles, controlând de data aceasta mai în fugă totul. Erau foarte siguri că nu uitaseră nimic şi că totul era perfect pe acolo sau prin orice altă parte a navei lor. Totuşi, nu doreau să aibă nici o surpriză neplăcută, după cum nu aveau intenţia să se expună nici unui risc, tocmai de aceea revăzură totul. Terminară însă destul de repede.
- Ce părere aveţi despre chestia asta? li se adresă Lucian celorlalţi doi colegi ai săi.
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 3. Controlul
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Nava spaţială era amplasată pe principala bază a spaţioportului, rachetodromul. În interiorul ei se aflau trei tineri mari astronomi ai acelor vremuri: Lucian Enka – astronom şef, Alexandru Ştefan şi Nistor Harris, care erau proprietarii şi în acelaşi timp constructorii uriaşei nave ce staţiona pe pista rachetodromului. În acea zi frumoasă de mai se ocupau cu punerea la punct a ultimelor detalii legate de capodopera vieţii lor: nava în care se aflau, a cărei construcţie putea fi considerată definitiv încheiată. Cei trei tineri aveau motive să sărbătorească, dar, deocamdată, nu aceasta era ocupaţia lor, deşi erau bucuroşi că în ultimii trei ani nu munciseră degeaba; iată munca lor desăvârşită şi încununată de succes. Deodată, emoţionat, Alexandru îi anunţă pe ceilalţi colegi ai săi:
- Avem legătura cu sediul Institutului pe monitor, pare-se, cu dom’ director.
- Ascultăm! Dă-i drumul, îl îndemnă Lucian.
Pe monitor apăru imaginea directorului Institutului de Astronomie şi Cercetări Ştiinţifice Spaţiale, a cărui voce puternică şi impunătoare răsună pe întreaga punte principală a navei:
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 1. Anunţul
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Părăsiseră biroul directorului şi se îndreptau îngânduraţi spre locul în care se afla nava lor. Mergeau încet, de parcă-şi numărau paşii; astfel se făcu că trecuseră câteva minute bune până reuşiră să iasă din sediul principal al Institutului, unde se afla biroul directorului, deşi nu avuseseră de parcurs un drum lung.
- Ştiţi, noutatea asta tocmai mi-a provocat o poftă teribilă de dulciuri, spuse Nistor şoptit, iar după ce-şi potrivi ochelarii de soare, scoase dintr-un buzunar o bomboană, pe care o dezveli din ambalajul colorat, apoi o ronţăi cu nesaţ.
- Tu şi dulciurile tale, îi reproşă fără răutate Lucian, privind doar o clipă spre colegul său cel înalt, Nistor, care deja desfăcea o altă bomboană şi adăugă: Nu ai nevoie de o noutate ca asta pentru a-ţi provoca o poftă teribilă...
- Vreţi şi voi? le oferi el celor doi.
- Nu, mulţumesc, îl refuză Alex.
- Numai la bomboane nu-mi stă mie gândul acum, adăugă Lucian.
- Ştiu; nu la asemenea bomboane-ţi stă ţie gândul, ci la... „bombonicile” tale care vor rămâne aici timp de 13 ani, comentă Nistor. Nu-i aşa, şefu’?
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 2. Pregătirea
- Detalii
- Scris de: Alexandra Goldstein
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
“Scrie cu sufletul tău și recitește cu sufletul altora!” - Nicolae Iorga
Scriu! Scriu cu drag, scriu cu bucăți din sufletul meu, scriu cu lacrimile adunate în mine, scriu cu soarele agățat pe cerul viețîi mele, scriu cu furtuna din gândurile mele târzii, scriu cu pasiune, cu bucurie și cu durere, scriu cu viață și pentru viață! Scriu cu mine prin ține, cu mine prin ființa ta, scriu cu tine prin viața mea! Scriu și prin scrisul meu pășesc, timid, prin sufletul tău, prin gândul tău, prin însăși existența ta! Scriu și tresar ușor la fiecare geamăt pe care îl scoți, un geamăt de plăcere, de uimire, de durere, de dor, de tristețe, de înălțare și de cădere sufletească, un geamăt de om a cărui existența pendulează între Cer și Pământ între început și sfârșit, între aici și acolo, între totul și nimic! Scriu și scrisul meu îți este, câteodată, un punct de sprijin, într-o lume plină de orgolii, de răutăți, de altare prăbușite, este balsam pe sufletul tău mult prea încercat de oameni și de viață! Scriu și simt cum scrisul meu îți este, deopotrivă, cuțitul care-ți răscolește rana încă sângerândă, este funia care te sufocă în propria durere, este ultima picătură dintr-un pahar ce a dat de foarte mult timp pe afară!
Scriu și scrisul meu te dezbracă ușor de cel ce pari a fi și îl descoperă pe cel care este cu adevărat! Scriu și sub cuvintele mele îți desenez cu atenție linia sufletului, linia viețîi și a existenței tale efemere pe acest Pământ!
- Detalii
- Scris de: Luiza Radulescu Ene
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
- fragment-
Coboram scările cu un teanc de dosare în braţe. La baza scărilor, Nicholas, colegul cu care obişnuiesc să merg la verificările din teren râdea de se zguduia cimentul sub el:
- Draga mea, de fiecare dată când te văd mă şi apucă inspiraţia. Eşti ca o muză pentru mine. Îmi permiţi să îţi recit nişte versuri care mi-au venit acum pe loc doar uitându-mă la tine?
- Ia să auzim, Nicholas! i-am răspuns râzând cu aceeaşi poftă ca şi el
- „Cobori în jos inspector blând
Ţinând de mână o Catrină
Tu te gândeşti cu patimă în gând
La Legea ce-o să vină...”
- Bravo, Nicholas! Ce să zic, chiar te apucă inspiraţia când mă vezi. I-am răspuns râzând zgomotos.
- Ei, Rebecca tu eşti poetesa instituţiei dar trebuie să recunoşti că sunt şi eu cât de cât bunicel la versuri. Ce zici? Sunt? Sunt?
- Eşti, Nicholas! Mă duc în birou şi notez versurile pe care tocmai le-ai făcut. M-ai distrat copios cu ele. Îmi plac.
Citește mai mult: Predestinat II - Focul şi Vântul... Cerul şi Pământul...
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Noua staţie spaţială a Terrei era deja gata şi putea deveni operaţională, începând din acea zi.
La realizarea ei lucraseră timp de cinci ani mai multe grupuri de astronauţi, preluând „ştafeta”, la intervale bine determinate. Acum, ultimul echipaj care participase la construcţia ei, deja o părăsea, îndreptându-se spre Terra. Locul lor urma să fie preluat de alţii, deşi aceştia, care vor sosi pe staţie ziua următoare, nu mai erau trimişi pentru a asambla cine ştie ce module; construcţia fusese încheiată, deci, cei ce vor sosi, vor deveni primii norocoşi „locuitori” ai noii staţii spaţiale, mult mai modernă şi mai confortabilă decât precedenta.
Cât despre fosta staţie spaţială a Terrei, după o utilizare continuă de cel puţin 50 de ani, fusese abandonată pe orbită, fiind considerată învechită, inutilizabilă şi necorespunzătoare cerinţelor crescânde din ultimul timp; altfel spus, nu mai era pe placul astronauţilor tineri, din noua generaţie. Nu mai putea fi modernizată, aparatura fiind mult prea învechită. În plus, deja „suferise” prea multe reparaţii, care deveneau din ce în ce mai costisitoare pentru guvernele ţărilor ce colaboraseră la menţinerea ei pe orbită. Prin urmare, fusese părăsită cu 30 de ani în urmă, când plecase şi ultimul ei „locuitor”, iar de atunci rătăcea pe orbită, stingheră, în derivă, „zăcând în convalescenţă”, ca o relicvă a vremurilor trecute. Adăugând, deci, celor 30 de ani de staţionare, pe cei 50 de folosinţă dinainte, bătrâna staţie însuma o perioadă de 80 de ani de la plasarea ei pe orbită; prea mult, după părerea unora.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Era în plină toamnă, pe la mijlocul lunii octombrie. Afară se înnoptase deja, fiindcă ziua scăzuse simţitor, cedând teren „rivalei” sale, noaptea.
Întregul oraş Craiova, cuprins de linişte şi nemişcare, părea în totalitate amorţit. Oamenii dormeau la acea oră, rareori câte o lumină rătăcită licărind la vreo fereastră.
Amelia adormise şi ea de câtva timp, un somn uşor cuprinzând-o încetul cu încetul; împotriva dorinţei ei, nu reuşise să-şi ţină ochii deschişi. După o zi plină de activitate, oboseala îşi spunea cuvântul şi o răpusese; căzuse istovită în pat, adormind cu televizorul aprins, fără a mai şti la ce se uitase, de fapt. Oricum, se culcase ultima, cu mult în urma părinţilor ei.
Iată însă că după câteva ore de somn liniştit, când tocmai era în toiul unui vis antrenant, care-i captivase, deşi inconştient, în întregime atenţia, se trezi, din cauza emisiunii zgomotoase care tocmai începea la acea oră târzie la televizor; uitase sonorul dat aproape la maxim, dar până la acea oră, pe post se difuzaseră doar melodii lente, ce păreau menite să-i adâncească somnul.
Uşor iritată, pipăi în jur, căutând telecomanda, iar de cum puse mâna pe ea, apăsă rapid butonul de oprire, înainte ca părinţii ei să se trezească şi să-i strige morocănoşi, din camera alăturată, să oprească odată televizorul ăla afurisit!
Vru să adoarmă la loc, dar îi era cu neputinţă. Câteva clipe se strădui să-şi amintească despre ce visa înainte de a se fi trezit, însă nu reuşea deloc acest lucru.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Cândva, într-un viitor, mai mult sau mai puţin îndepărtat...
De mai bine de câteva secole, civilizaţia umană, care până atunci se răspândise aproape prin toate colţurile Universului, dispăruse vizibil, după ce timp îndelungat colonizaseră sau transformaseră în baze terestre o multitudine de corpuri cereşti din diferite galaxii. Oamenii, acele fiinţe vii, raţionale, care în urmă cu câteva secole puteau fi întâlniţi aproape pe oriunde, nu mai puteau fi văzuţi decât foarte, foarte rar.
Locul lor fusese luat de propriile lor creaţii, roboţii. Peste tot, cât cuprindeai cu ochii, dădeai doar peste roboţi, calculatoare electronice, computere, maşinării inteligente, ordinatoare, automate, etc., totul, absolut totul fiind electronic, automatizat; iniţial inventat şi construit de om, acea făptură care dispăruse aparent fără motiv, pe neobservate.
Probabil mulţi se vor întreba, pe bună dreptate, cum ajunseseră oare roboţii să se răspândească în aproape întreg Universul şi să-i înlocuiească treptat-treptat pe oameni. Pentru a lămuri acest aspect, trebuie precizat că roboţii nu înlocuiseră brusc oamenii şi nu prin violenţă, luptând împotriva celor cărora le datorau existenţa, dar de care reuşiseră să se desprindă, să nu mai depindă de ei. Nu! Nici un robot nu ucisese vreodată vreo fiinţă umană, de fapt, nici măcar o fiinţă vie, indiferent din ce specie ar fi făcut parte.
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Dimineața devreme.
Roțile unui tren grăbit repetă acelaşi cântec sacadat, milităros, întrecându-se cu ritmul inimii unui alergător de cursă lungă care în fiecare dimineață parcurge acelaşi traseu .
Două călugărițe în costumele lor cernite se grăbesc spre piața de legume. E zi de post.
Zamfira, florăreasa, îmbrăcată într-un curcubeu de culori, îşi plimbă de colo-colo coşulețele cu primele flori proaspete de primăvară. E veselă, semn că îi merge bine; zâmbeşte larg şi-n soarele dimineții dinții ei de un alb strălucitor atrag atenția.
Un țăran îşi strigă cu înfocare muşteriii la caşul dulce şi proaspăt.
O fetiță cu părul cuminte prins în două codițe de o simetrie perfectă, îşi saltă ghiozdanul plin cu vise spre şcoala de acum ştiută.
Şoferul grăbit al unui taxi "înjură" din claxon un coleg de breaslă ce pare că-l încurcă.