După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Se presupune că ar fi posibil să existe mai multe metode ştiinţifice prin care s-ar putea reînvia dinozaurii. Una dintre ele ar fi clonarea. Dar oare cine şi-ar putea închipui vreodată că ar putea prinde viaţă nişte dinozauri… de plastic?!
Nava lui Raf, „The Conquest”, sau cum ar veni în traducere, „Cucerirea”, se apropia de obiectivul final al misiunii în care pornise cu cinci ani în urmă, planeta αx. În interior, Raf, singur, se pregătea pentru manevrele de aterizare. Era foarte bucuros că reuşise să-şi atingă ţinta, fiindcă planeta respectivă îi trezise interesul încă din momentul în care el o descoperise, în timpul unor cercetări astronomice. O denumise simbolic αx, iar steaua centrală a sistemului, necunoscută până atunci, αy.
Raf era nerăbdător să coboare pe suprafaţa planetei. Avusese curajul de a se aventura de unul singur în această lungă misiune; el era şi comandantul şi subordonatul, deci, constituia întreg echipajul. „The Conquest” era nava lui personală, proprie, o concepuse în întregime, fără ajutorul nimănui. O proiectase şi o construise, făcuse tot ceea ce era necesar şi se părea că nu greşise deloc, reuşise chiar şi de unul singur, căci nava lui se dovedise a fi printre cele mai moderne şi mai performante dintre toate câte existau în acea vreme.
- Detalii
- Scris de: Mariana Tasente
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Suflet de copil se aşează ghemuit în poala ta aşteptându-şi mângâierea mâinii prin părul tânăr, ondulat şi mătăsos. Aşteaptă cuminte dar nerăbdător, ascultând muzica divină a ploii pe clape de pian şi arcuş de vioară, visând la o plimbare în caleaşca iubirii printre stele strălucitoare. Cât de mult îşi doreşte să fie iar pe uliţa noroioasă! Cât de mult îşi doreşte o maşină a timpului să-l poarte într-o lume neprihănită de gânduri triste şi negre! Cât de mult îşi doreşte să fie înţeles aşa cum ştie că ar trebui să fie! Cât de mult îşi doreşte să-i crească aripi albe de înger pe care să le întindă într-un zbor lin deasupra tuturor! Cât de mult îşi doreşte să iasă din colivia lui de aur şi diamante neşlefuite! Cât de mult îşi doreşte să picteze pe şevaletul cerului, cu penelul inimii lui curate dar neinţelese! Cât de mult îşi doreşte să compună o simfonie în mii de note şi culori şi s-o transforme într-un curcubeu zâmbitor aruncat în calea unei ploi a destinului! Cât de mult îşi doreşte un alt suflet de copil, îngemănat cu al lui, să-şi prindă aripile într-o horă cu ritmuri vesele şi jucăuşe, cu ritmuri pe corzi de chitară, într-o armonie perfectă cu natura mereu aflată în mişcare! Cât de mult, Doamne, cât de mult! Dar poala e neprimitoare, mâna nu e pregătită să-i ofere mângâierea dorită şi sufletul de copil cuminte se stinge uşor, pe zi ce trece, puţin câte puţin, auzind din depărtare chemarea neostoită a mării! O chemare mută şi totuşi asurzitoare!
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Sâmbătă, 2069, iulie 20. Era data la care se împlinea exact un secol de când astronautul american Neil Armstrong pusese pentru prima oară piciorul pe Lună, în iulie 1969, dezvoltând astfel o nouă ramură a ştiinţei, astronautica, iniţiată însă de rusul Iuri Gagarin cu 8 ani în urmă, în anul 1961, odată cu primul zbor spaţial, în Cosmos, la care participase acesta.
Trecuseră, deci, 100 de ani de evoluţie a cunoaşterii spaţiale, iar acea dată semnifica neuitatul eveniment pe care omenirea încă îl mai sărbătorea, sosirea primilor oameni pe Lună.
Dar oare cum arăta astrul nopţii în a doua jumătate a secolului XXI? Era Luna aceeaşi pe care Armstrong a văzut-o atunci pentru prima oară? Nu, fireşte că nu era la fel!
Suprafaţa pe atunci pustie a Lunii era populată de oameni de pe Terra, angajaţi ai marilor companii petroliere şi miniere terestre, ce exploatau resursele solului lunar, pe Lună fiind astfel amenajate câteva baze terestre, în care oamenii puteau vieţui fără probleme, fără a avea nevoie de costume speciale de protecţie, indispensabile însă dacă părăseau acele baze, pentru a se plimba pe suprafaţa accidentată a satelitului natural al Terrei.
Dar chiar şi pe suprafaţa albastră a Terrei se schimbaseră anumite lucruri, totul evoluând rapid şi semnificativ; chiar şi dragostea.
- Detalii
- Scris de: Cristina Beatrice Preda
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Pe vremea când marea nu își cunoștea încă valurile, Tatăl Ocean se plângea de monotonia adâncurilor. Cu toate că animalele acvatice înotau exaltate toată ziua, acestuia îi lipseau cu desăvârșire prietenii care să-l asculte. Când tristețea deveni puternică, Oceanul se hotărî să se îngrămădească într-o sticlă și să meargă în Bazarul cu Decizii, despre care auzise din cărți pe când era doar un lac.
În acel loc, oamenii schimbau sentimente, trăiri, emoții. Cei agitați primeau liniște, iar cei liniștiți dobândeau vigoare.
„Eu de ce să nu îmi dau o șansă?” își spuse, legând o fundă roșie de dop, în timp ce se străduia să meargă prin nisip și să nu zdruncine sticla prea tare.
Ajuns în inima târgului, Tatăl Ocean se plimba fără țintă, ca un explorator fără hartă. Se opri la diverse tarabe cu Bunătate, Cinste, Furie, Lene, Hărnicie, Generozitate, Minciună, Adevăr, dar nu găsi ceea ce îi folosește.
Oftă prelung și se pregăti să se întoarcă acasă. Visul lui se evaporase timpuriu.
- Am scoici muzicale de dăruit, am scoici muzicale de dăruit! o voce stridentă împânzi piațeta. Veniți să le studiați!
Mirat, Oceanul făcu doi pași înapoi. „Oare salvarea mea stă în scoici? Este posibil?” se întrebă.
- Detalii
- Scris de: Tudosia Lazar
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
De această dată chiar urma să plecăm în luna august în vacanța binemeritată, urmând să petrecem două săptămâni în Delta Dunării. Noi, cei care locuiam la munte, de obicei așteptam vara cu nerăbdare, ca să putem merge la mare, măcar o săptămână. Să ne săturăm de soare și să ne lăfăim pe nisipul fierbinte al plajei. Și când dogoarea soarelui ne va alunga la umbra camerei de hotel, să mergem, să lenevim în pat în așteptarea înserării, care venea însoțită de briza răcoroasă a mării, „la braț” cu amurgul soarelui, care la apus se scufunda în oceanul neantului, dispărând sub faldurile cenușii ale nopții. La scurt timp totul se lumina de strălucirea stelelor cu sclipiri de diamant. Iar noi așteptam încântați să înceapă simfonia nopții sub bagheta fermecată a frumoasei împărătese, Luna. Stând pe un șezlong sau chiar pe nisipul umed al plajei, lăsând spuma valurilor să ne ude picioarele, depănam vreo amintire dragă nouă sau ne făceam declarații de dragoste pe care le pecetluiam cu un sărut.
În ultima parte a vacanței urma să mergem la părinți, la țară, unde ne reîncărcam „bateriile” emoțional, cu dragostea acestora, pentru întregul an care urma să treacă până la o altă vacanță, dar și să-i mai ajutăm la treburile câmpului și ale gospodăriei.
Citește mai mult: Din volumul “ÎNTRE TRADIȚII, SUPERSTIȚII, MISTICISM ȘI REALITATE”- MILA 23
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Sunt. Exist. Un om. Ca mulţi alţii. Frumos sau urât, bun sau rău, deştept sau prost. Doar un om. Eu sau altul. De ce? Habar n-am! Dar sunt. Exist. Eu, acum, aici. Dorm, visez, mă trezesc. Mănânc, ca să trăiesc. Sau invers. Trăiesc, ca să mănânc. La fel ca toţi. Sau altfel.
Gândesc. Logic. Sau nu. Prin cap mi se învârt mereu tot felul de lucruri. Idei. Prea multe. Unele dintre ele corecte. Altele greşite. Cine să le înţeleagă? Idei. Gânduri. Se învârt. Mă ameţesc.
Întrebări. Prea multe. Fără răspunsuri. Pe care le caut mereu, de zor. Dar nu le găsesc. Nici eu, nici alţii. Întrebări, gânduri, idei. Neînţelese. Mă chinuie. Nu ştiu de ce.
De unde vin? Încotro mă îndrept? De ce exist? Nu ştiu. Am mai multe variante. Dar care o fi cea corectă? Dacă o fi vreuna. Nu pricep. Decât că sunt. Exist. Dar mă simt singur şi trist. Melancolic. Deşi, culmea, ironic, nu trăiesc într-un loc pustiu, izolat, ci într-o lume plină de o mulţime de alte fiinţe asemenea mie, sau diferite. Oameni. Mulţi. Inteligenţi. Fiinţe raţionale. Care mă înconjoară cu o indiferenţă absolută. Covârşitoare. Absurdă. Deci, izolarea mea e interioară. Vine, probabil, de undeva, din subconştient. O problemă psihică, posibil, sau poate că nu...
Şi totuşi, încă sunt, încă exist. Acum, aici. Îmi continuu în mod nepăsător existenţa. Şi eu, şi alţii. Mulţi alţii. Ce rol am oare în această lume? Nici unul, poate.
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
-Auzi? E vântul dinspre Irish Sea...Parcă ar cânta un cântec zbuciumat de jale...despre nişte pescari plecați în larg , nemaiîntorşi la mal...acolo marea le-a făcut morminte de alge şi ape...şi odihnesc în adâncuri...
-Bunico, de ce îmi povesteşti mereu despre acei pescari plecați şi nemaiîntorşi, rosti băiețelul a nu ştiu câta oară întrebarea ce era evident că-l frământă.
Bătrâna, aproape oarbă, pare să nu-l audă la început...înşiră cuvinte ce băiatului i se par fără noimă...
-Nu plecați, le-am zis, nu plecați! Nu vedeți mânia apelor, nu vedeți mânia Cerului? Dacă plecarea va fi fără întoarcere?...Dar m-au nesocotit şi acum aştept...ce aştept?! Doar ştiu că mi-e zadarnică aşteptarea...De ce a trebuit să o ia şi pe Ea? Măcar Ea să fi rămas...dar aşa a fost să fie...Tu, băiete, eşti singura mea comoară...
-De ce sunt aşa o comoară, bunico? ...că doar sunt un băiețel ca mulți alții. Uite, nu mai am nici dinți şi nu valorez prea mult aşa, ştirb.
Bătrâna zâmbeşte, e unul din puținele momente când zâmbeşte, şi îi răspunde:
-Eşti cea mai mare comoară a mea!...singura, mai adăugă doar pentru ea.
Cei doi, trăiesc într-un colț de Irlandă, unde apele sărută cerul , iar pereții abrupți de stăncă străjuiesc ca un hotar între nemărginirile albastre si pământ.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Se făcea că era în anul 2112. Nava spaţială staţiona nestingherită la locul ei de pornire, pe rampa de lansare, aşteptând să înceapă numărătoarea inversă. Eu făceam parte din echipajul navei, iar Violeta, Stela, Anca, Vladimir, Virgil şi bătrânul Axinte erau colegii mei, deci ceilalţi membrii ai echipajului. Cu toţii purtam o uniformă bizară, dar lejeră, comodă, de culoare albastră, uşor mulată pe corp, dotată cu un minuscul dispozitiv de comunicare. Destinaţia urmărită – planeta Marte.
Virgil era comandantul frumoasei nave şi a misiunii spre Marte. Vladimir era un tânăr foarte serios şi exigent cu el însuşi. Axinte era un bătrânel mărunt, simpatic, cu părul albit de trecerea anilor. Se putea spune ca era cel mai înţelept, aşa cum sunt de obicei bătrânii. Violeta era o tânără drăguţă, inteligentă, dar tare nostimă. Avea părul negru, iar ochii îi erau ca două boabe de smarald, două perle verzi, neobişnuit de verzi, aproape ca iarba. Anca, blondă, fiind de altfel singura din tot echipajul care avea părul galben, cu doi ochi mari şi albaştri. De altfel, majoritatea aveau ochii albaştri. Cu câteva mici excepţii: Violeta, Virgil şi… eu! Stela era o tânără cu părul negru ca abanosul şi, aţi ghicit, ochii albaştri. Era frumoasă, întocmai ca o stea. Eu îi spuneam fie Steluţa, fie Steaua-stelelor, însă numai uneori. Iar eu n-am nevoie de prezentări…
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Norbert anticipase de mult că acest moment va sosi; avusese această premoniţie, dar sperase să se fi înşelat. Pentru că nu dorea să se întâmple, dar nu avea cum să se opună destinului. Nu ştia când, cum, sau ce urma să se întâmple, dar ştia sigur că va fi ceva; o voce interioară parcă-l avertizase în legătură cu această problemă. Până atunci, fusese un om normal, ca toţi ceilalţi, din jurul său, însă din acel moment… Oare în ce avea să se transforme? Era conştient că se va schimba, dar în ce?! Nu avea habar ce va deveni. Ar fi vrut să pună capăt procesului de metamorfoză, dar cum?! Întreaga sa fiinţă se opunea, cu toată forţa, însă degeaba! Nu avea şanse; odată început, nu putea stopa procesul, orice ar fi făcut. Şi de fapt, ce ar fi putut face?
Nici măcar nu era ca-n filmele de groază, pe care le vizionase deseori, ca să aibă măcar iluzia că ar şti despre ce ar fi vorba… Nu simţea nici o durere, însă era îngrozit doar la gândul că… Privi neputincios spre mâinile sale; mâinile sale, până atunci frumoase, îngrijite, cu multă atenţie. Desigur, totul pornea de la extremităţi. Iar schimbarea începu cu unghiile, care-i căzură, fără ca el să poată interveni, în nici un fel. Nici să protesteze nu avea putere. Ar fi strigat, cumva, după ajutor, în speranţa că ar putea fi auzit, dar orice sunet i se oprea, înăbuşit, undeva, în piept, de parcă ar fi uitat cum să vorbească şi nu mai putea articula nici un cuvânt.
- Detalii
- Scris de: Mariana Tasente
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
09.09.2013
Am văzut, nu demult, un film în care, undeva, la sfârșit, unul din personaje spunea că orice poveste scrisă de un scriitor este de fapt o poveste dictată de un înger! Nu știu cât este de adevărat, la urma urmei, orice film este scris de un scenarist, nu? Asta a fost viziunea lui la momentul când a scris scenariul și poate că i-a fost dictat de un înger.
Mi-am spus și eu: „De ce să nu profit de faptul că îmi cresc aripi de înger (Să știți ca ele nu cresc peste noapte! Deloc. Trebuie să muncești ca să le meriți și... dacă greșești, îți pot fi tăiate!) și să plimb niște degete pe tastatura ? ” Nu, nu sunt degetele mele, le-am împrumutat de la o prietenă doar pentru a vă spune povestea mea!
De fapt, cine sunt eu? Eu sunt o poveste! O poveste care nu a început cu „ A fost odată ca niciodată...” ci a devenit așa! O poveste născută din alte două povești, una cu numele de Mihai, tatăl meu și cealaltă cu numele de Sorina, mama mea. Două povești frumoase ce s-au unit într-una singură în ziua când privirile lor s-au întâlnit pentru prima dată. Din povestea lor plină de iubire m-am născut eu și pentru că trebuia să port un nume, mi-au spus Leila Maria ! Ca să fie mai ușor, LeiMar! Știu ! E un nume neobișnuit dar are o poveste.