După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Ştefan Aurel Drăgan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Zarva din jurul lui o percepea doar ca un murmur îndepărtat. Nici feţele, figurile celor din mulţime nu-l interesau şi nu-l impresionau. În timpul trecerii prin ochiurile lanţului de indivizi ce acuzau, arătau cu degetul şi ridicau pumnii, şi-a construit un scut, o imunitate. Acel sistem în care a trăit de o vreme l-a ajutat să-şi consolideze un mijloc propriu prin care îşi asigura imunitatea faţă de manifestarea publică; acea instituţie atât de fragilă şi instabilă. În piaţă, pe unde trecea el acum sub escortă, mulţimea, adunată acum pentru spectacolul oribil al morţii ce se anunţa,huiduia, urla, fluiera, se scălâmbăia, dar el nu auzea, nu reacţiona.Se gândea doar că majoritatea celor buluciţi acolo nici nu ştiu pentru ce se manifestă.
În faţa lui, în fundul pieţii, se ridica o construcţie, o platformă din scândură mirosind a răşină de brad proaspăt tăiat, în mijlocul căreia trona o alcătuire, un schelet de lemn semănând cu un cocostârc stând de veghe inert, într-un picior, deasupra pieţii, de clonţul lui atârnînd un belciug ca un şarpe. Din discuţiile cedlor care l-au însoţit a înţeles că amenajarea în cauză a fost încropită, la ordinul ispravnicului târgului, cu multă râvnă şi străduinţă. „Cât de mult interes pentru persoana mea!”, gândea Tinu apropiindu-se de eşafod.
- Detalii
- Scris de: Marian Ilea
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Bătălia
Parohul Boschetty Andor împlinise şaptezeci şi opt de ani, nu mai simţea căldura, în zilele de arşiţă umbla înfofolit. Se oprea în faţa cofetăriilor din Piaţa Centrală. Dacă se întorcea brusc înspre o terasă cu mese, unde doamnele înconjurate de ofiţeri amabili mâncau îngheţata lui Leopold Biner, se întreba: „Ce caut aici?”. Îi curgeau lacrimile pe obrajii roşii, avea nasul ca jgheaburile seci. Râdea din senin. Îşi amintea de excursiile din munţi, de golurile alpine cu pajiştile de ienupăr şi de crucea neagră din fier. Sub pâlcul de molizi era fântâna. Negurile alb-lăptoase de pe creste erau măturate de vânt.
Boschetty Andor era singur. „Vrei în Lipce sau în Herina?”, l-a întrebat episcopul. „Herina”, a zis Boschetty.
Într-o zi de ianuarie, trenul a oprit în gara mică din Herina. Se vedeau doar nămeţii. Îmbrăţişări. Pupături. Cetăţenii ce se întorceau din Repenye, din Rika sau din Debrecen erau aşteptaţi de neamuri.
Prima noapte a stat pe întuneric, la hotelul „Kiss Pipa”, cu balconul îngheţat. Proprietăreasa a adus specialităţile gustoase ale cofetăreselor Dimka şi Donika: prăjituri cu mac, nuci colorate umplute cu cremă, negrese dolofane mustind în ciocolată, trunchiuri de pom înflorit cu rămurele de marţipan, apă cu sirop.
- Detalii
- Scris de: ION C. GOCIU
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Era într-o zi de sâmbătă după-amiază, când Petrică al Mărgăretii lui Mogoş coborî transpirat din maşina încărcată de călători până la refuz.
Venise cu RATA, un autobuz anume destinat să fie cursă, ce făcea transportul călătorilor de la gara târgului până în comuna sa natală şi… mai departe. După ce-şi primi de la şofer cele două geamantane, aduse de pe portbagajul aflat pe acoperişul maşinii, fiindcă erau grele, se hotărî să le lase la magazinul sătesc al cooperaţiei, urmând să le care ulterior acasă, cu vreo ocazie. Erau pline cu de toate cele trebuincioase mamei şi neamurilor din sat.
De aici până la casa unde văzuse lumina zilei era cale de vreo doi kilometri şi mersul pe jos, acum, chiar îi prindea bine, mai ales că se scăpase de greutatea celor două valize. După atâtea ore de stat în tren şi pe maşină, avea nevoie şi de puţină mişcare, iar mersul prin sat era o desfătare. Se vedea copil, mergând la şcoala primară, duminica la căminul cultural, la nedei şi la horele de la sărbători, însoţind şi câte o fată, colegă sau mai mică, până aproape de casa ei.
Mergea încet, sperând să revadă din oamenii care mai trăiau, consătenii lui de-odinioară, să le dea bineţe şi să-i întrebe de sănătate. Trecu de şcoală şi ajunse la intrarea în sat. Comuna Valea Mare avea şapte sate, că de aceea i se şi spunea Valea Mare.
- Detalii
- Scris de: Mariana Gheorghe
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Mă trezesc azi dimineaţă cu un sentiment de vinovăţie. Ce-am făcut de mă simt vinovată?
Vinovătia ne coboară vibraţia, este o energie disonantă, cine este victima şi cine agresorul?
Pe tot parcursul zilei, sentimentul de vină a persistat în câmpul meu energetic, i-am dat voie să se exprime, să explodeze, dar nimic nu se petrecea, mă simţeam vinovată şi pace.
Simţeam frica cum se insinuează în eul mereu alunecos. Mi-era frică că am să fiu părăsită. Încercând să fiu eu însămi simţeam furia celor de lângă mine, palma împotrivirii, m-am agăţat de durere până la paroxism, crezând că scap doar cu atât, dar nu, sentimentul nu dispărea.
De undeva, poate subconştient, am auzit *Îmi pare rău * cineva, sau chiar cel de lângă mine, se lupta să-mi ceara iertare, în acelaşi timp spunând cuvinte de acuzare. Şi atunci, am înţeles, vinovăţia care mă copleşea, erau cuvintele lui de reproş. Am ales să cuprind în inima mea, rugămintea lui de iertare şi sentimentul de vină a dispărut ca prin farmec.
- Detalii
- Scris de: Mariana Gheorghe
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Într-un colţ eu, Maria, în celălalt colţ o femeie care are chipul meu. Maria e plină de bucurie, trăieşte, adulmecă mirosul de tei, îmbrăţişează un gândăcel sfios, se scaldă în razele soarelui. Cealaltă femeie care are chipul meu, e plină de temeri, ripostează, tună şi fulgeră, e tristă. Din partea cealaltă a ringului, porneşte direct către Maria, un pumn încrâncenat către speranţe. Maria însă, nu ripostează, zâmbeşte doar. Mă uit la o fotografie veche (de cât timp oare?). În care sunt eu, într-un timp pe care nu-l mai recunosc. Să fi fost eu aceea? Ce depărtare între mine şi mine, ce glasuri m-au transformat. Să fi fost un zbor sau doar o alunecare, un zumzet, o şoaptă? Atât de multe gânduri inutile, gălăgioase, care m-au împins dintr-o parte în alta, atenţia asupra unei secvenţe obsesiv, un drum pe care am mers mereu întorcându-mă.
Superior, inferior, coduri, decalog, reguli, morală, etichetări, judecăţi şi suspine. Mereu în căutare, mereu în călătorie, respirând treptele vieţii, alimentând alegeri, parcurg secunde circumstanţiale spre un liman doar de mine ştiut. Autocontrol, gând controlat, tăcere. Pronunţ în adâncul inimii mele, rămân în tăcere.
- Detalii
- Scris de: Miriam Tkee
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Într-o noapte, Storm s-a visat îmbrăţişând panoramic două lumi întretăiate. Una cuprindea trecutul - el, căţărându-se în Copacul Vieţii, cu frunziş bogat, iar sus, strălucind în lumina lumii, IDEALUL.
Era un animal alb, frumos, cu înfăţişare bizară: braţe vânjoase şi tentacule, cu încheieturi flexibile, mâini noduroase, palme bătătorite, prelungite cu degete catifelate de scrib, cu gheare ascuţite, apucătoare. Aripi de vultur, pentru înălţimi, şi de libelulă - transparenţă şi curcubeu, pentru zboruri fragile, iar ochii, ageri, erau încărcaţi de viziuni fantastice. Avea şi al treilea ochi, care pipăia eternitatea, pe un chip armonios, cu plete lungi, în care parcă se îmbulzeau fluturi albaştri. Era o lume în care mocnea misterioasa palpitaţie a energiilor care urmau să vină în întampinarea devenirii lui.
Cealaltă lume, prezentul, avea în prim-plan un copac, era parcă acelaşi copac, cu ramurile de la bază răsucite misterios, spre pământ, pe care stăteau să cadă nişte frunzuliţe îngălbenite, care nu prea cochetaseră cu soarele în mirajul fotosintezei. Spre vârf, o coama bogată, explozie de sevă. El se afla undeva, în plin urcuş, privind îndrăzneţ cerul, zborul păsărilor - săgeţi spre văzduv. S-a auzit strigat. Privire circulară, cuprinzătoare, lentă, în plan orizontal, priviri aţintite spre cer - nicio faptură nu se arăta privirii lui. Privind în spate, a văzut puzderie de dansuri nereuşite. Şi-a înclinat fruntea şi a privit spre bază: atunci l-a zarit.
- Detalii
- Scris de: Nadia Urian Linul
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Zilele trecute mi- a căzut în mână o cărticică veche. Vecheee, zdrențuită, fără pagini ,nici de început, nici de sfârșit.
Ca tot ceea ce- i vechi, rupt, mucegăit chiar, cu miros stătut, acoperit de praf și …mâncată de carii, pe margine, era sigur, sortită aruncării. M- am aplecat, am ridicat- o din lada de lemne din fața sobei și am început să o citesc.
-Da- i vece, doamnă… !De pe timpuri. Deodată cu mama bătrână ! Înțălegi să cetești din ie ? Îi tare ruptă !
Am găsât- o într- un sac, pin pod. Îți trebe dumitale ?
Ridic privirea și- i răspund femeii care nu înțelegea ce am găsit eu într - un rest de carte, vai de ea !
-Da, îmi trebuie, lele Ileană !
-Ie- o, doamnă, doară, eu am cu ce ațăța focu!
Vin spre casă cu privirea ațintită pe foaie, citind, ca atunci când eram copil. Înțelegeam greu cuvintele uneori, căci marginile erau atât de rupte iar colțurile lipsă.
Oricum, nu- mi aminteam să o fi auzit undeva și după ce am ajuns la sfârșitul ei, am stat puțin pe gânduri, apreciind valabilitatea mesajului transmis, atât de înteles și azi, în vremuri aflate la mare distanță …
- Detalii
- Scris de: Miriam Tkee
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Există un Orăşel unde trăiesc oameni care şi-au pierdut trecutul. Poveştile rătăcesc pe străzi întortocheate, goale de ele însele, în nopţi fără lună, tremurând de dor să fie regăsite. Când luna apare, sub cupola unei bolţi albăstrii, atât de îndepărtată încât sufletele lor tânjesc înalt, se trezesc şi încep să se depene pe ele însele, umblând ca nişte năluci în care se ghemuiesc emoţii vechi.
În Orăşelul Ciudat nu există vânători de poveşti. La miezul nopţii, orice călător dispus să se plimbe alături de o poveste tristă, se trezeşte cu un traseu de lacrimi în suflet, bucurându-se că aceea nu este povestea lui. În schimb, în călătorul care îşi potriveşte paşii cu ai unei poveşti de dragoste, tresare o fascinaţie care îl face să îşi închipuie că aceea ar fi fost povestea lui.
Continuă căutarea, omule ! Uite, pe acoperişul casei portocalii, o parabolă de vânt. Poate povestea ta stă cocoţată acolo, zâmbind în taină, răsucindu-se ca într-un carusel. Vântul, îndrăzneţ, zbârleşte frunzele. Poveşti tremurătoare. Pleci acasă cu iluzia poveştii altcuiva.
Într-o seară, o poveste nu prea semeaţă, ce purta o rochiţă verde brotăcel, cu picioarele goale, s-a oprit să îmi mângâie fruntea, cum fac mamele.
- Detalii
- Scris de: Mariana David
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Veneam cu trenul către casă. Către orașul de la Dunăre, în care am simțit totdeauna punctele cardinale. Doar acolo știam că în dreapta mea stă Sudul, dacă privesc în aval. Oriunde m-aș fi dus, eram dezorientată. Nu și acolo. Cu Dunărea sub palmă.
Mă uitam cum zbura câmpia, ascultam metalul izbit ritmic de alt metal. Trenul își vedea de drum, eu visam. Mă întorceam de la examenul de admitere la facultate. Intrasem. Știam că ar fi trebuit să mă bucur. Așteptam să ajung acasă, să le spun ”ce am făcut”, să se adune toate neamurile, să stăm la masă. Aveam nevoie să simt că n-am dezamăgit. Eram studentă!
Pe banchetă, cu fața în direcția de mers, zâmbea cuiva nevăzut un bărbat de vreo 45-50 de ani. Stătea rezemat în cotul stâng, care ”scăpa” din când în când de pe masa cât o jumătate de etajeră a vagonului, Avea privirea pierdută în gânduri. Cămașa albă era transpirată. Părul ondulat, lunguț pentru epoca aceea, se plimba liber pe jumătate de frunte.
M-a întrebat unde merg, dacă am terminat liceul, subiecte înscrise în logica deplasării cu trenul pe distanțe mari. Eram doar noi în compartimentul de clasa a II-a. I-am spus că ”luasem” la facultate, la filologie. Atât i-a trebuit! A început să recite Eminescu. Se oprea doar să spună ce mare bucurie i-a prilejuit o poezie sau alta. A vorbit de proză, de articolele publicate, de tot ce se putea numi arta eminesciană. Nu picanterii biografice, nu date privind evoluția poetului, mediile de formare sau influența. Nu l-a comparat cu nimeni. Nici n-a punctat ce mare a fost. Mi-a spus doar ce a iubit mai mult la poetul român. Așa se referea la Eminescu: poetul român.
- Detalii
- Scris de: Mariana David
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Unele case au ferestre noi, puse de nepoți sau de fii, însă duhul casei nu vede prin ele. Sunt ochelari nepotriviți! Zidurile cad încet, de la un anotimp la altul. Cele ”crăpate” sunt îmbrăcate în mușama albastră cu fluturi. Mai țin o iarnă!
Jgheabul din care se adăpau caii, arată ca un cosciug pentru fântâna fără roată. Dudul e uscat. Cana ruginită atârnă inutilă de o creangă. În jur, tăcere.
Lumină de început de toamnă. Caldă. Plină. Vie. Ziua Crucii! Pe uliță, bătrâni în cârje. Tăcere.
Prin curți, viile sălbăticite au frunze mai mult decât oricând.
Mâna stăpânului nu a mai tăiat coarda neroditoare. Cele mai multe vii își fac de cap - explozie de verde.
Bătrânii așteaptă un semn de la copiii lor și tac. Au telefoane noi în buzunare. Dacă nu sună, se simt vinovați că nu știu ”să umble” cu ele.
Cimitirul e mai mare decât satul. Oamenii s-au tot ”mutat” la margine. Vede oricine: pe zidul dinspre drum al caselor, fotografiile decolorate și benzile din pânză neagră sunt mai multe. Tot mai multe. Curând vom avea noi ”atracții turistice” - sate locuite de tablouri mortuare.