După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
O nouă zi își anunța timid începutul. O zi ca oricare alta, care nu aducea nimic deosebit, ori spectaculos, prin simpla ei sosire. Erau, ca de obicei, doar razele soarelui, care alungau întunericul nocturn, încălzind și dezvelind lumea amorțită peste noapte. Mici păsări guralive ciripeau vesele, tulburând liniștea de până-n acel moment, cu glasul lor melodios. Ele se bucurau, fără prefăcătorie, de primele raze de soare. La fel și vegetația, indiferent că ar fi fost vorba de cea urbană sau de oricare alta.
Într-un oraș, într-un apartament oarecare, de numai două camere, membrii unei familii își începeau activitatea zilnică, nu cu mult entuziasm. Era doar o altă zi, banală, la fel ca multe altele anterioare și foarte probabil, ca și unele dintre cele ce vor urma. Însă activitatea lor începea mult mai târziu decât, spre exemplu, a micilor păsări guralive, ce întâmpinaseră zgomotos sosirea acelei dimineți, cu câteva ore în urmă, semn că ele așteptau nerăbdătoare noua zi nici leneșe, istovite, plictisite, ori altfel, ci doar, pur și simplu, erau – motiv de bucurie pentru ele!
Să revenim însă la apartamentul cu pricina.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Adelina plecase de vreo câţiva ani buni din ţară, ca mai toţi tinerii de vârsta ei, în căutarea unui trai mai bun, sau, oricum, a altceva decât prea puţinul ce i se oferea aici, în ţara în care se născuse. Plecase fără a-şi întoarce privirea spre ceea ce lăsase în urmă… De altfel, nici nu o lega prea multe de pământul natal; poate doar iubirea de ţară, dacă mai avea în suflet vreo urmă de patriotism, greu încercat de traiul pe care-l dusese încă de mică, în locul ce dădea sens cuvântului “acasă”. Nu-şi amintea chipul nici unuia dintre părinţi, căci rămăsese orfană de la o vârstă fragedă, fără ca ea să fi avut vreo vină; norocul ei fusese că bunica dinspre mamă (de altfel, singura rudă apropiată ei) nu o abandonase, după dispariţia părinţilor, pentru a ajunge la orfelinat, unde poate ar fi avut parte de clipe şi mai dificile, greu de imaginat pentru ea.
Aşa, cunoscuse măcar dragostea unei bunici, care, deşi bătrână, bolnavă şi deloc înstărită, nu avea mare lucru, să-i ofere; avea însă multă iubire (doar era vorba despre nepoata ei), ceea ce compensa neajunsurile de zi cu zi cu care se confruntaseră cele două… Şi doar acest amănunt o neliştinise pe Adelina în anii petrecuţi în afara graniţelor ţării: faptul că fusese nevoită să-şi lăsase bunica singură, neajutorată; era unicul lucru pe care-l regreta profund… Îi promisese că se va întoarce şi va avea grijă de ea şi nu o uitase în tot acest timp, în care stătuse departe de ea; îi trimisese regulat pachete, de obicei, cu haine (alimente nu avea voie), cât şi din când în când, o mică sumă de bani, atât cât îşi putea permite, pentru buna ei bunică, să-i aline bătrâneţea.
- Detalii
- Scris de: Domnita Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
As vrea sa va supun atentiei o istorioara cat se poate de reala, pentru ca multe din povestile mele s-au intamplat cu adevarat.
Am doi veri primari -Sorin si Cipri, care fiind apropiati de varsta fiului meu Bogdan, si-au petrecut in copilarie mult timp impreuna. Baietii debordau de inteligenta si inventivitate, asa ca o gramada de intamplari de-a dreptul traznite stau in cartea nescrisa a copilariei celor trei.
Intr-o toamna tarzie Bogdan le face o vizita celor doi. De cum intrai in curtea matusii mele, dadeai cu ochii de mai multe butoaie mari, pline cu prune puse la fermentat, in zona Vaii Somesului se numeste "borhot", din care orice gospodar care se respecta obtine celebra tuica de prune, supranumita " jinars".
Bogdan da buzna in casa , de parca ar fi fost urmarit de cineva sau ceva deosebit de periculos:
- Salut, baieti!
- Salut! Da' ce dai buzna asa?! il intreaba Sorin ,care statea cu un picior atarnandu-i peste marginea patului, a lehamite.
- Mai, stiti ce greu mi-a dat mama Nita( bunica lui Bogdan, respectiv mama mea) voie sa vin ?! Ca mi-eara si frica sa privesc inapoi sa nu se razgandeasca ! Zicea ca sunteti singuri acasa si cine stie ce prostii ne trec prin cap, auzi la ea !
- Detalii
- Scris de: Nadia Urian Linul
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Lelea Taviftă pășește încet, sprijinindu- se în cârjă, pe ulița ce suie spre biserică. Din urmă o ajunge cățelul ei, scăpat din lanț și din ocolul casei.
-Du -te acasă, dragu mamei! Da, ce faci, vii după mine, la biserică? Iaaa, te- a călca un motor șî, vai de sufletu meu! Te du acasă! Hai…!
Cu cârja, îi arată drumul înapoi, iar câinele parcă înțelege.
-Da, ce faci, lele, îl țâpci acasă?
-D- apăi ,cum, că ia, vine după mine și l- a călca ceva…! C- atâtea îmblă… Nu-i pretin mai bun ca șî câinele, auzi, Aurică? Pe fața pământului!
Doamne, cum îmi mai amintesc … că eram mică copcilă, acasă , la a mei…
Tata îmi spunea o poveste despre un câine, Corbu, pe care stăpânu îl prețuia mult păntru credința lui. Odată, o trebuit să ducă o sumă mare de bani, ca să plătească doi boi, cumpărați din târg. I-o pus întâi în ladă, în sertăraș, de acolo i- o luat, i- o mai numărat, i- o așăzat în năfrămuță și o înnodat- o bine.
După aceea, pune nafrămuța într- o străituță mică, o bagă în dăsagi, aruncă dăsagii pe cal șî, încălecând pe Suru, pornește cătră târg.
- Detalii
- Scris de: Valerian Stan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Rugăciunea Domnului Iisus Hristos din Gradina Ghetsimani. S-a spus pe bună dreptate că nimeni n-a cunoscut vreodată o suferinţă ca aceea. În acele clipe Iisus S-a aflat între legământul suprem al mântuirii lumii și cea mai grea și încordată luptă lăuntrică cu chinul insuportabil al indoielilor și șovăielilor; “Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”. Cunoaștem deznodământul acelor clipe. Însă unora ne scăpă sau uităm un lucru crucial. Mântuitorul, Dumnezeu adevărat si Om adevărat, S-a rugat, ca Om, Tatălui ceresc atât de înflăcărat și stăruitor încât sudoarea i se făcuse ca picăturile de sânge ce cădeau pe pământ. Iar Tatăl I-a primit rugăciunea. Și întâmplându-se ce? Ceva ce de asemenea ne scapă celor mai mulți – relatarea găsindu-se, e adevărat, numai la Apostolul Luca: I s-a arătat un înger din Cer care L-a intărit. Risipindu-I îndată nehotărârea și spaima. Dar să-I fi ascultat oare Dumnezeu rugăciunea doar pentru că Iisus Îi era Fiu? Nici vorbă! Ne-o spun răspicat întreaga învățătură creștină și întreaga experiența a celor ce de-a lungul veacurilor s-au rugat (întrucâtva) asemenea Fiului Omului în grădina Ghetsimani.
Mare minune cum de-a scăpat până acum bietul Mușchi țigănesc de vigilența nemiloasă a corectitudinii politice...
Sex fac câinii și pisicile, oamenii se iubesc. Da, tinerețe-n blugi cu zdrențe?
- Detalii
- Scris de: Alina Narcisa Cristian
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Timpul își târâia picioarele clipelor pe alei de vieți trăite pe sărite. În tic-tac-ul cartierului de lux, un pian își fredona simfonia inimii la geamul unui bătrânel sorbit de amintiri. Depăna de zor în caier de vise cu ochii deschiși și privirea aruncată în gol spre fereastra crăpată ce dădea spre curtea interioară a blocului.
Zgomotul trecătorilor grăbiți se contopea cu muzica ce răsuna de la pick-upul moștenit de la tatăl lui, singurul companion de nădejde al vieții sale. Aplecat de gânduri și de ani cu pipa în mână, număra rotocoale de fum ce dansau pe notele inimii ca într-un spectacol cu ușile închise. Când deodată auzi o bufnitură puternică ce-i îngropa timpanele în tăcere tăindu-i respirația, începu să-i tremure genunchii și mâinile iar cerul parcă se făcu pâmânt și pământul cer. Credea că-i doar o altă criză de Parkinson ce îl lovea și vlăguit de puteri se îndreptă spre sertarul cu medicamente. Ca într-un carusel fără buton de oprire se simțea, picioarele nu-i mai dădeau ascultare și totul în jurul lui se prăbușea. Zidurile cădeau pe rând, ferestrele și ușile se scoteau singure din tâțâni într-o continuă dușmănie, praful se alegea și se așeza pe toată munca lui de o viață. Ajunsese cu greu în bucătăria făcută fârâme să-și ia un pahar de apă, câlcând peste molozuri își făcea inventarul trăirii pe retina sufletului într-o secundă când realiză că era un cutremur puternic ce-i zguduia casa și existența.
- Detalii
- Scris de: Nadia Urian Linul
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
În veranda largă, cele două vecine stau la o poveste, pe fotolii, savurându- și cafeluța de dimineță. Așa, cam pe la 10…
-Auzi, tu femeie bună și de omenie, cum zice bunica, te- ai uitat aseară la televizor, să o vezi pe doamna aceea care o înfiat un copil...nu știu de unde era, dar am auzit ce o pățât, cu părinții lui, după ce l-o crescut mare ! Doamne ferește ! Să faci bine și să primești rău ! Până într- atâtaaa !
Tu te miri de ce-ai văzut la televizor, dară, ia ce- o pățit cumnata mea ! Și, poate, câââți ! Îi plină lumea de neoameni !
Cumnata asta n –o avut copii, deloc .O știi, îi mare doamnă, la oraș. Mai la bătrânețe, s- o gândit să ieie de suflet un copil, să nu fie singuri și pustii, la bătrânețe. Ce nu aveau ? Domni mari, cu serviciuri bune, în oraș, casă, avere, de toate…
Află ei, nu știu de unde, că cineva, o femeie ce zice ca i -ar fi mătușă la o copilă, o ține la ea, o crește și o poartă la școala, dar și la vaci și la capre, ca și ei. O ținea femeia că i- ar fi nepoata ei ,macar mai aveau o grămadă de fete și gineri și nepoți. Despărțiți, unii, cu copii de adaos, doamne ferește ! Da, copila, îi zâcea mătușă.
- Detalii
- Scris de: Domnita Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Era o femeie zdravana, inalta, osoasa.
Baticul transparent de un rosu aprins, lasa sa i se vada parul auriu, carliontat, neglijent strans intr-un coc la spate. Era imbracata intr-o bluza si o fusta cu pliuri, de aceeasi culoare ca a baticului, dar picioarele tradau faptul ca nu mai incaltase demult vreun papuc.
O vedeam cu ochii mei de copil cum umbla fara tinta, de colo-colo, gesticuland si vorbind cuiva nevazut...mai apoi incepea sa planga si sa intrebe : "De ce?! Ce vina purtau ei ?!...Iertati-ma, iertati-ma ca nu am putut sa fac nimic!..." Apoi, sfarsita, se aseza pe marginea santului, cu spatele icovoiat ca sub o grea povara, cu privirea goala, trecand dincolo de tot ce i se infatisa inaintea ochilor.
"A venit iar Nebuna. ", spuneau femeile care treceau pe langa ea. Nimeni nu o cunostea, nimeni nu stia de unde vine.
Nebuna nu le baga in seama, statea acolo jos si insira vorbe fara noima, iar din florile galbene de papadie, facea coronite si le intindea in fata ei ca si cum le-ar fi daruit cuiva si spunea: "Luati-le, sunt pentru voi, stiu ca le iubiti!
O priveam prin gardul curtii si nu as putea explica, de ce fara sa o cunosc, ma incerca un sentiment de mila...
Apoi, brusc s-a ridicat si m-a intrebat : " Nu ai ceva de mancare?"
- Detalii
- Scris de: Carmen Ifrim Săsărman
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În turnul bisericii vechi de aproape trei sute de ani, și-a făcut cuib o ciocănitoare.
Ce mare lucru? Poartă Dumnezeu de grijă și păsărilor cerului. Așa e, dar parcă nu-i era indiferent părintelui că în fiecare zi apărea încă o gaură în lemnul bisericuței, oricum vechi și ros de dinții ascuțiți ai timpului. Așa că, ori de câte ori ploua, câteva lighiene erau așezate în naos, în pronaos, chiar și în altar. Bombănea mereu preotul că i se udau covoarele țesute de femeile satului și podeaua se distrugea văzând cu ochii.
Sâmbăta aceea era însorită, copacii și-au plesnit mugurii, iar vântul mirosea a verde colț de iarbă. Părintele s-a apucat să bată toaca, așa cum nimeni nu știa să o facă. Ba o mângâia părintește cu ciocanele de lemn, ba o certa dușmănește, făcând întreaga vale să răsune și chemând oamenii la biserică. Hop! și ciocănitoarea noastră! Își începea concertul în turnul bisericii, ca un ison la melodia toacei. Concertul păsării a stârnit în sufletul slujitorului Domnului sentimente amestecate : ,,de data asta, îi vin de hac afurisitei!”... A urcat în turnul bisericii, a stricat cuibul, a astupat găurile, a dat cu insecticid , iar la finalul zilei, obosit, preotul a simțit că i s-a luat o piatră grea de pe inimă.
Duminica a adus cu ea darul așteptat de toți: Sfânta Liturghie care umple biserica de cântări îngerești, de zâmbete de copii, de bucuria împărtășirii .Toaca a răsunat în întreaga depresiune, însă de această dată, ciocănitoarea nu a mai venit. Bucurie mare pentru părinte! Dar toată slujba s-a gândit la ea: unde a zburat,ce biserici mai distruge, mai trăiește? Pasărea însă nu s-a mai întors niciodată.
- Detalii
- Scris de: Maria Tomița Corini
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Mătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.
Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feții, avea ochi dulci și buze... vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rùnduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodata de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea, Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoțeii.
Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, deaceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma ,,kolhozului”și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dogenea deseori zicându-i:
-Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă in aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară, în șopron! Taică-meu mereu îi găsea cusururi. Ea le auzea și nu le auzea, făcea ceea ce-i trecea prin mintea ei de femeie nemăritată.