După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Alina Popescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
La auzul numelui ei, cineva o împinge ușor și când dă la o parte cortina greoaie de culoare bleumarin, luminile calde ale scenei o orbesc aproape de tot. Nu este obișnuită cu asta și clipește de milioane de ori în doar câteva clipe, creând un cer ireal de stele și culori din altă lume.
- Hai, ieși, aude în spatele ei. E momentul tău, bucură-te de el.
*
Este a treia primăvară care trece prin grădină de când a plecat mama ei și încă își amintește ziua aia geroasă de februarie ca și cum s-ar fi întâmplat ieri: femeia îmbătrânită înainte de vreme, care încerca de câțiva ani să-și acopere firele albe cu o vopsea naturală pregătită în casă, a plecat repede, fără să se uite îndărăt, ca să nu i se vadă clipitul agitat ce făcea eforturi enorme să înghită lacrimile. I-a urat drum bun cu glas stins, atât de stins că nici ea nu s-a auzit, și din clipa aceea a detestat cuvântul “plecare”, pentru că era convinsă că va înghiți pașii mamei sale și i-o va răpi. Frații ei n-au înțeles: au crezut că se duce la oraș și că se va întoarce cu o acadea sau o ciocolățică pentru fiecare. Dar ea a știut că trebuie să învețe pe de rost mirosul mamei din ziua aia, ca să și-l amintească atunci când va voi s-o simtă aproape, sau dacă într-o bună zi va purcede în căutarea ei. Nu a îndrăznit s-o întrebe sau să-i mai zică ceva, știa că mama făcea eforturi colosale pentru ca ea și frații ei să nu-i simtă emoția, nici tremuratul mâinilor, nici vocea înăbușită.
- Detalii
- Scris de: Dan Predescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
divagații, ipoteze, fleacuri
2018:
Nu sunt o bestie însetată de sânge. A paișpea zi după scripturi, nu mai țin morțiș să le iau gâtu lui Nea Ilici și lui Gelu Voican Voiculescu. Părerea mea e că, în prezent, doresc chestia asta mai ales cei interesați de Urma Scapă Turma, adică să-i blestemăm tovărășește pe răposați și cu ocazia asta, să îngropăm dracului problema (după cum știți, așa s-a procedat și la Nürnberg: Hitler, Himmler și Goebbels erau morți, încă douăzeci de ciraci de-ai lor au fost spânzurați, restul Germaniei rămânea curat ca un popou de nou născut, fără pic de nazism în creier și mațe, iar IG Farben devenea, bine mersi, Aspirina Bayer).
Și ce să-i faci, asta-i viața, astea-s afacerile, dacă s-au găsit vreunii dintre cei implicați în ale Revoluției Române destul de necugetați ca să nu dea colțul până azi, o să-l ajutăm noi, cu sincer regret, s-o facă.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Norbert anticipase de mult că acest moment va sosi; avusese această premoniţie, dar sperase să se fi înşelat. Pentru că nu dorea să se întâmple, dar nu avea cum să se opună destinului. Nu ştia când, cum, sau ce urma să se întâmple, dar ştia sigur că va fi ceva; o voce interioară parcă-l avertizase în legătură cu această problemă. Până atunci, fusese un om normal, ca toţi ceilalţi, din jurul său, însă din acel moment… Oare în ce avea să se transforme? Era conştient că se va schimba, dar în ce?! Nu avea habar ce va deveni. Ar fi vrut să pună capăt procesului de metamorfoză, dar cum?! Întreaga sa fiinţă se opunea, cu toată forţa, însă degeaba! Nu avea şanse; odată început, nu putea stopa procesul, orice ar fi făcut. Şi de fapt, ce ar fi putut face?
Nici măcar nu era ca-n filmele de groază, pe care le vizionase deseori, ca să aibă măcar iluzia că ar şti despre ce ar fi vorba… Nu simţea nici o durere, însă era îngrozit doar la gândul că…
- Detalii
- Scris de: Valerian Stan
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
- Nu mă duc la biserică pentru că unii preoți sunt lacomi. - Dar la doctor de ce te duci, că și unii doctori sunt lacomi?
Când nu vreau ca Securitatea să-mi citească scrisorile, lipesc plicurile cu scotch. Să vedeți poștărițe furioase... Și care, nu știu conform căror instrucțiuni (dar aflu eu), mă și pun să scriu și să iscălesc că eu am pus scotchul.
Când istoria e cinică: președintele turc Erdogan despre revolta „vestelor galbene" din Franța: "Urmăresc cu îngrijorare intervențiile disproporționate ale Poliției franceze împotriva propriilor cetățeni."
De unde vin, unde mă duc?/ Ce-ți pasă ție că-s ateu,/ Având ca mamă pe un cuc,/ Iară ca tată-un cimpanzeu?
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Vlad își luă ghiozdanul și porni către școală, fără a se grăbi deloc, deși știa foarte bine că era important să nu întârzie la prima oră; avea teză la limba română.
Și mai erau doar cinci minute până începeau orele. Totuși, nu se grăbea deloc.
Învățase sau nu prea... Mai mult superficial; nu se ostenise prea tare. O teză... Ce conta? Va lua el măcar nota de trecere. Nici n-avea nevoie de mai mult.
Iată-l ajuns și la școală. Se sunase deja de intrare, iar curtea era pustie, semn că elevii intraseră deci la ore. Dar el tot nu se grăbea. Ciudat! De obicei, nu proceda astfel; era un elev sârguincios... Ce-l apucase oare tocmai acum, în această zi, când avea teza?
Se opri în dreptul ușii. Ascultă. În clasă era liniște. Era clar că profesoara intrase deja. Și ce dacă?! Întârziase deci nițeluș. Mare scofală! Nu era nici primul, nici ultimul.
- Detalii
- Scris de: IR Rosiianu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Îngâna ziua cu noaptea în satul rătăcit între dealurile ninse cu umbre. Umbre care, ca și-n alte dăți, îsi începuseră jocul , învăluind și potopind pământul cu-nfiorări. Vântul trecea și el, însăilând răcori în aerul care gemea din cauza trudei de peste zi. Părea că miresmele-și încetiniseră emanarea în străfundurile oacheș-complice-ale lunii. La orizont, bătrânul soare, și el istovit, își plănuia-ntre norii fumurii somnul de până-n zori. O undă de liniște se strecura-n sufletele rarilor trecători, înviorându-i. Mustea a somn aerul îmbălsămat de cântecul greierilor. A tihnă binevenită.
Îmi târam trupul copleșit de truda de peste zi pe ulițele-nguste-ale satului necunoscut mie. Fantomatice murmure, înviorându-mă, răzbateau pâna la mine. Grăbeam pasul și nu știam de ce o făceam.
- Detalii
- Scris de: IR Rosiianu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Zăpuşeala amiezii mă alungase din casă. Îmi târam paşii pe caldarâmul prăfuit. Căldura parcă pustiise străzile. Arar mai treceau maşini sau oameni. Câţiva câini vagabonzi se aciuiseră pe lângă nişte tufe uscate de flori. Am grăbit pasul, dorindu-mi să ajung cât mai repede cu putinţă în Parcul Libertăţii. Gândul că nu peste prea mult timp voi sta tolănit pe una din banci, pe-o alee cât mai umbroasă, şi cât mai aproape de lac, îmi da puteri, îmbărbătându-mă.
Când am ajuns, eram ud leoarcă de transpiraţie. Dar, spre marea mea mirare, parcul nu era chiar atât de înţesat de lume, cum mă aşteptam, cum îmi imaginasem în timp ce-ncercam să mă strecor cât mai pe lânga blocuri şi garduri,
în speranţa unei dâre binefacătoare de umbră.
Cu cât mă cufundam mai mult în răcoarea parcului, un soi ciudat de linişte punea stăpânire pe mine, inoculându-mi o senzaţie de tihnă. Îmi plăcea. Mă simţeam bine în parcul de lângă Institutul de Meteorologie Filaret şi gara cu acelaşi nume.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Relaţia pe care o am cu şeful meu e una foarte specială; de fapt, nici nu-l ador, însă nici nu-l urăsc. Mai degrabă îl tolerez. Desigur, sentimentul e reciproc; probabil nici nu s-ar putea altfel. Însă m-a angajat fără comentarii, atunci când m-am prezentat la interviu. Bineînţeles, nu erau forte mulţi doritori pentru postul pe care-l oferea, iar CV-ul meu arăta impecabil (ca şi mine, evident!). Şi din acel moment m-am comportat mereu admirabil, cel puţin la locul de muncă, astfel încât relaţia pe care o am cu şeful să nu aibă de suferit, dar şi pentru că îmi place corectitudinea. Însă, destul cu laudele (aş prefera să le primesc de la şeful meu, mai des, dacă ar fi posibil)…
Momentan, deşi în locul în care mă aflam nu putea fi nici noapte, nici zi, m-am trezit. Aşa, dintr-o dată; de fapt, nu fără motiv, ci… Evident, pentru că trebuia să ajung la muncă. Altfel, şeful s-ar supăra; nu aprobă întârzierile. Niciodată. Iar când se supără, face urât; îşi schimbă, involuntar, nu doar culoarea, ci şi aspectul, încât devine te miri ce – câteodată nici el nu-şi dă seama ce (aşa e specia lui)… Uff; şi şefii ăştia… Nu-şi închipuie că nu poţi ajunge mereu la timp? Poate uneori intervine ceva imprevizibil. Dar acum nu era cazul. Nu intervinise nimic, deşi parcă mi-aş fi dorit acest lucru.
După ce m-am delectat cu aroma unei cafele preparată instant de către automat, am îmbrăcat costumul de pilot spaţial, ca să ajung la destinaţie, adică, acolo unde lucram, la Centrul Intergalactic de Spionaj – CIS, pe scurt – aflat la două braţe distanţă faţă de locul în care mă aflam (braţe ale galaxiei, se înţelege…).
- Detalii
- Scris de: IR Rosiianu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Pasul îi era nesigur în pustiul nopţii de octombrie. Alunecase de câteva ori şi era destul de murdar pe haine. Totuşi, se vedea de la o poştă, în croiala lor, mâna unui meseriaş adevărat. Legănându-se, îşi târa făptura pe jumătate dormitândâ pe străzile burgului de la poalele muntelui înalt. Bura încet din nori. Era ud până la piele, dar nu-i păsa Călca hotărât prin beznele nopţii şi prin băltoacele străzilor desfundate de atâta ploaie. Stropi reci îi şiroiau pe faţa obosită. Şi el surâdea. Oarecum tâmp. Nici el nu ştia de ce o făcea. O făcea şi-i era de ajuns.
Gândurile i se învălmăşau în mintea îmbâcsită de tutun şi alcool.
Mergea adus de umeri, de parcă toată greutatea norilor i se pogorâse pe fâptura-i firavă.
Sau poate chiar viaţa-i strivea sufletul. îşi mijise ochii şi scruta cu ei întunericul depărtării. Zadarnic însă. Nu putea zări la mai mult de câţiva metri în faţă. Suliţele ploii ce se înteţise-ntre timp erau groase şi dese. Vântul, parcă profitând de situaţia creată, îi şfichiuia obrazul neras.
- Mai mult pe cel drept, i-a trecut, ca un fulger tăios, prin minte. Şi a râs.
Gulerul ridicat al pardesiului decolorat de-atâta purtat nu-l ajuta cu nimic. Picături rebele de ploaie i se strecurau şi după ceafă. îngheţându-l.
- Detalii
- Scris de: Ioana Colcer
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Zile tot mai puțin vizibile, parcă sînt încropite la sfîrșitul cărții de istorie, cu personaje plictisite să mai lupte pentru justa urîțenie a vieții surprinse în cadre fotografice.
Trăim incendiare iubiri printre litere ascunse în caligrafii perfecte pe tastaturi tactile. Am ales întotdeauna un anotimp nepotrivit sau în dragoste și război e totul permis. Splendide metamorfoze se petrec în momentul în care ești derutat de sentimentele ce te invadează în miez de noapte, ce-ți întrerupe somnul sub o amenințare bruscă a unui cataclism sentimental. Confuz și transpirat pe un fond stupid se apropie de frigider să-și potolească setea și nu era sigur cum dă definească asta. Simțea oboseala în vîrful degetelor de prea mult scris. Foi mototolite se făcuseră grămada și nu-și putea stăpîni furia amintirii.
Nu căuta perfecțiunea stilului, nu căuta perfecțiunea scrisului, ci poate astfel ar fi retrăit în mod paradoxal emoția, imaginară, a marii iubiri. A stins pentru a mia oară lampa de vis-a-vis, să poată înăbuși neputința de a retrăi un vis.
Pe pereți, ca într-un cerc vicios, se răsfirau tablouri în tonuri reci. Bărbați și femei în haine stranii și obtuze, se conturau incert pe bulevarde trasate în tușă groasă. În pauza dintre rînduri privea cu sinceritate chipurile care nu-i acordau nicio încredere. Le punea întrebări parcă unor prieteni despre cum se putea conviețui cu un astfel de personaj mereu supus dramelor existențiale, nici măcar reale.