După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Nina Gonța
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Îl vedea zi de zi la un balcon din blocul de vizavi. Stătea pe un scăunel, cu ochii în zare. Cine ştie ce vedea el acolo. Îl observa din bucătărie, pe geam. Odată, la o ceaşcă de ceai, vecina îi prinse privirea aţintită spre blocul vecin.
- S-a mutat nu demult. E văduv. Mereu... trist. Copiii sunt peste hotare. ...Zvonurile circulă repede.
- Păcat, chipeş bărbat, deşi în vârstă, cred că e în prag de 70, dacă nu mai mult.
- Potrivit cu tine, râse vecina.
...L-a mai privit o vreme, adică câteva zile. Cum se descurcă singur oare? se prinse la gândul. ...Singurătatea ucide. Ea, femeie, şi îi face faţă cu greu. Cei doi copii îi sunt aproape, dar ... fiecare cu gospodăria lui.
Într-o zi, s-a aranjat, a luat o tavă cu mâncare, a bătut la uşa lui:
- Detalii
- Scris de: Florentina Savu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Andreea era o fetiță durdulie, dulcică și foarte veselă.
Prima dată, când avea abia trei anișori, a venit la grădiniță cu mama sa de mână. Aici a făcut cunoștință cu doamna educatoare, cu colegii de grupă, cu clasa. A rămas vreo două ore în mijlocul lor după care a plecat radioasă acasă.
Era tare sociabilă!
Multe luni din an și le petrecea prin spitale. Era bolnavă de leucemie. Purta întotdeauna un fes pe cap, să nu vadă copiii că nu are păr. Îl pierduse în urma ședințelor grele din chimioterapie...Toți se întrebau cum putea fi atât de veselă și de prietenoasă când trecuse, și mai trecea încă, prin experiențe atât de dureroase, la o vârstă atât de fragedă! Nu, nu conștientiza că boala era acolo prezentă, că făcea parte din viața ei, că va persista și că tratamentele nu făceau altceva decât s-o mai țină o vreme pe loc.
Părinții Andreei nu aveau nicio speranță însă luptau până la epuizare s-o țină cât mai mult timp în viață...Știau că într-o zi gingașa ființă se va înălța la cer, asemenea unui îngeraș.
- Detalii
- Scris de: Nina Gonța
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
(fragment din cartea ULTIMA ETAPĂ - însemnări dintr-un cămin de bătrâni)
Despre războiul din Ucraina am scris și încă mai scriu în cartea Replici sau… Gândesc ca mine, aici, însă, o să vă istorisesc o poveste… cu un ucrainean, căci aveam să locuiesc acum în Ucraina, dacă îi răspundeam, prin anii `80 ai veacului trecut, la sentimente. Dar soarta a vrut că eu să ajung în România și nu în Ucraina, la Jmerînca, un orășel din regiunea Vinița, în prezent des bombardat de ruși, în urma războiului declanșat de Rusia putinisto-șovinistă împotriva Ucrainei și a întregii lumi civilizate.
Destinul omului, de fapt, îl constituie… alegerile lui.
Tot eu am ales, în 1993, să nu merg cu tatăl fiicei mele în Rusia, când el a hotărât să părăsească R. Moldova (și pe noi), motivul - nu voia să învețe limba română (o scurtă perioadă, până să revină cârmuirea prorusă, s-a cerut obligativitatea cunoașterii ei). Deși de naționalitate - hacas, o populație din Orientul Îndepărtat (rusificată), de lângă Abacan (care se învecinează cu Mongolia), aproape absorbită în aceste multe secole de ocupație rusească, el gândea și vorbea numai în limba rusă. Se trăgea dintr-un tată hacas și o mamă cu origini ucrainene și poloneze, din regiunea Livov. Au ajuns în Siberia în urma deportărilor culacilor, prin anii `30 ai veacului trecut.
- Detalii
- Scris de: Florentina Savu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Era o vară însorită, minunată. Iarba strălucea în lumina dimineții, sărutată de bobițe de rouă argintie. Prin ea se preumblau gâze de tot soiul, fiecare zorindu-se să-și caute hrană, să-și îngrijească puișorii. Ședeam lungită la umbra unui dud bătrân care avea o coroană foarte bogată și un trunchi gros de nu-l puteau cuprinde doi oameni, plin de dude negre și mari cât prunele.
Am văzut deodată o lumină puternică și, pe un fir parcă invizibil, a aterizat din cer prințesa Libelulă. Avea aripile de un verde crud transparent și trupul delicat iar pe cap purta o coroniță din aur bătută cu diamante. Instinctiv am dus mâna la ochi, așa de puternică era lumina pe care micuța prințesă o adusese cu sine. Venise pentru că prințul Firicel de Iarbă se căsătorea cu prințesa Furnica iar ea, Libelula, urma să le fie nașă, naș fiind nimeni altul decât prințul Cărăbuș.
Șeful orchestrei care trebuia să cânte la nuntă era chiar domnul Greieraș, cu chitara sa cea fermecată.
Domnișoară de onoare era Buburuza, iar cavaler, un Fluture elegant și alb ca spuma laptelui. Întunericul nopții avea să fie alungat de domnul Licurici cu suita sa de Scăpărei.
- Detalii
- Scris de: Gabriela Dimitriu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Când doi adolescenți care se iubesc își pun năzuințele unul în palmele celuilalt, brațele răsfirate de vântul tinereții nu pot să cuprindă amalgamul de sentimente care se revarsă înaintea lor.
Iubirea este înzestrată cu multe fețe, iar Marian și Ioana și-au văzut rând pe rând, unul altuia, cât timp au fost iubiți în acei frumoși ani de liceu, toate acele chipuri reflectate în oglinzile minții, pe care au încercat să le recompună pas cu pas.
Adulmecau prezentul și intuiau perspectiva în doi, ocolind încorsetarea impusă de îndrumările părintești cu privire la relațiile de prietenie dintre un el și o ea, învățând să-și ceară drepturile și să-și urmeze fără teamă aspirațiile despre care vorbiseră de atâtea ori.
— Nimeni nu trăiește în locul nostru propria noastră viață nici măcar o secundă! Noi suntem singurii care răspundem de faptele care decurg din ea! Bune sau rele, toate deciziile luate voit sau rostogolite către noi de iureșul întâmplărilor neprevăzute, ne aparțin și vom încerca să trăim cu ele, fără a da vina pe cei din jur, îi spusese cândva Marian, Ioanei.
- Detalii
- Scris de: Florentina Savu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
A fost odată ca niciodată o pădure deasă și tare frumoasă. Toată ziua răsuna de cântecele păsărelelor și de fâlfâitul lor din aripi. Zburau gălăgioase prin pomi, ciripeau și munceau, iar razele soarelui abia răzbeau până la ele să le mângâie fulgii și penele. Vântul adia printre crengile copacilor cu delicatețe, frunzele foșneau și foșnetul lor era ca de mătase. Iarba strălucea la poalele lor precum smaraldul. Flori multe își întindeau căpșorul spre trunchiurile puternice, în semn de admirație, pe care se sprijineau niște coroane atât de bogate! Nu te-ai mai fi săturat să stai la umbra aceea desăvârșită și să le admiri frumusețea și măreția.
Toate bune și frumoase până într-o zi, când niște oameni răi au venit aici înarmați cu drujbe și au început să culce copacii la pământ. Zgomotul lor în cădere era plin de durere. Plângeau și suspinau înăbușit sub tăișul nemilos al drujbelor. Crengile zburau în toate direcțiile, mii de așchii și o ploaie de rumeguș albiseră iarba. Speriați, copacii vorbeau indignați, între ei:
- De ce ne taie? Ce au cu noi?
- Cine sunt oamenii aceștia?
- Detalii
- Scris de: Eugenia Coman
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Dincolo de salcâmii de pe Lunca Vezii, luna adună orizontul pentru a-l turna în palma nopţii. O linişte bătrână o ispiteşte să coboare în cimitirul unde, cu lumina ei darnică, îl umple de cruci; fruntea-i rotundă şi-o apleacă peste locurile pricopsite cu uitarea. Nimeni nu bate să iasă!…
Străină, în această lume mută, pleacă într-un foşnet înseilat. Îşi târăşte mângâierea peste ruinele vechii biserici şi, ispăşită de păcate, se opreşte deasupra Dorofeiului, în care îşi află noul chip. Castă, se culcuşeşte peste casa şi acareturile doamnei Maria Titulescu, pentru bună odihnă.
Lacrimile cerului picură blând, în pocalul cu miresme al rondului de flori. Briza serii urcă mototoală pe aleea din faţa casei noi. Într-o îndrăzneală pripită, colaci, colaci, parfumul se înalţă spre cel ce stă cu braţele răsfirate peste spinarea unei bănci de lemn.
Ostatic al propriilor gânduri, băiatul coanei Maria, Nicu Titulescu, este pregătit să primească dragostea!
Din punga văii, se furişează spre el fata iubită. Cu părul despletit şi cărare pe mijlocul capului, cu zâmbetul subţire şi ochii largi, deopotrivă blajină şi sfioasă, ea îi împerechează gândurile.
- Detalii
- Scris de: Maria Tomița Corini
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Mătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.
Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feței, avea ochi dulci și buze... vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rânduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodată de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea. Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoții.
Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, de aceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma ,,kolhozului”și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dojenea deseori zicându-i:
-Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă în aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară, în șopron! Taică-meu mereu îi găsea cusururi. Ea le auzea și nu le auzea, făcea ceea ce-i trecea prin mintea ei de femeie nemăritată.
- Detalii
- Scris de: Maria Tomița Corini
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Plouă...
Mi-e frig, ridic umerii, caut buzunarele să-mi ascund degetele. Simt brațul ploii, mă mângâie, mă cuprinde, își lasă pletele fluide peste singurătatea din mine, îi număr picăturile una câte una, doar ropotul din pașii ei mai dau târcoale clipelor trecânde, cad în adâncul tăcerilor în timp ce pașii devin stăpânii mișcărilor mele, ducându-mă pe faleză, chipul mării își destramă nepăsătoare valurile, lovindu-le cu putere de pietrele tăcute, simt acel zbucium intern, necontenit, marea e tristă, se aruncă în brațele stâncilor crescânde, ce-i răpesc suflarea...
După saltul său extrem, marea-și lasă făptura spre pântecul pământului, se lasă grea, cu ochii o mângâi, îi doresc liniștea, o vreau suavă și dulce... Sunt intermediară între ploaie și mare, leg cerul de pământ cu un sărut, mi-e dor de mare, să-i ascult suflarea, șoaptele sale să-mi atingă privirea, doar ea mă face dulce, de ce oare? Mi-e frig! Tălpile continuă să-mi ducă făptura peste ambiția mării ce se-nalță din nou pe faleză.
- Detalii
- Scris de: Maria Tomița Corini
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Ce surpriză minunată! Gând frumos la gura sobei să-l alinți cu noi poeme, când afară vântul geme și când iarna-și cerne norii, fumul din hogeag ridică stâlpii albi, se povestește, deseori și rotocoale ies alene ca din pipă, semn că uneori și plita mai tușește. Stai la cald, citești o carte, te-ndulcești cu sucul slovei, ce frumos! Pisica iată, toarce somnoroasă lângă sobă, vai ce iarnă minunată, neaua veselă sclipește, pare basm sau o poveste, ușile și le-a deschis acea carte fermecată. Iată, o cărare-improvizată duce-n largul luminiș, unde-n soare îmbrăcată stă o zână ce ne-așteaptă, să ne-arate lumea nouă unde doar cu zahăr plouă și cu zâmbete curate, plouă cu clipe senine, cu lumini și voie bună. E o lume ce adună bucurii și fapte bune, în grădina lor tot cresc pui micuți de-nțelepciune. Preafrumoasa zâna fată ne aduce pe o tavă, dulce, bună, cea mai faină ciocolată... dar de-odată cineva în ușă bate, preafrumoasa zână fată zgomotul ce-l auzi o făcu să fugă-n carte și să tragă după sine, ușa, ce ducea spre lumea bună.