După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
În pădure, toamna se furişase pe nesimţite. Dinspre nori a venit o boare, trecând mai întâi pe deasupra ponoarelor, a livezilor şi apoi a viilor, furând din câmpii puful păpădiilor. S-a strecurat tiptil, tiptil în pădure, îngălbenind frunza copacilor. A început să cadă una câte una, tânguindu-se parcă. Era semnul că şcolile îşi deschid porţile. Cete gălăgioase de copii cu ghiozdanele în spate, se grăbesc vesele să descifreze slovele fermecate adunate în carte.
Răsună clinchetul cristalin al clopoţelului, anunţând începerea orelor în clasă. Sunetul lui răzbate până hăt departe, în pădurea de brazi şi de cetini.
Un Arici încins cu brâu roşu la cingătoare, sprijinit ca un moşneag într-un toiag de alun, aude sunetul clopoţelului şi oftează trist.
Observându-l, Ursuleţul Martin, care tocmai atunci trecea pe acolo, curios din fire, neputându-se stăpâni, îl întreabă:
- De ce eşti supărat, Ariciule? După câte văd, te frământă ceva!
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Pe un vârf de deal, înconjurat numai de cer şi pustiu, crescuse un pui de Măr Ionatan. Părea o minune, căzută din cer, menită să înfrumuseţeze singurătatea pustiului. Nu se ştie cine se încumetase să-l răsădească tocmai acolo. Poate doar vântul a luat o sămânţă, pe care a lăsat-o, să cadă acolo. Dornică de lumină a încolţit sub brazda pământului.
Puiul de Măr a crescut mândru, ocrotit de razele soarelui, care în fiecare zi răsărea de dorul lui pe colină, dându-i bineţe. Aşa se face că puiul de Măr a crescut înalt şi arătos, îndesindu-şi ramurile verzi. Anotimpurile au plutit peste el, unul câte unul, până când, în sfârşit, i-au apărut primele flori roz-albe, spiriduşi de lumină. Au devenit mere ionatane. Ardeau ca nişte globuri roşii pe ramuri! Aşa, cum visase de mult. Va avea şi el, cu ce să-şi îmbie trecătorii osteniţi şi însetaţi de drum poposiţi sub ramurile lui!
În vale, dinspre vii şi livezi, se auzeau chiote de cântece şi bucurie. Era toamnă şi venise vremea culesului. Gospodarii îşi adunau roadele bogate din vii şi livezi în panere împletite din nuiele, pe care le stivuiau în pătule lungi, mirosind a răşină şi fân proaspăt cosit. Strugurii erau striviţi sub teascuri, din care ieşea mustul dulce, chilimbariu ca lumina amiezii.
- Detalii
- Scris de: Huidici Alexandru Nelu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Am trecut de mult de prima tinereţe,dar am să vă povestesc o întâmplare...ehehei de pe vremea
studenţiei pe când eram candidat la o viaţă pe care nu mi-o imaginam şi pe care cu siguranţă nu mi-aş
fi dorit-o aşa cum avea ea să fie.Dar drumurile oamenilor şi căile Domnului sunt încurcate aşa că....
Aveam pe vremea aceia un coleg care printre toate cele,mi-era şi bun prieten.Colindam împreună
amfiteatrele ori sălile de lectură ale bibliotecilor până la ore mici în setea de a deveni desăvârşiţi;apoi
ne spuneam ofurile dar ne şi confesam ca tinerii în problemele cu care se confruntă oricare trecător
prin lume,când ajunge la anii juneţii.
- Detalii
- Scris de: Simona Dobrin
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Îmi place luna aprilie, când natura se îmbracă în haine de gală... Când verdele crud îmi pictează retina și parfumul florilor mă ademenește să pășesc pe cărări necunoscute... Îmi las pașii să mă poarte în ce direcție vor... Mă simt ca și cum aș păși prin timp... E sâmbătă dimineață și doar câteva persoane aleargă prin parc... Mă opresc să-mi trag sufletul pe o bancă, nu departe de lac. Închid ochii și îmi răsfăț auzul cu ciripitul păsărelelor. După foarte puțin timp aud pe cineva:
- Sorina?
- Da...
- Ce faci? Sunt Raluca Păun, colega ta din generală, îmi spuse ea zâmbind.
- Doamne, Ralu! Nu-mi vine să cred! Cât mă bucur să te văd! Hai să te pup! Doamne, câți ani au trecut...aproape douăzeci și cinci... Abia te-am recunoscut după zâmbet. Ce mai faci?
Și-am început să povestim vreo două ore. Ne-am amintit de colegi. Am schimbat numerele de telefon, adresele de Facebook, de e-mail, hotărâte să nu mai pierdem legătura.
- Detalii
- Scris de: Flora Mărgărit Stănescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
„Doamna Clara părea foarte curioasă să afle ce o adusese pe Tea pe insulă, ce părere avea despre ce văzuse până la momentul respectiv. Tea explicase în câteva cuvinte despre cei câțiva români pe care-i cunoscuse deja, despre ocupațiile lor dar, atinsese și faptul că erau nedreptățiți, pentru faptul că munceau pe bani puțini. Erau plătiți ca muncitori necalificați deși mulți dintre ei aveau calificari, dar nu găseau locuri de muncă pe măsura calificării și priceperii lor.
Se oprise apoi ascultând-o cu multă atenție pe doamna mai în vârstă cu peste zece ani decât ea. Făcea eforturi să înțeleagă exact ceea ce avea ea de spus. Serviseră masa cu toate delicatesele oferite de patron, Marco vorbise mai mult cu acesta iar Tea se întreținuse cu soția patronului. Nu era chiar seara ideală la care se gândise ea înainte de plecarea de la casa lui Marco dar, ea nu avea nimic împotriva îmbinării mesei cu afacerile bărbaților. Considera că Marco este un om deosebit prin felul natural cum se purta cu ea dar și cu ceilalți.
Seara trecuse într-o atmosferă plăcută, amicală, dar și cu o strângere de mână în privința vinului nou pe care patronul îl aștepta de la Marco. Și-au luat rămas bun la fel de ceremonios și cu promisiunea că vor mai reveni cât de curând.
Unul din tinerii care serviseră la masă era român din Oltenia și Tea schimbase câteva cuvinte cu el. Acesta își adusese și soția și copilul cu el pe insulă și era chiar mulțumit de viața lor acolo.
- Detalii
- Scris de: Puiu Raducan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Dute-n pilda mea!
Ce poate fi mai bun decât un sfat ca acesta?
Dute-n pilda mea!
Bine, mă, mă duc, dar mai întâi bat în poartă la Dex. Și-acesta îmi răspunde din prima:
„Ceea ce poate servi cuiva drept învățătură, drept model de urmat, drept termen de comparație; ceea ce poate servi ca obiect de imitație sau inspirație în privința formei, a aspectului etc.; model, exemplu. ◊ Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară, cum ar fi. ◊ Expr. A lua pildă = a imita exemplul cuiva. Dovadă, probă, indiciu. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică menită să servească drept avertisment și pentru alții. 2. Învățătură în formă alegorică, povestire cu tâlc; parabolă. ♦ Semnificație, tâlc. ♦ (Înv.) Proverb, maximă. ◊ Loc. prep. (Înv. și reg.) În pilda (cuiva) = cu aluzie, referitor (la cineva). ♦ Fabulă. – Din magh. példa.”
- Detalii
- Scris de: Alex Hanganu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Dovlecii păreau butaforiile unor fantasmagonii elucubrante și edulcorate de zâmbetele naiadelor lascive iar tuberculii i se păreau angoase nedefinite.Milenia se lăfăia vituperantă pe un domeniu imobiliar în care formele apetisante din imaginația unei prietene unde poneii erau niște potentați nu-i dădeau pace, dar ceva ghes da! Tocmai se hotărî să facă un ”date” cu primarul, dar planurile i-au fost date peste cap de un hair-stilist sofisticat , care folosea foarfecele pe post de telefon, iar pe acesta pe post de șoptitor politic într-o cască interesată. Nu e de mirare că se trezi chemat la o comisie de urmărirea ciripitorilor, de unde scăpă numai și numai datorită talentului ei de a minimaliza tot ce augmentau nurii săi. Apelând la niște subterfugii amalgamate făcu nevăzută îmbrăcămintea-i ponosită în fața șefului comisiei, care a știut să-i aprecieze adevărul gol-goluț, la fel ca destui după aceea, reușind s-o pună de-o agoniseală consistentă. Așa își și făcu vânt până în vârful piramidei. Acolo îi era bine. Nu tu control, nu tu bănuieli. Doar huzur și trai pe vătrai.Când și-a adus aminte de mine și m-a chemat, am rămas perplex:la ușa dădea bilete bărbat-su. Nu voiam să știe ce nu trebuia. Am scăpat de el, povestindu-i că soția lui nu s-a aplecat în fața nimănui fără aprobare de la Eros. Când el m-a întrebat cine-i ăla, i-am explicat că este șeful ei cel mare în fața căruia dacă nu se apleacă nici nu se mai ridică. La nimeni. M-a lăsat în pace, dar și eu pe ea. Așa am aflat că a ajuns o candidă cariatidă asfixiată de ombilicuri peiorative. Principalul e că a știut unde să sufle nasul...
- Detalii
- Scris de: Puiu Raducan
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Revoltă mare-n „Piscul cu dor” al conducerii Yaya-iste.
Cum care, Pisc cu dor, mă? Ce drecu…bă, pă ce lume trăiți? Piscul cu dor dă conducere… mo! Cu dor dă funcții bulibășiste.
După-atâta zăcut, printzul făr de portofeliu dădăist își cam roade averea făcută numai și numai prin muncă cinstită. Deodată, mult iubita și plagiata Daciana-pontica s-a răzmerițat la Kim Ir Sen-ul ei scump și drag:
Mortule! Tu când te trezești, mo? Când mai conduci, mo? Nu vezi că timpul trece?
Victor(iosul) Yaya-ist, K.I. Sen-ul, s-a șters un pic dă plagiatura dă pă frunte și-a scuturat pleata-n vânt, și ce credeți? A-nceput să-și revină…
Brusc șâ dintr-una a-nceput cu revenirea… Tupeul îi dădea… vânturi, vânturi… și și-a ordonat:
-Bă, ce ‘l-amea stau afundat în coreeanka asta! I-a să-mi face, io, o grupare războinică! Fac repede rost dă dădăi care să mă votează și… „La lupta cea mare”!…
- Detalii
- Scris de: Puiu Raducan
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Dacă tot ai coborât azi noapte-n dudul copilărie mele din Țepeștiul fragil, de ce nu m-ai strigat și pe mine?
Timpul mult m-a făcut un val-vârtej procopsit și nu te-am auzit. Ce mai face dudul meu, Doamne?
Iartă-mi neputința și timpul făcut cocoloș în jurul lui! De Înviere am fost doar sub borul pălăriei tale.
Am fost singur, Doamne! Mă rugam la dudul crescut în mejdina cu nea Dumitru Iepure și am simțit că ai coborât în el.
De-aia mi-am lipit tâmpla de umăru-ȚI drept și mă ștergeam la ochi și pe frunte cu mâneca hainei tale veche, zdrențuită. Mă priveai speriat, Doamne, cu ochii Tăi mari și albaștrii. Și de mine îți era frică, Doamne?
Ai urcat apoi în Sudos la Salcâmul aplecat. Era în floare. Părea un moș cu căciulă albă ce dormea cu capul în brațele Dumitale.
- Detalii
- Scris de: Mariana David
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
POETUL
Poeții, dragii mei, sunt aproape oameni. Există câteva mici particularități despre care nu știu dacă este bine să vorbim. Cei mai mulți se cred CREATORI. Se amăgesc. Rămân la stadiul de observatori. E mai de bun simț. Nelezant. Nu tulbură ordinea universului, să zicem. De fapt, pe nimeni.
Modul lor de lucru diferă. Au, totuși, câteva puncte comune:
distorsionează realitatea ca să atragă atenția. Le reușește aproape totdeauna;
scriu pentru a fi lăudați, nu neapărat citiți. Asta nu le prea reușește;
pornesc timid, dar capătă tupeu. Totdeauna.
Vedeți dumneavoastră, prieteni, poetul vorbește întâi și-ntâi cu el. Cu el copil, cu el adolescent, cu el îndrăgostit, persecutat de șefi, neănțeles de confrați. Nu bătrân. Evită cuvântul.