După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Doina DABIJA
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 2
Cuvintele sunt vii. Ele îi unesc pe oameni sau îi distanţează. Acestea ştiu să rănească mai mult decât o palmă sau să bucure mai mult decât o sărbătoare. Au forţa de a te înălţa sau coborî, de a-ţi da viaţă sau omorî. Iar cei care stăpânesc forţa lor pot domina naţiuni şi fără să ţină vreo armă în mână. Dar există şi oameni care nu se folosesc de cuvinte decât în interiorul lor. Vorbind doar cu ei înşişi, de parcă s-ar teme să le rostească... nu cumva să le risipească. Ştiind ce impact pot avea acestea asupra altora atunci când sunt rostite. Având puterea să transmită emoţie, tristeţe, iubire, bucurie sau ură. Şi toată puterea lor e-n inima noastră. De acolo pleacă cuvintele bune şi cele rele, hotărând mai apoi cum, când şi cui să i le adresăm. Având o imensă importanţă şi intonaţia pe care o folosim. Pentru că un cuvânt rostit cu blândeţe ştie să mângâie şi să bucure. Şi acelaşi cuvânt spus cu ironie sau răutate aduce adâncă tristeţe şi amărăciune, pe care nu le mai poţi smulge din suflet. De aceea cuvintele pot schimba destine. Îl poate întoarce pe un om de la bine la rău şi de la rău la bine. Uneori însă suntem prea ocupaţi şi n-avem timp să rostim cuvintele bune. Promitem. Nu ne ţinem de cuvânt. Zdrobim inimi. Iar cuvintele rele sunt din ce în ce mai uşor de rostit. Doar că timpul trece şi nu mai reuşim decât să ne întoarcem cu ochii spre inimă şi să zidim în ea numai cuvinte înălţătoare. Căci toată puterea lor e-n noi!
- Detalii
- Scris de: Adrian SIMEANU
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 2
O femeie focoasă. Iubăreață-n draci. Impetuoasă de fel. Aventuristă clar. Curajoasă cumva. Norocoasă, în fond, c-a trecut prin multe demne de povestit. Și-a murit la optzeci de ani împliniți, totuși. A stat în lagăre naziste. A fost amanta cu vrere a doi dictatori: Castro și Marcos Pérez Jiménez din Venezuela. A umblat pe mări, că-i plăcea și asta, de la tatăl ei. A muncit ce-a găsit și a locuit pe un` s-a putut. Când mai bine, când mai rău. S-a iubit îmbelșugat cu mafioți, polițiști și nu numai. De voie, de nevoie a colaborat cu FBI, CIA și-alte sisteme americane. A făcut spionaj, a stat prin anchete, prin junglă și-a peregrinat de multe ori obligat. A câștigat, a pierdut, a mințit, a greșit și a pătimit. Într-un final, s-a mărturisit. Pe cât a-ndrăznit și a reușit...
Căci povestea ei are, desigur, nu doar adevăruri. Nici n-ar fi posibil. Tragism, însă, din abundență. Destinu` fiindu-i contorsionat. Zguduit de întâmplări deosebite. A iubi niște oameni nu tocmai de treabă nu e puțin lucru. A trece prin chinuri din acest motiv iară nu e simplu. Luminile și umbrele cert nu i-au lipsit. Bucuria și tristețea s-au tot împletit. Extazu` și disperarea, de neocolit. C-așa-i fu ursit până a pierit...
- Detalii
- Scris de: Adrian SIMEANU
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 0
În Brumaru` vecin, pe motiv de festival. Căci filarmonica din Dolj are toamna, mereu, o manifestare de gen. La aproape cincizeci de ediții ajunsă, folositor. Anul ăsta, pe afiș, inspirat, și băieții de peste Prut. Acordeoniști, vreo cinci. Un baterist flautist. Lângă ei, un pianist, apoi un violonist. Sigur, un contrabasist. Cu toți, o trupă spectaculoasă. Sudată, rodată, onorată cu aplauze pe măsură. Negruță și-ai lui evoluând excelent. Pregnant, impresionant. Incandescent, eficient. Peste așteptări...
Sunt muzicieni de clasă cert. Virtuozi, vădit. Programu` lor, unu` divers. Și deloc facil. De la clasic, la etnojazz. Cu știme de Vivaldi, Rota, Bizet, Haciaturian, Piazzolla, Galliano. Plus ceva folclor prelucrat minunat. Ce ne-a săltat în picioare imediat. Ingeniozitate, virtuozitate, eleganță interpretativă pe larg etalând. Științ-a notelor întrutotu`, dorință de-a cânta clocotitoare. Improvizații chibzuite, potrivite, iscusite. Energie nestăvilită, vibrație necontenită. Fluență, acurateță, precizie. Alegere a partiturilor nici că se poate mai nimerită. Redare-a lor nici că se poate mai izbutită, în asemenea formulă...
Citește mai mult: Muzica zilelor noastre | ”Concertino”, la olteni
- Detalii
- Scris de: Doina DABIJA
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 3
Toamna aceasta a venit într-o zi de luni. Și dintr-odată străzile s-au umplut de atâta eleganță, că-i greu să n-o remarci. Semn că mulți dintre noi suferă de frumusețe. Pe alții însă aceasta îi deranjează și o compară cu o tumoare. Fiind ferm convinși că frumusețea trebuie să se localizeze mai mult în interiorul omului decât în afara lui. Dar cum aceasta împreună cu tinerețea au fost dintotdeauna lăudăroase, nu ne pot convinge să ne vedem altfel decât cum ne privim în oglindă zi de zi.
Probabil doar un aparat de fotografiat suflete ne-ar mai putea descoperi chipul real pe care-l purtăm, pentru că interiorul nostru nu-i atât de frumos pe cât credem.
Însă la vederea unei astfel de fotografii cred că mai mult ne-am înspăimânta decât admira. Dar până atunci, din frică sau nepăsare, ne convingem: „Mai bine un chip minunat și cu ochii sclipind de răutate decât unul respingător și privire-naripată.”
- Detalii
- Scris de: Doina DABIJA
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 2
În copilărie îmi amintesc de nişte femei care aveau obiceiul de a sta toată ziua pe scaunul din faţa blocului. Într-o zi a oprit în dreptul lor o maşină mare şi nişte tineri au început să care-n ea mobilă şi tot felul de lucruri, semn că cineva se mută. Una dintre ele se tot mira, pentru că toate lucrurile pe care le duceau acei tineri semănau cu ale ei:
– Uite şi televizor ca al meu, şi mobilă ca a mea...
Seara, când a intrat în casă, femeia a găsit apartamentul gol. Una dintre vecina o certa:
– Ei, şi cum nu ţi-ai dat seama că erau lucrurile tale?
– M-am gândit eu, dar apoi mi-am zis că oricum îmi fac un bine pentru că în scurt timp urmează să mă mut şi eu.
- Detalii
- Scris de: Doina DABIJA
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 2
Într-o eră a tehnologiilor sunt suficienți tineri care nu vor să citească sau – și mai rău, există încă oameni în toată firea care te întreabă: „La ce sunt bune cărțile?” Sigur că cei cărora nu le place lectura sau n-au deschis niciodată vreo carte, pot trăi foarte bine și fără ele. E ca și cum ai încerca să-i obligi pe niște surzi să asculte muzică clasică sau pe niște infirmi să danseze un vals.
De-a lungul timpului însă am reușit totuși să conving mai multe persoane să citească. Le-am oferit o carte bună și le-am mărturisit că alta ca ea nu mai există. Ca mai apoi cineva să-mi spună:
– Nu mi-au plăcut cărțile niciodată, dar asta chiar mi-a plăcut! Mai ai vreuna la fel de frumoasă?
- Detalii
- Scris de: Doina DABIJA
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 2
Se spune că omul are un al treilea ochi.
Mulţi îi spun intuiţie, alţii îl situează undeva între cei doi ochi de pe frunte, iar alţii îl numesc „ochiul inimii”, care poate fi reactivat prin rugăciune şi o viaţă creştină.
Şi numai acest ochi – al treilea le vede pe toate bune, pe când ceilalţi doi pe care-i purtăm ştiu să privească din colţul în care se vede nimic sau năzăriri. Însă acest ochi nevăzut este şi unicul care lucrează cu distanţa şi devine acel ochi ascuns cu care văd sfinţii sau ajung să vadă aşa cum văd îngerii. Numai că acesta se deşteaptă cu condiţia să se închidă cei de din afară. Asta însă nu înseamnă că trebuie să devenim orbi la propriu, dar să începem să privim spre interiorul nostru. Şi despre acest lucru ne spune şi Domnul: „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6. 22). Şi, după cum observăm, Iisus nu se referă la ochii noştri trupeşti, dar spune „ochiul tău”, şi aici cred că vorbeşte anume despre acel ochi al inimii.
- Detalii
- Scris de: Adrian SIMEANU
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 2
Venită, autumnal, la biblioteca din urbe, c-un proaspăt roman. ”Șamanul”, intitulat. Ce adună-n el și ficțiune, și realitate. Mixate nimerit de profa doljeană, după cum susținură prezentatorii, în deplin consens. Denisa Popescu, amfitrionul întâlnirii, Carmen Făgețeanu, cadru didactic activ în Bănie și, îndeosebi, Nicolae Marinescu, editorul opului. Acesta din urmă reușind să-l descifreze cel mai potrivit, în opinia mea. Finc-a preferat o expunere nepretențioasă, colocvială, da` convingătoare neîndoielnic. Și cu priză la public, vădit. Văzându-se clar că omu-i gazetar vechi, cu experiență la verb și drag de literatură...
Aurora Dumitrescu e o prozatoare din ce în ce mai pregnantă în spațiul cultural autohton. Produsul înfățișat argeșenilor interesați arătându-se ca o poveste de veac douăzeci. Cumva inițiatică și terapeutică. Eroii săi redescoperind benefic ”energiile arhetipale eliberatoare de frica morții și a suferinței”. Nu doar o fantezie, ci și o experiență nu de lepădat. Pe foaie-așternute în chip novator. Ce pare a se bucura de un succes în creștere, ca și ”Cagliostro” cel precedent, de exemplu. Am fost în sală și m-am convins. Mai multe despre carte, altădată poate...
- Detalii
- Scris de: Eugenia Dumitriu
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 2
Dimineață arămie de octombrie la Roșiorii de Vede, soare ascuns printre nori, dar roșiorenii, oameni iubitori de poezia toamnei au vizitat expoziția de pictură deschisă în data de 16 octombrie 2019 la Casa de Cultură, expoziție semnată de cunoscuta pictoriță și poetă teleormăneancă Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) și pictorul bulgar Svetlozar Nedev. În fața unui public numeros, mai ales copii iubitori de artă contemporană, tablourile pictate de Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) au încântat publicul prezent la vernisaj prin echilibrul aproape perfect al pânzelor expuse, între natură și culoare, echilibru care rămâne nealterat în lucrările sale, iar realitatea surprinsă de artistă se transfigurează, primind patina caldă şi evocatoare a timpului ce se scurge necontenit într-o atmosferă de tăcere ca într-una din poemele sale în care afirma: ”E aşa frumos şi cald/ Şi atât de liniştit,/ Oh, cerule înalt/ În prag de asfinţit!/ Vântul a adormit pe-o frunză,/ Nu-i nici urmă de gâză;/ Doar florile îşi mai vorbesc/ Într-un limbaj ce nu îl tălmăcesc./ Şi totul e... / Tăcere”.
- Detalii
- Scris de: Doina DABIJA
- Categorie: Opiniuni
- Accesări: 2
Pe timpul Uniunii Sovietice, atunci când voiai să vizitezi o altă țară, erai obligat să dai declarații sau să completezi formulare, anchete pentru a explica motivul, destinația și pentru ce perioadă urma să părăsești țara. Dar iată că anii de atunci nu diferă prea mult de prezent, deși mulți dintre noi am crezut că acele vremuri au apus.
Acum câteva săptămâni, la vama Leușeni, vameșul moldovean m-a întrebat de unde vin și unde plec. I-am spus că vin de acasă și plec tot acasă, însă acest răspuns al meu l-a nemulțumit într-atât, încât mi-a poruncit pe-un ton obraznic să parchez mașina mai pe dreapta, pentru că urma să „analizeze o situație de risc”. Nu prea am înțeles despre ce risc era vorba, așa că l-am rugat să-mi explice. Mi-a spus că i se pare suspect că traversez frontiera prea des. Am rămas oarecum uimită, pentru că nu știam că există vreo restricție în acest sens, așa că l-am întrebat dacă este și vreo lege în vigoare în care să se menționeze de câte ori are voie o persoană că treacă vama într-o zi, o lună sau un an.