După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Vântul s-a enervat de astă dimineață și a alergat norii pe cer, de parcă ar fi fost la maraton. Acum, cerul a rămas curat ca lacrima. Doar departe mai erau vreo doi- trei norișori albi, jucăuși, ca niște mielușei. Pomii, după un somn lung, s-au trezit întinzându-și crengile golașe spre cerul albastru. O pasăre, așezată pe una dintre crengile vișinului, zise:
- Doamne, cât te-am căutat, bătrâne vișin…Ar trebui să te tunzi, că nu te mai recunoșteam...
- Are dreptate, zise părul. Ești total diferit față de astă toamnă!
- Parcă tu arăți altfel…râse mărul.
Și nu se treziră bine că-l văzură pe stăpânul grădinii cărând în spate o scară înaltă și un instrument ciudat pe care nu-l mai văzură până atunci, asemănător cu o foarfecă mare, numai bună de tuns.
Pomii se uitără unul la celălalt fără să spună nimic. Așteptau să vadă ce se va-ntâmpla în curând.
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Într-o zi, copleșită de razele soarelui, Patrick și fratele său mai mare, Albert, erau la bunici, în vacanța de vară, într-un sat de munte de la poalele Călimanului.
În gospodăria bunicilor văzuse multe lucruri interesante, pe care, până acum, poate, fiind mai mititei nu le bagaseră -n seamă.
Într-o zi, bunicul cosise iarba din grădină ce crescuse înaltă, înaltă, de-i ajungea copilului până la brâu. Grădina arăta acum ca și obrazul proaspăt bărbierit al bunicului Ionel. Așa putea zări mai ușor pomii a căror fructe se scăldau în soare, mersul gândacului dar și mușuroaiele cârtițelor care apărură ca ciupercile după ploaie. Unele erau mai mici dar altele erau de-a dreptul uriașe. Așa apăru una, cât o coșarcă de mare. Copilul se uită mirat și zise :
- Bunicule, bunicule, privește ce mușuroi mare! Cred că l-a făcut Regina Cârtiță!! zise Albert.
De atunci, bunicul căzu pe gânduri gândindu-se că grădina sa devenise Împărăția Tiței Cârtița despre care auzise că e un neam destul de numeros... Îl văzu cum în fiecare dimineață stătea planton în fața mușuroiului cu speranța că va vedea cumva fața Tiței Cârtița, căci numai ea putea face asemenea mușuroaie. Dar, degeaba...
- Detalii
- Scris de: Silviu Buzan
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
„Vai de mine și de mine, trebuie să mă grăbesc că de întârziu are să fie vai și amar de mine. Jur că nu vreau să ajungă să mă pedepsească, să trebuiască să îmi fac autocritica și apoi să intru în camera purificării… Nimeni din cei care nu au intrat nu știu, de fapt, ce se întâmplă acolo cu adevărat.“
Gabi mări pasul, îndreptându-se cu pași hotărâți spre sediul multinaționalei unde avea biroul. De cum văzu ușa de la intrare, fața lui se preschimbă brusc, iar un zâmbetul standardizat îi brăzda cu generozitate chipul. Odată intrat în clădire, își lasă la garderobă haina și își luă uniforma, un halat portocaliu ce avea imprimat pe spate și la piept numărul matricol alocat fiecărui angajat. Numărul lui era 622. După ce se schimbă, înainte să ia liftul, trecu pe la biroul supraveghetorului, de unde luă și dădu rapid pe gât o fiolă de energizant ce era menită să îl țină treaz și în formă maximă pe toată durata zilei de lucru. Tot de la supraveghetor primi brățara de acces în instituție.
Din lift coborî la etajul 6 și se îndreptă în mare grabă spre biroul lui. Odată ajuns se așeză pe scaun, moment în care brățara de fixare se activă automat, fixându-i cu fermitate glezna stângă, printr-o clemă de prindere, de piciorul biroului. Cu coada ochiului, se uită pe furiș la ceasul de pe perete și răsuflă ușurat, ajunsese la timp.
- Detalii
- Scris de: Silviu Buzan
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Gabi își mușcă buzele încercând din răsputeri să își stăpânească frica. Pentru o clipă închise ochii, parcă pentru a se feri de situația neplăcută în care se afla, apoi îi redeschise brusc și se uită fix la prietenul său.
- Hai serios Rareș, nu pleca, nu are nici un rost ceea ce vrei să faci!
- Liniștește-te man, am să lipsesc doar un pic… Oricum avem telefoanele și, pentru orice eventualitate, putem vorbi, spuse amicul său pe un ton liniștitor, chiar ușor ironic.
- La ce ceață este jur că nu o să mai găsești drumul înapoi, ai să te rătăcești și nu o să ne mai întâlnim. Ce naiba, sunt prin zonă vreo zece vârfuri cam la fel! Haide să ne oprim și să așteptăm un pic să se ridice ceața, apoi, indiferent ce va fi, coborâm și ne întoarcem la mașină.
- Relax, într-o jumătate de oră sunt înapoi, spuse Rareș, încrezător în propriile lui forțe. Nu fi așa de speriat de bombe. Totul va fi bine.
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
A fost odată ca niciodată o prințesă frumoasă ca lumina unei zilei de primăvară, blândă și iubită de toți cei care locuiau în Împărăția Verde, plină de păduri, munți și ape limpezi. Din cauza frumuseții neasemuite a locurilor, aici se adunară o mulțime de păsări de toate felurile care îi încântau pe trăitorii acestor meleaguri cu cântecele lor. Prințesa Voichița locuia împreună cu împăratul și împărăteasa, părinții săi dragi, într-un castel minunat, zvelt, cu douăsprezece turnuri înalte care străjuiau înălțimile, așezat pe malul unei ape cristaline care izvora de la poalele unei stânci sidefii al muntelui celui înalt. Apa acestui râu era o binecuvântare pentru întreaga împărăție. Pădurile ce se oglindeau în apa acestuia îi înverzeau unda. Iată de ce aceasta părea verzuie și toț îi spuneau Safir, probabil și de la numele unei pietre prețioase, de forma inimii, care-și găsise sălașul în albia acaestuia. Prințesa locuia în cel de-al nouălea turn al castelului de unde avea o priveliște pe care orice muritor ar fi dorit s-o aibă.
Se plimba adesea singurică, pe malul Safirului, ascultându-i șoaptele valurilor și bucurându-se de răcoarea acestora. De data aceasta, era spre asfințit iar soarele se ducea să se culce dincolo de muntele cel înalt, lăsând în urma sa văpaia unei zile de vară.
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
A trecut multă apă pe Mureș de când se întâmpla ceea ce o să vă povestesc.... Într-un sat din mijlocul țării noastre, aproape de Scaunul Domnului, despre care înțelepții spun că ar fi scaunul pe care va ședea Domnul la Judecata de Apoi, aproape de munții Călimani, era o casă țărănească și-n ea locuia, împreună cu familia sa, o fetiță cu părul castaniu, tuns drept, cu breton, de sub care te priveau mirați doi ochi mari, căprui-verzui, dornici de a descoperi minunățiile acestei lumi. Iată de ce, toți îi spuneau Ochi Mari! Și erau destule minunății, că doar și ea era o minunăție! Cel puțin așa era pentru părinții și bunicii săi. Poate pentru că era unică în felul ei, neavând frați și surori. Lipsa acestora îi dăruise însă o mulțime de prieteni, prietene, cu care se juca în curtea casei sau în împrejurimile acesteia.
Mama ei, Silvia, avea o verișoară bună, Relia, care locuia aproape de casa lor, pe o uliță lăturalnică. Aceasta nu fusese binecuvântată de Dumnezeu de a avea copii, însă ori de câte ori îi vedea, chipul său se lumina și zâmbetul nu-i mai dispărea de pe față. În casa țărănească a Reliei, în pod, se ascundea o lume magică, pe care fetița a descoperit-o nu demult. O mulțime de cănițe, farfurioare din lut, cafenii, smălțuite, decorate cu motive tradiționale, colorate meșteșugit, așteptau de multă vreme ca cineva să se joace cu ele.
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Trăia odată, demult, într-un loc ascuns de lume dintr-o pădure umbroasă, o femeie bătrână, aidoma unei vrăjitoare și pe care o chema Nina Carolina. De multă vreme nu văzuse țipenie de om … Copacii crescuseră nestingheriți și crengile lor se-ncălciră unele în celelalte iar iarba mare, până-n brâu, era plină de lighioane care mai de care mai înfricoșătoare. În bordeiul părăginit al Ninei Carolina, din desișul pădurii, razele soarelui pătrundeau cu greu .Și-acum, ca să vă spun drept, aspectul acestei femei se potrivea de minune cu tot ceea ce era în acel loc. Împărțea singurătatea cu un motan mare și negru ca abanosul căruia-i zicea Bojor și cu un corb bătrân ca și ea, căruia-i spunea Constantin. Și nu locuiau degeaba, deoarece, pot să vă spun că Nina Carolina și bătrânul corb se cunoșteau încă din tinerețe. Pe vremea aceea, fusese un tânăr chipeș, înalt și cu părul negru, “ca și pana corbului”,fiind unicul fiul al unui om înstărit dar hain la suflet din această parte a lumii. După ce o cunoscuse pe Nina Carolina, o fată săracă ce era slugă în casa tatălui său, acesta se-ndrăgostise atât de tare de frumusețea și bunătatea acesteia, încât se hotărî, după o vreme, să o ia de soție. Tatăl său, cunoscând sărăcia și obârșia fetei, se-mpotrivi din răsputeri.
- Detalii
- Scris de: George Dimitriu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Să fii planton însemna de obicei să păzeşti noaptea, pentru trei ore, intrarea-n dormitor; însă n-aveai nicio armă. Fiecăruia-i venea rândul, prin rotaţie, să stea de pază. Puteai fi Planton 1, 2 sau 3, în funcţie de ora la care-ţi începeai serviciul. Cel mai neplăcut era să fii Planton 2 – caz în care nu prea apucai să dormi. De aceea, o pedeapsă uzuală dată de locotenent era să te numească, peste rând, Planton 2. Chiar dacă fuseseși de pază, te trezeai laolaltă cu ceilalţi – de fapt Plantonul 3 dădea deşteptarea. De obicei plantonul se plictisea, aşa că uneori făcea glume proaste: turna apă-n bocancii camarazilor pe care nu-i avea la inimă sau îi înfru- museţa folosind pastă de dinţi. Ori punea fâşii de hârtie între degetele de la picioarele celor ce făcuseră impru- denţa să se culce desculţi, iar apoi le dădea foc („poşte”). Atunci când începea să ardă, soldatul desculţ se trezea brusc, zbiera „Fooooc!” şi alerga la baie ca să- şi stingă picioarele. Eram foarte des numit planton, căci locotenentul Novac nu mă prea avea la inimă.
- Detalii
- Scris de: George Dimitriu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Ajunsese „completatul” (termen introdus de lo- cotenentul Novac prin zicerea „în armată nu se fură, se completează”) un fel de sport de masă, căci permanent lipsea câte ceva. De altfel, într-una dintre ultimele nopţi petrecute-n cazarmă, au intrat unii în sala de clasă a plutonului şi ne-au golit raniţele. Deşi am reuşit să recuperăm o parte dintre lucrurile „descompletate”, părinţii noştri au avut de plătit sume consistente la încheierea stagiului militar.
Mi-a dat odat‘ căpitanul Tilică un pachet acom- paniat de-o permisie:
- Îl vei preda unchiului tău, colonelul! Ai înţeles?
- Da, să trăiţi! Să ştiţi că nu locuim în acelaşi oraş. Ce conţine pachetul?
- Nu-i treaba ta! Nu mă interesează cum faci, însă ai grijă să intre-n posesia lui cât mai repede – îmi cere Tilică, aruncându-mi o privire rea.
- ‘nţeles, să trăiţi!
Am pornit aşadar spre casă, cu intenţia de a-mi delega părinţii să rezolve problema. În tren am dat peste nişte camarazi bine informaţi şi, împins de la spate de ei, am deschis raniţa, am scos pachetul şi i-am rupt un colţ, devoalând astfel o sticlă cu whisky ş‘un pachet de cafea.
- Detalii
- Scris de: George Dimitriu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Comandantul companiei din care făceam parte era un căpitan bine legat, c-o mustaţă blondă aciuată pe o faţă rozie, rotundă, decorată cu buze cărnoase. Volu- bil şi prietenos în aparenţă, deţinea însă nişte ochi verzi ce-i jucau, deseori, răutăcios. Se numea Tilică. El şi locotenentul Novac (comandantul plutonului meu şi subalternul său) se antipatizau reciproc. De altfel loco- tenentul, un etnic maghiar c-o mustaţă odârlită şi cu buze subţiri care trădau intransigenţă, ne anunţase încă din prima zi de armată:
- Figyelem! De azi, eu vi-s mamă, eu vi-s tată! Să nu vă prind că vă duceţi la Tilică dac‘ aveţi vreo proble- mă.
Prin urmare, toţi îl evitam pe căpitan.
Sosise momentul să facem un marş lung, de 50 km. Am pornit la drum câteva plutoane, pe la patru dimineaţa, şi urma să ne-ntoarcem în aceeaşi zi. Eu am solicitat să nu mai car AG-ul (Aruncătorul de Grenade, ale cărui 7 kg aveam sarcina să le plimb peste tot) pentru că suferisem în urmă cu puţin timp o operaţie, însă Tilică n-a acceptat.