După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Maria Tirenescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Mă uit la calendar. E 20 septembrie, ziua în care s-a născut tata. Ar fi împlinit 99 de ani dacă…
Tocmai a început un nou an şcolar şi mă văd copil clasa a doua. Îmi amintesc că nu înţelegeam tot ce spunea tata, dar el ştia să mă lămurească printr-o povestioară, o glumă, un joc.
Într-o zi, tata spune: „Cadrele didactice se cunosc de la distanţă. Vorbesc mult, tare şi gesticulează mult”. A observat că-l privesc cu oarecare nedumerire, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în şoaptă, dacă am văzut cum îşi spun reţetele de prăjituri doamnele învăţătoare. Nu fusesem atentă, nu mă interesase. Atunci, tata îmi arătă o reţetă şi, când vorbea de bătutul albuşurilor, dădea din mâini de parcă avea un tel şi un castron.
‒ Facem amândoi o tocăniţă de cartofi?
‒ Facem!
Mama urmărea jocul nostru. Nu era încântată. Tata a văzut-o, dar a continuat pe acelaşi ton.
‒ Luăm o cratiţă…
- Detalii
- Scris de: Maria Tirenescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
O dimineaţă senină de octombrie. La radio se difuzează, în interpretarea Ansamblului „Doina” al Armatei, cântecul „Pui de lei”.
Gândul meu zboară spre tata, spre întâmplări vechi, din veacul trecut…
Mă revăd studentă în primul an de facultate. Tocmai venisem acasă, după prima sesiune. Eram obosită, voiam să dorm, să citesc, să mă plimb.
Găsisem în biblioteca familiei o carte nouă şi o răsfoiam. Unchiul care locuia lângă noi ne anunţă:
‒ A sunat cineva de la Săcel. A murit bunica.
‒ Cum aşa?
‒ Seara au povestit despre multe, despre copii, despre părinţii ei… S-au culcat şi, a doua zi, ea nu s-a ridicat din pat, cum obişnuia.
‒ Să ne pregătim! Mergem la Săcel!
‒ Nu putem să mergem toţi acum. Mărioara şi Nelu pleacă imediat să vadă ce trebuie să mai ducă. Mărioara rămâne acolo, iar Nelu vine după noi. Ne spune şi ce trebuie să mai ducem.
- Detalii
- Scris de: Eugenia Coman
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
(vara anului 1864)
Un scâncet scurt, un murmur nedesluşit şi o zvâcnire a omului care dormea lângă ea, o trezesc pe bătrâna preoteasă, la ora când prin ochiul de geam al camerei, încă nu a început să intre lumina zorilor. Năduşit de zăpuşeala din aer şi poate de fierbinţeala visului, Iconomu Nicolae se trezeşte şi el, zgâlţâit bine de nevastă.
-Scoală-te Nae, scoală-te!… Ce-ai visat?
Bărbatul nu-i răspunde. Oftează şi se lasă iarăşi întrebat:
-Ai visat urât omule, de ce-ai tresărit aşa?
-Cam urât, Vladă, cam urât!… vorbi el într-un târziu, ca un om plecat după gânduri.
Înţelegându-şi rostul, femeia lui coborî din pat şi aprinse lumânarea din sfeşnic, pentru a se vedea unul pe celălalt, atunci când îşi vorbesc.
- Detalii
- Scris de: Eugenia Coman
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
(Toamna anului 1860)
Amiaza sfârştului de octomvrie opt sute şaizeci, coboară blândă până în pântecul văii pârâului Dorofei. O pânză de răcoare, ţesută de chiar albia lui, adulmecă împrejurimile până sub dealul Tituleştilor, dincolo de care, cărările satului Ungurei îşi desfundă urechile, ca să prindă măcinişul încă bogat al frunzelor ponosite de bătrâneţe. Copacii de pe dealul Ungureilor ciupesc cu înduplecare zarea, frântă spre satul Crâmpoia, ca o nuia de salcie pletoasă. În cofa toamnei atotstăpânitoare, păsările cerului îşi scaldă plămânii, pricopsind valea cu cântecele lor neîmperecheate. Peste tabloul încă neamorţit, umbrele norilor îngânduraţi coboară într-o ştearsă împlinire. Nici veselă nici tristă, nici frumoasă nici urâtă, nici plictisită nici hotărâtă, toamna îşi iscăleşte ultima pânză, fără a se feri de judecata oamenilor; de la anul, mai va s-o ajungă şi alte toane… ei… şi ce dacă… e dreptul şi voia ei…
Din pragul casei părinteşti, Ion Titulescu, băiatul lui Nae Iconomu, se uită în calea tatălui, resemnat de obolul unei învăluitoare plictiseli. Răcoarea ştearsă de-afară sau, poate apropierea părintelui dinspre pătulele de porumb, orânduite spre curtea boierului Ungurelu, îi aprinde obrazul de june îngândurat.
- Detalii
- Scris de: Eugenia Coman
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
(Anul 1859)
După încheierea Războiului Crimeii (1856) parafat prin Tratatul de pace de la Paris din același an, Principatele Române trec sub protecția puterilor semnatare din apus (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Austria, Prusia, Regatul Sardiniei) și chipurile li se dă dreptul să se reorganizeze, pe baza vrerii maselor de români! În acest scop Turcia este mandatată să se ocupe de convocarea în fiecare Principat, a Divanurilor (adunări) ad-hoc, prin care să se spună în clar dorințele politice ale românilor, sub formă de hotărâre, după care să fie prezentată celor 7 puteri europene, într-o nouă conferință.
Este o bună șansă, pe care pașoptiștii munteni și moldoveni o folosesc în interesul de a se întoarce acasă, pentru că, în cele din urmă, e mai bine în coliba ta, decât în palatul altuia! Se înființează o formațiune politică cu numele de ”Partida Națională” și Comitetele Unirii. Cărturarii și alți oameni de frunte din cele două Principate, participanți la Revoluția Pașoptistă, de atunci și până acum, nu au fost părăsiți de înflăcărata dorință de a făuri un stat național unitar și independent, care să pună cele două teritorii românești, sub aceeași ocârmuire și aceasta să nu fie străină...
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Departe de sat, în pădurea de stejari de la Braniște, trăia un stejar bătrân, bătrân de când lumea.
- Vremurile se scurseseră atât de repede ca și vântul care se strecoară printre crengile mele…oftă stejarul.
- Ca și nisipul printre degetele omului….îi răspunse vântul.
Bietul stejar nu știa ce să-i răspundă vântului deoarece nu fusese niciodată pe țărm de mare. Se ținea din răsputeri ca vânturile reci și puternice din iarnă să nu-l smulgă din rădăcini. Numai de ar ajunge iarna….Acest lucru îl voiau și pomii dimprejur deoarece el era cel mai înțelept dintre toți copacii și știa multe.Da nu puteau face nimic, doar să-și ridice crengile spre cer și să se roage Înaltului pentru a-i prelugi acestuia viața.Și uite-așa, anotimpurile treceau unul după celălalt, în rostogoliri de apusuri și răsărituri, și ei se bucurau pentru că puteau număra alte anotimpuri.
De o vreme, scoarța i se găurise și -i apăru o mică adîncitură,o scorbură care din an în an se făcea tot mai încăpătoare iar stejarul devenea tot mai gol pe dinăuntru și tot mai secătuit de vlagă.
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Mijloc de Gerar, cu raze călduțe de soare, ploi ușoare, ceață alburosă și umedă. Alunul trăia încă în Crăciun, ca și mine, etalându-și beteala argintie. S-a hotărât să rămână așa până la primăvară.
Nectarinul din grădină s-a trezit la viață, crezând că a venit primăvara.Iată-l plin de muguri, șoptindu-i vișinului ce dormea legănat de vânticelul cel călduț.
-Trezește-te și tu! Au răsărit ghioceii!
Vișinul cel bătrân, trecut prin multe anotimpuri, cască, cască…, mișcându-șiușor crengile, apoi trase cu ochii spre nucul din fundul grădinii care, ca de obicei, dormea tun, zicând:
-Să mă trezesc? Așa de puțin am dormit...Nu demult am auzit colindătorii...
Un vânticel ușor dinspre pădure îi mișcă crengile și-l dezmetici oarecum, dar nu-l convinse. Nu-și făcuse încă somnul și era destul de obosit. Adormi din nou încălzit de raze călduțe de soare.
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Mi-era dor de ele, nu le văzusem de astă toamnă când, adunate-n stol, se roteau în înalturile cerului, împreună cu alte surate de-ale lor. Așa își luau rămas bun de la cuiburile lor și de la împrejurimile care le-au hrănit. Atunci, ca de fiecare dată, ne-au lăsat sufletele triste, în așteptare, până la primăvară, cu speranța că se vor reîntoarce.
După o iarnă grea, obositoare, lungă și friguroasă, natura se trezește la viață. Soarele o mângâie din nou și-i redă speranța, la fel și sufletului meu.
În cuibul de berze, cocoțat pe stâlpul din apropierea casei, încă din iarnă, două vrăbiuțe, Uța și Ciripica, își făcuseră culcușul printre crenguțele uscate ale acestuia. Așa s-au apărat de frigul iernii și pe deasupra, când le era foame și nu mai găseau mîncare, căutau printre crenguțe semințe uscate. Într-o zi, una dintre ele, găsi chiar un măr înghețat. Vrăbiuța, bucuroasă de descoperirea sa, zise:
- Cip- cirip! Cip- cirip! Vino la masă! Am găsit un măr înghețat! E de-a dreptul minunat! zise Uța.
- Detalii
- Scris de: Onel Mihalache
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Satul vuia de forfota făcută de zumzetul albinelor. Era luna aprilie, pomii erau înfloriți de-a binelea. Mirosul florilor se simțea la orice pas. Căldura soarelui era molepsitoare, în grădini oamenii nu stăteau, unii greblau și săpau brazdele de zarzavaturi, ceapă ,cartofi, morcovi, alții făceau curat și dădeau foc la frunzele și crengile de prin grădinile lor. Doar bătrînii se mai adunau pe la porțile caselor și mai povesteau, ba de una, ba de alta. Ce se întâmpla în sat, ei stiau tot. Fântâna cu uluc era renumită, datorită ei mulți s-au cunoscut .Și fetele de măritat, și flăcăii de însurat, apoi și femeile măritate care nu se mulțumeau cu ce aveau în grădinile lor. Fântâna cu uluc era un motiv de a merge la apă, mai ales când se înnopta, pentru că nu se mai vedea cine este la fîntână.
Moșnegii mai întârziau, scoțând apă pentru câte o femeie,doar ori fi și ei băgați în seamă. Dar nimic, femeile tot după tineri se uitau și se găteau cît era ziua de mare. Unele-și puneau și cîte doi trei trandafiri în păr, să fie frumoase și cat mai arătoase ! Și erau frumoase, nu aveai ce să le zici, dar tinerețea nu ține o veșnicie,trebue să stii să profiți de ea, că, dacă nu, degeaba ai fost tânăr sau tânără ! Unii se căsătoresc de tineri, când încă ar vrea să mai se joace jocuri copilăresti, dar fără să vrea, intră în joc și află gustul iubirii, și nu mai pot să se oprească, și uite așa apar copiii care fac copii.
- Detalii
- Scris de: Toma Vicky
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Grajdul vechi al bunicuței, împodobit cu două cuiburi ca două mănăstiri suspendate pe grinda cea de sus a acestuia, așteaptă cu nerăbdare sosirea rândunicilor plecate de astă toamnă pe meleaguri străine. Bunica Silvia l-a primenit și pe el lipindu-i peretele din față și văruindu-l cu var alb,cu puțină albăstreală, ca să-l împrospăteze.
- Casa rândunicilor trebuie să fie îngrijită! Cum să le răsplătesc pentru cântecele minunate din vara
trecută? zise zâmbind bunicuța.
Soarele a devenit mai generos, încălzind întreaga natură cu razele sale. Și zilele deveniră din ce în ce mai plăcute, simțindu-se din plin venirea primăverii.
Într-o dimineață, ieșind afară, bunica vede pe sârma de uscat rufele, din fața grajdului, o păsărică mică ce semăna cu o vrabie. Era cafenie, avea coada roșcată, ciocul puțin mai lung și mai ascuțit. Cânta într-una, într-un anumit fel, de parcă ar fi batut toaca: toc! toc! toc! Era tare neastâmpărată! Intra și ieșea din grajd uitându-se în jurul său, apoi, zbura pe casă, pe grajd și iar intra înăuntru. Parcă urmărea ceva.