După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Ana-Maria Ursan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Întîlnirile au loc noaptea. Noaptea, cînd cerul se-mparte la doi. Sau nu. Nu! Nu la doi, ci la noi. Sau nici măcar la noi. La suflete. Da. Cred că sufletele îşi dau întîlnire doar noaptea.
Ipotetic. Întuneric
Noapte. Lună. Stele. Mirare
Suflete. Dragoste. Feeric
Exaltare. Conectare
Existență. Renăscare
Remușcare. Completare
Mîngîiere. Inițiere. Adiere
Epic. Simetric. Homeric
- Detalii
- Scris de: Ana-Maria Ursan
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Ce forfotă e-n gară... ce lume tristă... îs grăbiţi toţi... îs nervoşi... Doamne, una urlă de-a binelea în telefon. Cred că-şi muştruluieşte bărbatu'. Doamne, în ce hal ţipă.
- Femeie, eşti pe stradă. Potoleşte-te! Dacă-l cerţi, crezi că rezolvi ceva? Mai tare se revoltă. La naiba! E bărbat! Mai lasă-l! S-a-ndepărtat şi nu o mai aud. Ce bine. O zăresc aşezîndu-se pe-o bancă. Fumează. Mamă cu ce patos trage din pipa aia. Pe semne că o calmează. Măcar de.
Te iubesc! Îți mulțumesc! Iartă-mă! Îmi pare rău!!!
Ufff Ce mi-e bine. N-am motive nici de fericire, nici de întristare. Pur şi simplu mi-e bine. Merg agale şi zîmbesc. Nu mă observă nimeni.
Hello!!! Hmmm Sau poate-s prea ciudată că zîmbesc de nebună, singură, în gară?
E bine! Ce lume îngîndurată... nişte fete, patru, au impresia despre ele că-s tare frumoase. S-au chinuit mult să se aranjeze pentru această ieşire. Pfff Scuze, dar îs ciudate. Chiar mai ciudate decît mine. Unu strigă după ele:
- Detalii
- Scris de: Mugurel Sasu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Pe drumul bolovănos și abrupt, căruța înaintează încet, doar scârțâitul roților tulbură liniștea peisajului și gândurile moșului care merge alături de atelaj. Încărcătura, lemne de foc adunate de acolo de unde alții luaseră o cantitate mare și alegând ce era mai bun, nu era atât de grea pe cât o simțea căruța uzată și calul obosit de ani. Moșul, știind ce se poate și ce nu, avea grijă să nu ceară vieții și celor cu care o împarte, imposibilul, încărca după propriile puteri, astfel nici el și nici calul să nu rămână unul fără celălalt. Calul, de fapt o iapă bătrână care adusese pe lume mânji, dar aceștia fuseseră vânduți, doar ea rămăsese să muncească alături de stăpân. Fiecare mânz, prin vânzarea lui, adusese niște bani cu care familia căreia îi aparținea putuse să acopere câte o nevoie. Mai ales zestrea fetelor, că anii trec și vine într-o zi o cuscră cu doi ochi din care izvorăște acid sulfuric atunci când analizează partea din avutul familiei cu care urmează să devină rude ce se va muta în casa ei. E greu în astfel de situații, în care fiecare poartă, ca o mască, un zâmbet care nu este al lui, dacă nu ai cu ce „sta în față”, explicațiile nu au rost, ar fi și inutil și jenant, la urma urmei oamenii pot fi siliți să asculte, dar nu și să audă. Așa că iapa, fusese de folos și fetelor la măritiș și băieților care a trebuit să fie porniți la școli care să le dea o meserie, iar prin asta pâinea zilnică lor și familiilor pe care și ei urmează să le întemeieze.
- Detalii
- Scris de: Alexandru Nelu Huidici
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Dacă românul s-a născut poet sau nu ,e o discuţie ce poate înfierbânta multe spirite. Ultimele tehnologii prin care s-a făcut posibilă exprimarea publică pe diferite aplicaţii ale internetului a tuturor celor pe care-i mişcă o trăire şi pe care vor s-o împărtăşească şi celorlalţi, ne fac să dezechilibrăm balanţa spre o înclinaţie nativă a românilor de a se exprima altfel decât banal. Ne mişcă setea de a deveni cunoscuţi, de a ieşi din anonimat, de a transmite societăţii spre cunoaştere lucruri inedite, sau care se cred a fi inedite. Dacă la un studiu mai atent constatăm că tot ceia ce este a mai fost, măcar rămânem cu sentimentul împlinirii unui vis. Căci puţini sunt oamenii care atunci când îi intrebi la ce aspiră răspund precum o cunoştinţă dintr-a mea copilărie,care, când era întrebată:
- Ce vrei să devii când vei fi mare? răspundea:
- Nica!
Şi nica s-a făcut! cu toate că era un copil sârguincios.
- Detalii
- Scris de: Mugurel Sasu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Acum trebuia să se despartă. Perioada de viață de familie era limitată la treizeci de ani. Nu era singura, poate nici cea mai importantă măsură dintre cele impuse de epuizarea rezervelor planetei, pe de o parte, iar pe de alta, de degradarea relațiilor interumane. După multe milenii în care omenirea nu s-a gândit la viitor altfel decât, nu în glumă, dar nu suficient de serios, venise momentul în care erau imperios necesare reguli ferme, chiar și pentru a recupera, în măsură posibilă, din ce se risipise de dragul unor scopuri efemere. Poate dacă oamenii obsedați de dorința de a aduna foarte mulți bani nu ar fi avut acces acolo unde se luau deciziile importante, ar fi fost altfel. Sau măcar dacă se luau în seamă avertismentele celor care, în urma unor analize logice asupra viitorului, prezentaseră argumente împotriva falsei inconștiențe cu care se distrugea planeta fără nici un folos, faptul că sumele de bani circulau dintr-un buzunar în altul nu reprezenta nimic la nivelul tuturor indivizilor din specia umană. Prezentul în care unii sunt victimele obezității, iar alții suferă de inaniție, este o clipă importantă pentru cei care îl trăiesc și îi suportă consecințele, dar trece și ceea ce se perpetuează spre generațiile viitoare nu are atâta valoare încât să justifice exploatarea cu efect distructiv.
- Detalii
- Scris de: Alexandru Nelu Huidici
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
în viaţa mea a fost o gară...
la care n-am mai fost demult,demult
să-i văd peronul,
pe unde am trecut cândva
să-i întregesc decorul,
ca un drumeţ grăbit.
Amintiri, imagini reci...astăzi vă mângâi cu căldura gândului.Aţi fost cândva vii; şi chiar de-aţi fost triste sau aţi fost bucurii, sunteţi inerte întâmplări...nimic nu vă poate schimba.Obsedate de eternul
"dacă", reveniţi din când în când din ungherele uitării străduindu-vă să deveniţi povestiri; arar istorii.
Uite! astăzi am deschis uşa amintirilor şi-am trecut cu pasul gândului pragul de marmură rece al timpului. Prima impresie a fost că eu cel de astăzi nu exist, că mă aflu în tunelul de lumină crescândă
luând chip după anotimpuri şi vârste.Văd imagini ce mi-au plăcut atunci şi-mi plac si astăzi, altele aş vrea să le uit...unele aş vrea să nu fi existat. Dar ce-a fost făcut, făcut rămâne, şi nu pot decât să iert...
- Detalii
- Scris de: Flori Bungete
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Ajunseră ,în sfârșit Gogu și Stănica, după o noapte lungă și apăsătoare printre sacoși enorme de rafie și geamantane de carton vopsit, dis de dimineață în gară la Constanța. Se dădură cu mare greutate jos din trenul personal, dintr-un vagon de clasa a II-a în care stătuseră înghesuiți ca niște sardele într-o cutie de conservă. Parcă, parcă i-ar fi venit lui Iorgu să tragă o înjurătură ,două ,dar se abținu. Era ca și cum și-ar fi furat singur căciula , doar și el de ani buni de zile mânca o pâine , când mai albă, când mai neagră, de la ...,,calea ferată”, doar era ditamai acarul ! Și...nu prea s-ar fi cuvenit, doar veniseră cu trenul gratis, cu ,, permisul”, nu ca alții, care plătiseră bani mulți...o avere cum ar fi ,,decretat ”Stănica dacă ar fi fost pusă în situația de a fi scos bani din buzunar.
Din tren văzuse și nu văzuse ea multe, însă când văzu cât puhoi de lume se revărsase din tren, începu a se mira, și mirată rămase, de tot și de toate, o săptămână întreagă!
La mare, nu ajunseseră întâmplător! Era un ,,moft” al Stănicăi, încolțit în mintea ei mai demult, din vara trecută când nepotul lor, Gicu și consoarta lui Viorica veniseră să le împărtășeacă din experiența lor din concediu:
,,-Să vezi, lelică Stănico, nenea Gogu știe, că el a văzut marea în armată,să vezi ce dă apă,.....să vezi lelică ce dă nisip,.....să vezi ce dă pescăruși, ...e plin ceru ca la noi dă ciori! Și să vezi matale, cum stă la soare și bărbați, și femei, și copii, aproape dăzbrăcați, fără rușine, lelică!
Citește mai mult: GOGU ȘI STĂNICA LA MARE (bunicii mei materni)
- Detalii
- Scris de: Flori Bungete
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Ardea marea în dimineața aceea, așa cum ardeau și ochii tăi aprinși de flacăra iubirii. Priveam încremenită cum dansau limbile de foc pe suprafața apei de un albastru ireal . Doamne, câtă frumusețe în fața ochilor mei! Ochii tăi...ochii tăi înflăcărați nu era nevoie să-i privesc. Îi simțeam în ceafă, le simțeam căldura și simțeam și eu cum mă topesc ca o lumânare , în strânsoarea brațelor tale, mistuită de focul pasiunii
Îți amintești, iubite? Era prima noastră dimineață la mare. De fapt, era prima mea dimineață la mare, căci pentru tine marea, însemna ,,acasă”. Cât de mult te-am invidiat atunci, când am făcut cunoștință și te-ai recomandat zâmbind:
-Poseidon!....după care ai adăugat ușor ironic.....
-Zeul Mării!Dar....văzâd cât de surprinsă am fost , încât am deschis gura a mirare instantaneu mi-ai spus:
-Am glumit....desigur, nu sunt Poseidon, sunt Ovidiu, tot de la mare, asta e adevărat! Mai precis, din Constanța. Eu nu o văzusem niciodată și te-am întrebat:
- E frumoasă...marea? iar tu mi-ai răspuns:
- Detalii
- Scris de: Monica Luminita Cozmei
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
……Întoarsă acasă şi iar în spital, îmi lipseau colegii,..din tot satul m-a vizitat la spital un băiat mai mare cu care dansasem (o mare pasiune şi azi)…când m-a luat în braţe şi m-a scos la aer, pe o bancă, am simţit o mare uşurare: ştiam acum că, pe lume, mai există şi o maaare fericire: Dragostea!
Se merita să trăiesc, să lupt, să mă fac sănătoasă şi să cuceresc lumea!
Moldaminul îmi devenise prieten săptămânal iar din toamnă am continuat cu un liceu local, mecanic dar cu nişte profesori extraordinari! O altă dragoste mă va cuceri–aceea de carte! Voi fi profesoară, îmi voi dărui sufletul și mintea, asta îmi va fi menirea!
Pentru moment, citesc tot ce apuc, am cărți pentru care credeam că iau bătaie dacă le mai citesc încă și încă o dată!! “Iar te văd cu cartea în mână? Mai las-o naibii! Cu ce te-a ajutat, că tot de râs ne-ai făcut în sat?”
Am 50 de ani și încă mi-e rușine de eșecul la Liceul sanitar! Fusesem o victimă a sistemului, erau obligați să școlarizeze până la zece clase, în acel an din șapte clase rămăsese una la treaptă.
- Detalii
- Scris de: Monica Luminita Cozmei
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Despre Destin voi scrie.
Despre destinul meu de femeie singură care a răzbit în ciuda unor imense greutăți. Să vă ajute, să vă inspire.
Să nu vă lăsați învinse și să vedeți mereu Dragostea și Dreptatea!
Să aveți împlinite misiunea de Femei și Mame!
Mi-e frig și foame, nu mai știu de când nu am mâncat sau de când nu m-a întrebat cineva dacă mi-e foame….leșin în sala de clasă și dna învățătoare își amintește și azi cum m-a readus la viață cu o ceașcă de lapte cald. Altădată leșin singură, acasă, ma trezesc amorțită pe jos și încep să cred că așa trebuie și așa e viața.
*
Nu îmi plac spitalele, ce caut la liceul sanitar? Eu, toata viața o premiantă refuz să învăț, doar să scap! Nu îmi ajung oasele mele dureroase și propria suferință, trebuie să o văd și pe a altora? NU!