După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Lucian Dumbrava
- Categorie: Proza
- Accesări: 12
Orașul fremăta de Liniște. Liniștea era impresionată de orașul cu străzi iluminate de lămpile cu gaz și de lumina tresărindă a focului din sobe, care își arunca, plin de timiditate, lumina pală și fragilă – în stradă.
Strada era pustie la ora aceea. Trotuarul – umed de la ploaia căzută cu câteva ceasuri în urmă. Liniștea însăși se constata pe ea însăși. Se putea auzi călăuzindu-și pașii pe străduțele pustii, luminate de lămpile cu gaz și de timiditatea focurilor din sobele micilor case. Liniștea se simțea jenată de absența oricărei concurențe. De partea cealaltă a ferestrelor strâmte, sărace, constata sărăcia oamenilor cinstiți și simpli, starea de uman conservată la gura sobelor pe lemne.
În drumul ei ușor confuz, Liniștea constată, în spatele unor ferestre de casă bătrânească, construită din lut și paie, un bătrân stând la o masă și scriind versuri premonitorii. Surprinzător, frecvența sufletească a bătrânului era similară cu aceea a Liniștii. El scria înțelegând-o, ea – îl înțelegea...
Nu a rămas în contemplare până la capăt. A plecat la un moment dat. A plecat la timp pentru a nu fi de față la viitorul despre care scria bătrânul. A plecat înțelegând că a venit vremea viitorului, a acelui viitor în care ea nu își mai are sensul, în care devine inoportună. Și astfel a cedat locul contemporaneității.
- Detalii
- Scris de: Lucian Dumbrava
- Categorie: Proza
- Accesări: 12
Nu mai putea trăi, nu se putea împăca cu această situație. Cine ar fi putut?! Nimeni! Ba mai mult decât atât, alții ar fi cedat în prima etapă a circumstanței date... Dar nu el! Era un om logic, rațional, un om care le calcula pe toate obiectiv. Totuși, nu excludea o anumită realitate a lucrurilor esoterice, a ce poate fi dincolo de înțelegerea omului, lucrurile echivoce care dau naștere unor superstiții. Sigur, unii cad sub pretenția superstițiilor generale și nu mai pot face niciun pas fără să nu considere și reconsidere, din perspectivă esoterică, dacă e cu ghinion sau nu. El, însă, nu a căzut sub varianta acestui abscons ordinar. Dar credea în fatidicul treisprezece.
Fără să fie pe deplin decis, a pregătit ștreangul sinucigașului, cu pedanterie. Fără nicio grabă. Lăsa loc pentru cugetare. Își dădea timp. Acorda spațiu de timp rațiunii.
Mai luă o țigară din pachetul început cu câteva ceasuri în urmă; o aprinse cu bricheta de colecție, brichetă folosită doar în ocaziile speciale. ERA o ocazie specială, un moment important de viață. Trăiri decizionale de mare anvergură.
- Detalii
- Scris de: Lucian Dumbrava
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Obiectivitatea! Iată ce s-a străduit vreme de zeci de ani, să absoarbă cu toți porii ființei lui! Din cine știe ce motive, ideea de a fi subiectiv și de a-și trece concluziile prin interese personale și, eventual, empirice – îl scârbea. L-a scârbit dintotdeauna. A reușit, din această perspectivă nedreaptă față de el însuși, să se ignore pe sine și, cu timpul, să uite, aproape, că este.
Cu părul vâlvoi, ființă încâlcită în uitarea de sine, nu nebărbierit ci – prost bărbierit, ras cu graba celui care comite gestul unei vechi obișnuințe, într-un astfel de hal absorbea circumstanțele de viață ale altora, simțea cu alții sau în locul lor, alăturându-se poveștilor de viață ale celor din jur, mulându-se pe ele, trăindu-le!
Avea obiceiul să spună: „Aș vrea să scriu despre toți anonimii lumii, despre cei care nu sunt trecuți în niciun catastif, despre marile povești ale celor cărora nu li s-a ridicat niciun monument, nicăieri!”
Și scria. Scria continuu, temător că timpul nu-i va permite să-i cuprindă pe toți.
- Detalii
- Scris de: Mariana David
- Categorie: Proza
- Accesări: 10
Omul a căzut fulgerat, la câțiva metri de stația de tramvai, pe trotuarul cu dale de piatră.
În mintea sa, zburau necontrolat gânduri venite din toate direcțiile. „Lumina cade prin vitralii”. Vedea culori dar nu era în biserică. Culorile îi păreau lumina care se strecura printre frunze. „O după amiază ca oricare alta. Totuși, ceva nu e cum trebuie: e primăvară, dar păsările albe nu se văd pe zăpadă! Păsările negre, pe pământ, cele albastre pe cer, cele verzi sunt deja frunze”.
„Cuvintele sunt grele, amețitoare, un vârtej, un fel de spirală”, gândea. „Nu vor să intre într-o sticlă. Sticla ar urma să aibă etichetă aurie. În fața vitrinei, toți vor să cumpere cuvintele din sticlă. N-au bani”.
S-a ”lepădat” încet, încet, de toate ”cele de prisos”. Ultima frântură de gând spunea, îndepărtându-se, că orice mânăstire e o scară. Tăcere.
Când a căzut, eram la zece metri de el. Un om de vreo 50 de ani, îmbrăcat în haine curate, cu verighetă, fără vreun bagaj.
- Detalii
- Scris de: Marian Vișescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 8
E dimineaţă. În timp ce îmi pregătesc cafeaua, răscolesc foile sufletului şi le aştern pe masă. În câteva momente, cafeaua este gata şi mă uit dincolo de toţi aburii ei, cu aromă puternică, acolo unde aceștia se îneacă uşor într-un ritm cald al unei muzici ce se scaldă într-un univers siderat. Parcă mă rătăcesc printre acei aburi care se pierd molatic în cugetul gândurilor mele. Ca hipnotizat, iau o foaie de pe masă şi încep să aştern cuvinte pentru tine, dar, iată că azi, gândurile îmi joacă feste nebănuite. Literele încep să se prăvălească uşor pe fila sufletului. E un amestec de jocuri care cuprind cuvinte, îmi ies chiar şi pe dos.
Iau o gură de cafea, iar aroma ei îmi şopteşte să las puţin scrisul şi să privesc dincolo de fereastra inimii, peste nori, să pot asculta pe aripile vântului un ritm de dragoste venită dinspre tine, ce pluteşte în orizontul albastru, căutându-mă cu acribia unui curcubeu călare pe un unicorn. De data aceasta, înaintez cu mintea răscolită pe uliţele inimii, într-un labirint, unde toate literele plâng de dorul tău. Gândurile îmi curg pe ape limpezi şi pe pleoape, răsucindu-se ca liane infuzate cu mosc zeiesc de sentimente.
- Detalii
- Scris de: Marian Vișescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Aştept atingerea vipiei din privirile tale mătăsoase, care să-mi toropească simțurile cu nerușinarea ei sprintenă. Eşti toţi îngerii din toate tânjirile mele, te aştept să apari din tot şi toate, din lumină şi din foşnet, să apari dintr-un acord de vioară nebună, care nu tace niciodată. Mă las în liniştea crupusculului şi îi întind mâna plină de dorință, în speranţa ca o să mă coboare pe ultimul crâmpei de noapte târzie, să-ți pot cerne stele pe tâmplele-ţi calde şi acoperite de somn. Facerea primei raze de soare mă arde pe dinăuntru, te privesc cu ochii minţii şi văd pe chipul tău o strălucire diafană care ne împresoară într-un soi de trăire mistică ce-și trage seva din însăși spuza ilicită a nopţii. Eşti un creuzet în care mi se frământă visele şi mi se aşază visurile, cu fiecare bătaie a inimii mele.
Dragostea ta îmi mângâie harpa sufletului, iar coardele ei vibrează într-o plângere melodioasă și răvășitoare, ca un descântec, pe ale cărui poteci îmi pare ca ne scurgem unul în altul şi ne ameţim. Ne cuprind vârtejuri care ne urcă lent spre templul ravisant ai Olimpului, iar peste mine, se aşterne o profeție desprinsă din pergamentul care poartă la căpătâi destule cuvinte nescrise, încă, pentru tine.
- Detalii
- Scris de: Marian Vișescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Mă cert cu iarna care tocmai încearcă să plece și o rog să nu ne înghețe dragostea. Vreau să-ți desenez împliniri pe acorduri de veșnicie roz; să-ţi dospesc nade cu năzuițe, ca mai apoi să le ofer viață și să ți le dăruiesc în buchete de sentimente culese din grădina edenică a universului. Vreau să-ţi cresc aripi de dragoste pe coridorul lung al sorții, să te invit la un dans pe ringul razelor de soare şi sub tălpi să simţi corul picăturilor de ploaie primăvăratică.
Tu ce mai faci, încotro iţi mai strălucesc gândurile? Acum toate amintirile-mi cutremură destul de zdravăn ființa şi storc din ea, picătură cu picătură, toate flăcările de dor. Roadele iubirii mele pentru tine caută pământul reavăn, negăsit, încă. Honey, dragostea ta mă ridică, mă îndreaptă atât de aproape de orizonturile tale exotice, încât aş vrea să-ţi devin inimă. Cu tine, lângă mine, simt că-mi cresc rădăcini de stejar, iar toate grijile ce ți le port sunt scorburi dureroase, braţele tale îmi sunt crengi crescute şi terminate în aripi deschise, pornite într-un zbor rotund, spre cerul necuprins al timpului.
Mai ţii minte? M-ai simţit tremurând când m-ai atins prima dată. Te-am îmbrățișat cu privirea şi m-am pierdut impiu în ochii tăi, dorindu-mi să rămân ocnașul lor o eternitate.
- Detalii
- Scris de: Denis Dinulescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Fetele M din Lamermoor curăță usturoi de la stângă la dreapta, vezi foto. Așa cum face și Generalul Manole Ben Manole pe Neajlov. Diferența este că Generalu'-l mănâncă, fetele M din Lamermoor nu. Așa cum curăță ele usturoi gura le merge. Povestesc. Cerul e ușor albastru, scările scârțâie iar cea mai mare dintre ele zice: prima mea căsătorie a fost cu un iepure uriaș. Alb. Avea niște urechi ca de Boeing 747 și niște patru picioare superbe. Seara, când ne băgam în pat, îmi spunea povești. Povești iepurești, cu iepuri balauri, iepuri cârtițe de-ți era mai mare dragul să-l asculți. Erau și albine în poveștile astea care nu făceau miere, ci smântână. Puneam la sarmale și la ciorba de burtă pe care el o făcea demențial. Într-o zi au apărut niște vânători și soțul meu a luat-o la goană pe câmp. Au tras după el: poc, poc, poc, poc!!! De mai multe ori: poc, poc, poc, poc!!!
Io am fost măritată cu Făt Frumos. Și nu numai, i-am mai avut ca soți și pe instalatorul Viorel, pe fochistul Mazăre, pe unchiul de nevastă al lui Popescu, unul Popescu nu-l știți voi, dar cel mai mișto dintre toți era Făt Frumos. Își lua sabia în fiecare dimineață și seara venea beat. Nu știu de unde.
- Detalii
- Scris de: Nadia Urian
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
-Povestea asta, dragul mamei, seamană cu aceea pe care mi- o spunea mama bună, când îi țineam fusul între palme, la depănat. Mult îi de- atunci…Eram copcilă. Dar, n- am uitat o…
Așa începea povestea , lelea Nastacuța, într- o zi de duminică, stând pe un scăuneș la umbră, sub cireșul de la poartă.
Leonuc, feciorul femeii asculta cu atenție.
,,Spunea că, pe vremuri, într- o țară îndepărtată trăia un bătran care făcea bijuterii. Buna îi zicea altfel, nu mai știu…ba da…giuvaergiu…
Bătrânul acela, la orice întâmplare , bună ori rea, zice întotdeauna : ,,Mare este Dumnezeu!’’
Peste țara aceea, împărat era un pagân, cu suflet hain și crud. Auzind de bătrânul care aduce slavă Domnului, începu să –i poarte ură crâncena. Mare ură! Grozavă!
Într- o zi, îl chemă la el ,cu gând mișel - mnișăl- zicea buna și îi dă omului inelul scump, scos de pe deget.
- Detalii
- Scris de: Mihaela Gheorghiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Plouă cu stropi mici, nehotărâţi, apoi din ce în ce mai convingător, până când firele subţiri şi argintii de apă scaldă întregul parbriz. Trecem printr-un sat cu case înalte, albe, răsărind dintre brazi.
Coborâm.
Ruinele cetăţii îmi stăruiesc într-un colţ al memoriei, fiecare piatră se leagă în sus şi-n jos de un axon şi de o stea, alcătuind lanţul enigmatic de sinapse care-mi reconstruieşte, în faţa ochilor, amfiteatrul cu valurile lui succesive şi cu şanţul din mijlocul arenei. Acolo au luptat gladiatori, iar sângele lor negru s-a infiltrat în pământul umed.
Doru frânează brusc în spatele unei căruţe pline cu dovleci galbeni.
Plouă din ce în ce mai tare, ştergătoarele bat ritmat din aripile de cauciuc.
Printre ruine a dat colţ iarba. Firele verzi, însetate de lumină, dantelează oasele cetăţii, îngropând, milimetru cu milimetru, craniul poros în care a fost odată memorie şi voinţă. Lanurile de porumb mărginesc forul roman, cu tulpinile lor uscate, arămii, prin care fierăstruieşte vântul.