După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Ecaterina Petrescu Botoncea
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Creatorul ne-a trezit din humă întâi prin dragoste, apoi prin suferinţă şi peste cele două săgeţi ale sufletului a făcut să lucească tainic, ca într-un joc de umbre şi lumini, speranţa şi destrămarea ei, iar din urmele lăsate în simţurile noastre vii ne-a şlefuit memoria şi cugetul. La început n-am fost mai mult decât un strănut sau un căscat. Apoi am devenit oftat... tot mai lung, şi de atunci ne-am numit oameni.
După ce natura fu prea darnică, se zgârci brusc de toate şi de tot, până la ultima rază. Frigul se lăsă peste lume. Apoi foamea.
Bărbatul pricepu că inima de copac e caldă. Mânuind piatra, pe care o privise multă vreme, ciopli din buşteni răsturnaţi bârne, pe care le stivui de jur-împrejurul lui şi le acoperi cu crengi şi nuiele, peste care puse lespezi late, strânse de pe malul râului. La o răscruce de timp, mie îmi ieşiră pe gât urlete îngrozitoare. Din boncăneala de pietre a bărbatului meu, scăpărau scântei ca cele purcese din stele. Printre piliturile de cremene încinse şi picate pe pământ, s-au nimerit crengi uscate şi atunci am privit înmărmuriți cum se nasc flăcări de lumină şi de căldură, care ne dogoreau mâinile şi picioarele înfrigurate şi alungau urletele pădurii. Aşa veni spre noi puterea focului.
- Detalii
- Scris de: Ecaterina Petrescu Botoncea
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Îşi şterse zeama dulce de pe buze şi, aruncând nepăsător cotorul, cătă nedumerit către trupul meu gol de femeie, cum dispărea în pădure.
Iarba catifelată îi gâdilă fesele şi tălpile în care se propti scurt şi zvâcni în picioare ca un arc de nuia, adulmecând cu prudenţă mişcarea înteţită a vântului.
Apa şipotea dulce peste umbra lui, îmblânzindu-i profilul de sălbatec. Ciuli auzul şi presimţi în aer veşti rele trimise din nevăzut. Îşi aruncă ochii îngropaţi în arcade, spre soarele care îi arătă dezolat caravana de nori ce se năpusteau dinspre răsărit. Află astfel că cerul e supărat.
Smerit, lăsă pleoapele peste globurile albastre şi-şi adună în el toate simţurile, pentru ca freamătul lui să intre în atingere cu Creatorul şi să înţeleagă.
Fruntea îi deveni treptat un bolovan fierbinte. Când nu mai suportă clocotul interior venit din străfunduri, un mârâit îi descleştă fălcile puternice. Atunci, biciul Lui îi atinse creştetul. Căscă ochii şi văzu cum i se rostogoleşte la picioare un măr roşu ca acela din care se înfruptase mai adineauri, alături de mine.
- Detalii
- Scris de: Daniela Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
E toamnă târziu ! Ziua din ce în ce mai scurtă a ajuns la final. Soarele a apus supărat, alungat de nori groși, aproape negri. Seara se așează leneșă peste pădurea amorțită limitată la sud de Valea Sadului și la nord de Valea răului Săliște. Luna un contur palid gălbui, se mulțumește să lumineze că o lampă de veghe întunericul dens. Frigul împresoară copacii și-i strânge cu putere ca-n niște chingi. Trunchiurile aproape înghețate, se resimt și scrâșnesc de parcă ar fi niște fălci încleștate. Un vâjâit prelung bântuie precum o fantomă, urmat de un vânt rece de toamnă târzie. Copacii bătrâni, unii seculari, erau obișnuiti cu o astfel de vreme. Cei mai tineri însă erau impresionați de vuietul ce părea că nu se mai oprește. Se îndoaiau în stânga și-n dreapta iar în mișcare scoteau zgomote asemănătoare unor gemete. Natura generoasă a oferit un scurt moment de acalmie. Vântul s-a retras în cotloane știute doar de el iar răceala pătrunzătoare care îl însoțea că o amanta din umbră, s-a domolit. Obosit, codrul se odihnea. Nu pentru mult timp. Suflul năpraznic a reapărut mai nervos decât înainte și sufla supărat răceală peste tot ce întâlnea în cale pregătind intrarea triumfală a iernii ce stătea la panda. Sleiti de putere pomii se indoiau și își plecau cu umilință capul.
- Detalii
- Scris de: Daniela Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În zăduful nesuferit al verii, sacagiul a coborât pe Lipscani. Soarele dogorea încă de dimineața iar acolo unde Lipscanii Noi întâlneau Brezoianu era o alta lume. Bărbatul obosit de viață și îndobitocit de sărăcie, nevoi dar mai ales de rachiu, trăgea de haturi un cal jigărit și slab de îi puteai numără coastele. Tipa din toți bojocii: Apa! Apa! Haap! Desi abia își tara picioarele încălțate în niste opinci rupte prin care îi ieșeau degetele, glasul îi era puternic și răsună prin mahalaua îngustă și prăfuită unde seara la adapastul întunericului fiicele placerii își făceau apariția. Aceste domnișoare de moravuri ușoare pe care nimeni, niciodată, nu le-a numit domnișoare, puteau să apară doar pe Brezoianu și pe Sărindar și nu aveau, voie să puna piciorul murdar de atâtea păcate pe Calea Victoriei, nici pe Bulevardul Elisabeta, căci pe acolo treceau femeile de condiție, adevăratele domnnișoare și nu se cădea să fie încurcate cu cele care aveau o ocupație mai deocheata. Fiicele păcatului rămâneau aici unde se întalneau Lipscanii Noi cu Brezoianu la doar câțiva pași de Strada Silfidelor, căreia i se mai zicea și Malul Vestalelor de pe Dambovița, tărâmul prostituatelor din București undeva prin Mahalaua Gorgani.
- Detalii
- Scris de: Daniela Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Matei privea undeva in gol fara sa vada nimic. Tanarul era cu gandul departe, intr-o zi de vara la inceputul razboiului. Se vedea pe pajistea de la capatul satului, tolanit pe iarba verde si inalta ce mirosea a trifoi. Vantul adia usor iar soarele strajuia cerul albastru pe care leneveau gratios puzderie de nori albi si pufosi. Ioana, iubita lui se ghemuise la pieptul lui. Trebuia sa plece pe front iar tanara plangea sfasietaor. Doamne... cat de mult o iubea.
Plecase nu fara regret si cu teama in suflet. Ii era frica, o frica salbatica, irationala si copleșitoare dar era de inteles. Avea doar optsprezece ani iar viata era un mister pe care inca nu il descoperise. Era militar în termen si facea parte din Armata a 4-a, Divizia 18 Infanterie în Regimentul 92 Infanterie. Cand a ajuns pe front in prima linie, s-a blocat. Inamicul venea peste ei în puhoaie sustinuti de artilerie si bombardiere iar el intepenise cu arma la ochi. Nu putea, sa omoare o alta ființă umana.
- Detalii
- Scris de: Daniela Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Era o zi rece si ploioasa de toamna! Picaturile mici si repezi udau cu putere pamantul.
Dima Lipoveanul, ghemuit intr-o barca subreda pe unul din bratele Dunarii, tremura sub pelerina ce nu reusea, sa faca fata suvoaielor de apa. Era un peisaj ireal ce se dezvaluia in toata splendoarea dar barbatul nu vedea nimic . Se gandea doar ca trebuie, sa scoata plasa din fluviul tulbure si verzui, ce se contopea cu norii. Frunzele copacilor, roşii-ruginii, cadeau încet legănânduse ca într-un vals lent până ce unele ajungeau pe luciul apei, plutind ca nişte mici bărcuţe. Doar o ratusca zgribulită statea pitită sub o salcie ce biciuia cu ramurile ei golaşe apa. Vantul rece şi iute il patrundea şi simtea fiori reci ca de gheaţa. Crengile noduroase ale copacilor arămii se-ndoaiau sub povara lacrimilor ce curgeau din cerul plumburiu..Nicaieri in curgerea ei nu era Dunarea mai frumoasa. Cand matasoasa si lina, cand vijelioasa si inspumata, intotdeauna culoarea ei de smarald iti incanta privirea.
Si-a facut cruce, si-a mangaiat barba mare si stufoasa ce trona sub nasul vesnic rosu si incet a tras navodul. Ii era pofta de o plachie sau niscaiva carnati afumati de crap. A plescait de parca ar fi mancat deja bunatatile.
- Detalii
- Scris de: Daniela Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Într-un sat uitat de lume, Sichevita din Clisura Dunării la hotarul dintre muntii Locvei si muntii Almajului, unde vremea şi vremurile se macina incet la moara timpului, sapte familii de sateni, cu unelte rudimentare, au încropit şi randuit, o moara de apa menita sa asigure micii comunitati bruma de malai şi faina pentru hrana zilnica. Parca pentru a intari versul lui Blaga, "eu cred ca veşnicia s-a născut la sat“, ramasa la fel ca-n leatul cand i s-a batut prima scandura si i s-a aşezat prima piatra, micuta moara si-a facut cu sarg datoria, o suta cinzeci de ani.De atunci, multa apa a trecut prin paleţii morii si de mult se vor fi făcut oale şi ulcele cei care şi-au trait traiul si si-au mancat malaiul din prima uncie de boabe macinate aici. Şi tot de atunci, fie ca s-au viforit iernile, fie ca s-au umflat primavara apele ori ca vor fi secat in parte in verile fierbinţi, a macinat neincetat zi si noapte, anotimp dupa anotimp si an după an. Sunetul ei a trecut neschimbat prin timp.
Moara era ridicata direct pe cursul apei dupa care era denumit satul. Satenii au botezat-o: La Botul Cracului, la moara saracului.
- Detalii
- Scris de: Caliopia Tocală
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
S-a făcut liniște. Poporul a primit ce şi-a dorit. Siguranța că dictatorul e în mâinile lui, că poate dispune de viaţa faraonului, că poate face cu el tot ce va dori, chiar să-l țină și prin subsoluri insalubre, ca să ia act de condiţiile de trai ale românilor. Tăcerea apăsătoare e întreruptă doar de ritmul pașilor mei, ai lui Leonardo şi ai tatălui acestuia, venit să-l aştepte la gară.
Ieşim în stradă, spun la revedere şi mă îndrept spre staţia de taxi, dar Leonardo zice:
- Vă conducem noi!
O clipă ezit, nu-i răspund, apoi adaug:
- Mulţumesc! Și mă întorc din direcția spre care o luasem. Ajung lângă mașină. Leonardo îmi ia geanta din mână, o pune în portbagajul mașinii sale, apoi îmi deschide portiera din spatele șoferului.
- Strada Speranţei, îi spun, și intru.
- Detalii
- Scris de: Elena Cristina Stefan
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Drumul șerpuiește tăcut, sub aburi de tămâie, lăsați în urma unor pași apuși. Toamna târzie își apleacă aripa umedă peste crengile dintre care luna plină scânteiază, printre cântece de cucuvea pierdute prin vuiet de vânt tăios.
Dimineața rece mușcă din noapte, iar drumul se sustrage din ce-a însemnat odată viață înfingându-se tăios în poarta cimitirului la care, răbdător, așteptă un Hristos.
Ei se duc pe poartă, să ducă mai departe ce-a însemnat odată viață. Noi rămânem în poartă, privim spre groapa care cască sub un curcubeu îndoliat.
Din pieptul dimineții, se eliberează, printre frunzele în care rubinul scânteiază, o pală de vânt cu iz de vin, de ceară arsă, tămâie și mort.
- Detalii
- Scris de: Regis Roman
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
- Unde-i?
A luat borseta şi a golit-o în întregime. Două instrumente de scris, agenda, telefonul, chei neutile şi un pachet început de batistuţe. Le vârî destul de iritat înapoi, plimbându-se la început calm prin apartament. Deocamdată nu era enervat. N-avea motive suficiente. Chiar se opri şi căută ceva de mâncare în frigider. Nimic să îi stârnească interesul. Se mulţumi cu un pahar de apă filtrată. Derula timpul ca să-şi amintească mai bine ce făcuse ultima dată, poate aşa o să găsească ce căuta. Normal, când eşti disperat nu apare nimic în afară de câteva detalii vagi şi vide. De multe ori proceda asemănător, ultima locaţie a subiectului vizat, folosit, utilizat, îi era mai uşor să-l identifice şi nu se lăsa pradă hazardului. Nu-şi amintea nimic, dar chiar nimic. O să fie superficial, va reîntoarce casa pe dos.
În debara n-avea cum să fie. Dar o bănuială îi dădea târcoale. O deschise. Doar lucrurile familiare cu colţul respectiv întunecat. Colecţie de pămătufuri. Şi cozi de mătură. Şi pantofi nefolosiţi. Nu.