După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Liliana VIERU
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
ZI de mai în roz și dalb catifelat... Flori de măr și o dureroasă decepție...
Crina închise strâns pleoapele ochilor ca două măsline grecești, savurând splendida natură... De când se ținea minte, permanent se visa zână, prințesă, mireasă...
Dornică de o schimbare invazivă, de un miracol, de acel necunoscut incert, Crina era sigură că el, prințul din visurile ei de copilă romantică, o va găsi. O va face fericită... Deși, nu dorise să vină la acest picnic, a acceptat invitația amicii sale care o implorase de mult timp. Ș-apoi, se gândi în sinea sa: „Unde îl voi întâlni pe prințul la care visez? Unde, unde? Cu siguranță că nicăieri, dacă nu ies din casă...”
Ochii șireți a lui Ion nu se mai luau de pe chipul Crinei. Îi examina minuțios toată făptura feciorelnică. Îi privi gurița mică, dornic să-i guste dulceața buzelor. O privea pe furiș, dorea atât de mult să-i mângâie părul ce cădea-n cascadă pe umerii rotunjori, apoi ochii lui curioși, se opriră la acele două ghemulețe pe care le purta fata în sân, îi privi picioarele seducătoare... O poftă nebună și pătimașă îi atinse sufletul, îi trezi inima, îi tulbură sângele...
- Detalii
- Scris de: Cornelia Alexoi
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Nu doream s-o impresionez pe Sildesco... Pur și simplu voiam ca acea sărbătoare să fie plină de tot confortul și de toată bucuria sărbătorilor trăite în copilăria mea, când vremurile erau mult mai „normale”... „Când sărbătorile erau sărbători și viața, viață”, cum obișnuia să spună bunica, deși avea o sumedenie de ofuri, că nu mă mai putea duce la biserică, de Crăciun... Poate tot pentru că eram o țară căreia i s-a confiscat Crăciunul, vremea arătase mai mult ca o toamnă târzie, până în acea dimineață, dar Moș Gerilă își propusese, probabil, să fie demn de numele purtat, deoarece, pe la prânz, se porni să ningă cu niște fulgi mari - cum rar mai văzusem până atunci - și, la puțin timp după asta, începu viscolul.
La mine însă era cald și o atmosferă cu adevărat primitoare. „Anul Nou bate la ușă, / Răul facă-se cenușă!”, mi-a răsunat în minte urarea cu care s-a despărțit de mine, în acea după-amiază, bătrânul fochist...
- Detalii
- Scris de: Tatian Miuta
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
S-au copt prunele de vară. Și cele pișoalce. Pe jos e nohat de prune. Și merele de vară sunt coapte și perele burfalețe. Vara e-n toi.
După Sf. Maria trebuie recoltate. Oamenii au terminat cu recoltatul grâului. L-au pus în hambare. Într-o lună se strâng toate prunele. Urmează nucile și merele de toamnă. Apoi porumbii. Ce te mai aștepți? Prin octombrie începe să dea bruma și, răcindu-se se face foc în sobă. Așa că oamenii atunci se pregătesc de iarnă, aducând lemne.
Dar acum e o zăpușeală… Vara nu se lasă. Ultimele zile de căldură se-nghesuie în luna lui august.
Titi, împreună cu bunicii săi Genica și Ion se duc la Dincă la recoltat de prune. E și sora lui de 15 ani, Nicoleta. Titi are 17 ani. A terminat liceul la Horezu cu unsprezece clase. Școala a început-o la 6 ani. Sunt cu toții în căruța trasă de boi pe drumul izlazului.
- Detalii
- Scris de: Tatian Miuta
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Pe când cocoșii cântă pentru ultima oară o geană de lumină se zărește înspre răsărit, deasupra pădurii seculare. Se crapă de ziuă. Cerul petecit de nori își sprijină poala cețoasă pe coama dealului Mialcea.
Pe drum doi flăcăi, cu coasele pe umăr se opresc la poarta casei lui Ilie. Acesta, la rândul său, abia zărindu-se, îi aștepta la colțul casei.
-Gata, nene Ilie? Bună dimineața!
-'Neața, măi flăcăi! Venirăți?
-Sigur, așa cum ne-a fost vorba. Unde cosim?
-Către Pădurea Frumoasă. Am acolo în apropierea ei o bucată de pământ cu lucernă. Luarăți ce vă trebuie: gresie, ciocan, nicovală?
-Bineînțeles!
-Uite, vezi, uitasem să iau ulciorul pentru apă. Lenuță, adu tu ulciorul și dă drumul la orătăniile alea că auzi cum cârcâie.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Alexoi
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Trecuse doar o zi de la instalarea echipei noastre de filmare în hotelul din urbea X, dar niciodată nu dusesem așa dorul tihnei de acasă. Fapt cel puțin bizar, deoarece nu-mi mai încăpusem în piele de bucurie, când mi s-a spus că voi fi în distribuția acelui film; eu, o sărmană debutantă într-ale cinematografiei, printre atâtea nume sclipitoare.
Știam că șansa unui necunoscute aflată în umbra atâtor stele colosale era minimă, dar asta nu-mi tăiase elanul. Dispoziția în care mă găseam, de când am sosit acolo, părea însă hotărâtă să-mi dea toate planurile peste cap. Nedumerirea, legată de această situație, se intensifica văzând cu ochii. Astfel, am trecut la vânătoarea răspunsurilor menite să mă scoată la lumină... Unde dospea hiba?... De ce nutream, cu atâta zel, să fiu „plantă de apartament”?
Viața în turneu nu mai era o enigmă pentru mine; filmările decurseseră fără probleme, până una-alta, iar de hărțuirile sexuale pomenite pe la colțuri, nici vorbă. Cu alte cuvinte, aș fi putut să spun că era un trai care-mi convenea de minune, dacă jumătatea plină a paharului n-ar fi dat bir cu fugiții, la prima adiere de vânt.
- Detalii
- Scris de: Raul Alexandru Mitruți
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
În vârf de munte, singur și slăbit, bătrânul Erold încerca să aprindă focul în căsuța lui modestă. Știa că va veni iarna, dar parcă anul acesta a venit mult prea devreme. Abia apucase să se bucure de soare și de roadele pământului din care nu a adunat prea multe. Lumina slabă de la lampă contura câteva umbre și deseori îi părea că mai este cineva, dar nimeni nu mai trecuse pe la el de mai bine de câteva luni.
Erold își făcu un ceai și se așeză lângă foc, când dintr-o dată se aude o bătaie în ușă. Ridică privirea și oftă. „Of, ce vânt puternic!” se gândi bătrânul. Mai luă o gură de ceai și pentru câteva clipe închise ochii. Un strigăt se auzi din spatele ușii:
- E cineva acasă?
Bătrânul clipi de câteva ori. „Poate mi se păru...” își zise. Din spatele ușii iar se auzi bătăi. Se ridică și merse să deschidă ușa. În fața ușii era un tânăr fecior ce părea aproape înghețat.
- Poftim! Intră înăuntru!
- Detalii
- Scris de: Cornelia Alexoi
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
... imediat ce traversam calea ferată...
Gălbejitu’ se nviora - şi i reapăreau iar toate ticurile, Căscatu’ se bâlbâia şi mai tare, în timp ce saliva i se scurgea, în straturi groase, pe bărbie, Surdu’ auzea, ca prin minune, bancurile făcute pe seama lui, Chioru’ vedea primul râul, iar eu… Eu deveneam gălbejit, căscat, surd şi choir, căci fiecare, dintre aceste coborâri, însemna o altă adâncire în fântânile din mine.
În zilele în care puteam ocupa un loc pe roata găsită de Pârlitu’, alarmam toată casa cu nervozitatea mea, dar şi cu zâmbetul ăla de „eh, ce ştiţi voi?!”, care mi stăruia pe buze, spre disperarea mamei (fiindcă rămâneam mut la întrebările ei). „Ce te vânturi atâta?", se răţoia ea la mine, zgâlţâindu mă, însă eu eram preocupat doar de ocheadele aruncate bunicii, pentru a observa dacă mi a pregătit ieşirea...
Am fi dat oricât pentru aceste câteva ceasuri trăite pe camera aia, toată numai petice, culeasă de prin gunoaie, care ne purta, conştiincioasă, în josul râului... Eu, Chioru’, Surdu’, Căscatu’, Gălbejitu’.
Cu timpul, au mai aflat şi alţii. Treceau uneori săptămâni în şir, până să avem dreptul la mult râvnitul loc.
- Detalii
- Scris de: Elena Netcu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Prinţul o porni şovăitor spre sala de oaspeţi. Se aşeză confortabil pe un scaun, aşteptând-o pe Mainahur. Avea un uşor tremur ce nu şi-l putea stăpâni. Luă o cană de lut plină cu apă, dar în acel moment intră pe uşă frumoasa tătăroaică. Puse cana înapoi cu un gest repezit şi se ridică în picioare. În faţa lui se afla o părere de fată, cu părul drept, de un negru lucios, ce-i acoperea jumărate din trupu-i firav. Era înfăşurată într-un voal vineţiu de culoarea cerului la asfinţit. Ochii îi scăpărau pe faţa-i măslinie. Avu o tresărire, căci se adeverise ceea ce spusese bătrâna Kadrie. Mainahur era nepământeană! Făcu un pas către el, dar i se părea că se mişcă în spatele ei umbrele înserării, învăluind încăperea în răcoarea plopului fremătând. Aducea cu sine foşnetul frunzelor, fâlfâitul păsărilor bălţii, unduirea apelor şi vuietul adâncului.
—Prinţul meu muritor, de ce mă priveşti înmărmurit? Îţi aminteşti colierul acesta? Este singurul obiect de preţ de care îmi aduc aminte când aveam cinci ani. Te-ai uitat la mine, m-ai luat în braţe şi mi-ai dăruit acest colier. Mi l-ai făcut din scoarţă de copac şlefuită. Este argintiu precum coaja de mesteacăn. Ai scrijelat cu un cuţit fâşii, unele ascuţite, altele rotunjite. Le-ai colorat cu şofran. Uite, au culoarea lunii în scădere.
Citește mai mult: Întâlnirea cu Mainahur (fragment din romanul Legenda emirului Nogai)
- Detalii
- Scris de: Daniela Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Din vârfurile de nord ale Carpaţilor Orientali, dacă te întorci spre est şi vrei să cobori spre Suceava şi spre podişul acesteia, dai de nişte trepte naturale, rotunjit cioplite de vânt şi vreme, acoperite de un covor uriaş ţesut din păduri şi poieni. Sunt Obcinele Bucovinei, adică trei culmi mari împădurite, alungite şi arcuite sub înălţimile vecine, ca nu cumva acestea să se prăvălească peste râurile şi satele din partea de nord a Moldovei. Alte spinări muntoase mai mici proptesc graniţa cu Ucraina, chiar deasupra lor. Toate aceste obcine formează un tărâm aparte, cu sate ieşite din istorie, cu luminişuri înroşite de zmeură şi cu rugăciuni rostite la ceas de seară între ziduri de mânăstiri. Aceste crâmpeie de Bucovină sunt doar începutul sau sfârşitul unei călătorii minunate în ţara pădurilor de fag şi a obcinelor lungite în aerul curat, tara ţinuturilor montane ale păstorilor cu chimire late, ale plutaşilor Bistriţei şi ale huţulilor crescători de cai, un tinut binecuvantat de Dumnezeu cu frumusete si oameni frumosi la suflet inca de la Descalecatul lui Dragos intai. Cu Munţii Ţibăului şi ai Suhardului la vest şi cu Rarăul în sud, Obcina Mestecăniş are fruntea cel mai sus ridicată.
- Detalii
- Scris de: Daniela Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Pe marginea râului Lăpuş, într-o poiana cu dealuri şi văi, se afla satul Preluca Nouă. Intr-un capăt de uliţă, în vârf de deal, era o casuţă ridicată în 1866 și acoperită cu paie. Pe la sfarsitul anilor 90, acolo isi traia veacul Florian. Căsuţa ridicată din lemn şi pământ şi văruită în albastru era cea mai de preţ moştenire de la străbuni. Generaţii întregi crescusera sub acoperişul de paie, care iarna ţinea de cald, iar vara, răcoare. Era o casă mica, traditionala, cu o camera si un hol. Casa principala era asezata in partea opusa portii de la intrare, în aşa fel încât faţada principală să fie la sud. Cea mai mare clădire din curte era grajdul, unde stateau caii şi vacile. O cladire mai mica mica, isi gasise salasul lângă gardul casei pentru a adăposti animalele mai mici... porcii si păsările.
Era sfarsit de toamna iar vremea incepusw, să se răcească foarte mult. Vântul rece sufla cu putere si cazuse bruma peste dovleacul placintar din gradina. Soarele era sleit de puteri iar razele lui erau acum palide, lipsite de strălucirea obişnuită. Mai toată ziua soarele statea ascuns în spatele unor nori ameninţători, groşi şi negri. Ziua se diminua văzând cu ochii, iar nopţile deveneau tot mai lungi.