După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Camelia Monica Cornea
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Ava era într-o stare maximă de surescitare. Se privi pentru ultima dată în oglindă, aranjându-şi buclele rebele şi se întrebă cum urma să decurgă întâlnirea. În fond nu-l văzuse de un an. Un an întreg, în care trecuse prin nenumărate depresii alternate cu reprize de plâns, acuzându-l pe el de laşitate şi egoism, iar uneori blamându-se că a putut fi atât de proastă să se îndrăgostească de un bărbat însurat. Ca şi cum nu era suficient, să şi trăiască cu el o relaţie toxică timp de cinci ani, cu bune şi cu rele, sperând mereu că va divorţa şi vor fi împreună. Privindu-şi chipul în oglindă, timpul se distorsionă, iar ea retrăi din nou, pentru a mia oară din ultimul an, povestea lor de dragoste.
Îl cunoscuse pe Caius pe un site de socializare, iar la început luase totul ca pe o joacă, un mod de a trece timpul mai plăcut, socializând. Era un bărbat cult cu care putea să vorbească despre orice subiect, indiferent cît era de controversat. Îi excita neuronii cum nu o mai făcuse nimeni niciodată, până la el. Putea spune cu fermitate că avea un orgasm mental de fiecare dată când vorbeau. Ajunseseră să vorbească câte şase ore pe zi şi tot i se părea puţin.
- Detalii
- Scris de: Ioan Corin Culcea
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
M-am născut într-un sat de câmpie, dintr-o mamă veşnic cu boala în oase, cu ochii tulburi de griji şi de dor, precum ceața groasă a unei dimineți de toamnă târzie, cu pielea mâinilor uscată de vânt, mirosind, însă, a fân proaspăt cosit... şi un tată trist de amintiri, dar cumsecade, cu palma cât o labă de urs, de ne era frică nouă, copiilor, când o priveam pe furiş, hipnotizați, ducând la gură lingura mare, de lemn, aleasă aşa numai pentru el... fiindcă , zicea mama: „Tata munceşte mult şi trebuie să mănânce mult. Nu ca voi, vă codiți mereu când e vorba de treabă, luați repede cartea în mână şi vă apucați de învățat, că mi-ați aflat slăbiciunea... dar-ar norocu’ în voi, să dea!”
Dar noi aveam, bineînțeles, impresia că muncim din greu pentru vârsta aceea... Munca ne era împărțită fiecăruia, încă de cu seară: „tu faci aia, tu faci aia!” – cu spiritul unui şef de echipă... Dar toți copiii din sat lucrau la fel şi, chiar dacă mai mormăiam puțin în bărbie, ne plăceau sudoarea sărată ce ni se prelingea pe tâmple şi obraji, soarele arzător săgetându-ne ziua întreagă cu flăcări, flăcări ce nu ieşeau din noi decât seara, târziu, când ne furişam, cu chicoteli înfundate, pe lângă patul mamei, afară pe prispă, unde era mai răcoare. Ea ne simțea mereu, de parcă ar fi stat ca un câine, la pândă şi striga la noi, cu glasul parcă amplificat de liniştea nopții: „Nu vă mai frichiniți atât, pezevenghilor! Lăsați omu’ să doarmă! Găsiți-vă locu’ odată şi bunginiți-vă, că mâine vă sculați de dimineață, să mergeți la şcoală!”
- Detalii
- Scris de: Daniela Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Dedicată bărbaților din viața mea. Celor care m-au iubit....celor care nu m-au iubit.....în egală măsură le sunt datoare. Datorită lor sunt femeia de astăzi.
'Iubitul meu, îți scriu pentru prima și ultima dată. Este un ultim....rămas bun. Ai fost prizonier prea mult timp în sufletul meu și am obosit. Ai stors din mine și ultima picătură de viață. Am vrut, să te păstrez doar pentru mine. Îmi era frică, să nu te pierd, să nu mă pierd în abisul neputinței. Îți vedeam zâmbetul, îți auzeam glasul, îți simțeam mirosul, te simțeam aievea. Curgeai prin venele mele și mă stingeam fără să îmi dau seama. Anotimpurile treceau peste mine iar eu mă prefacusem într-un sloi imens de gheață. Mă scăldăm în abisul tristețîi. Cum este viața asta! Nu mi-a spus nimeni cum va fi. M-au aruncat în vâltoarea ei cu mâinile goale. De unde am început și unde am ajuns. Am început cu ține și am ajuns într-o lume goală și fără sens. Nu îmi mai găseam locul. Nu mai știam, să trăiesc fără ține. Îți era sete de iubit iar eu am fost izvorul tău. Te-ai adăpat cu lăcomie și m-ai secat fără să îți pese. Te-ai regăsit iar eu m-am pierdut. Mă rătăcisem printre meandrele viețîi și nu mai găseam calea. Ai fost Dumnezeu pentru mine și ai fost Iad.
- Detalii
- Scris de: Elisabeta Scurtu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Spre dimineață, ceața care învelise pădurea ca o pătură s-a risipit. Miki a lătrat toată noaptea, iar Toma, cuprins de paranoia, a pândit pe la geamuri crezând că Doru și ai lui căutau răzbunare. Începea să priceapă că atunci când e vorba de a face rău cuiva, imaginația umană poate fi surprinzătoare și o sursă de inspirație chiar și pentru diavol. Pe la cinci l-a luat un somn adânc, dar gândurile și frica îi dădeau târcoale ca o nenorocire și nu-l lăsau să apropie geană de geană. Capul îi era greu, plin cu apă, care făcea să-l scape când într-o parte, când în alta, silindu-l să-l sprijinească între palme. Se gândea dacă nu cumva așa va fi viața lui de acum înainte, cu nopți întregi de veghe, ațipind pe furiș, ținând tot timpul toporul și câteva cuțite lângă el. Poate era cazul să-și cumpere un pistol. Deși avea oroare de arme și de violență, și condamnase întotdeauna SUA din cauza armelor, realiza că se înșelase într-o anumită măsură. Violențele se întâmplă cu sau fără puști, pentru că ține de firea umană și de gradul de civilizație. Și nu, civilizația nu va ajunge niciodată atât de înaintată și de progresivă încât să rezolve această problemă, întotdeauna oamenii vor folosi ce vor avea la îndemână pentru a se hăcui unii pe alții. E firea umană, gena lui Cain.
Citește mai mult: Fragment din romanul Garduri pentru păsări
- Detalii
- Scris de: Nadia Urian Linul
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Dimineată. Cu ghiozdanul în spate, Alina pășește încet, pe coridorul școlii. Ajunge în dreptul clasei ei, deschide ușa, intră salutând:
-Bună dimineaaața!
-Bună dimineața, Alina! Poftim, mergi la banca ta!
-Doamnaaa, am vrut să vă spun…Am citit că un copil rău a stricat cuibul unor păsarele. Și cred că plângea mama lor, pasărea. Am văzut-o.
-Este o veste tristă, Alina! Acel copil nu știe câte foloase ne aduc nouă, păsărelele.
Alina se așază în bancă și ascultă. Doamna învățătoare le spune:
,,Copii, păsările nu au fost create de Dumnezeu, ca să fie ucise de noi! Pe lângă cântecul lor frumos, cu care ne încântă, ele ne fac servicii pe care trebuie să le cunoaștem și să le prețuim.
- Detalii
- Scris de: Maria Berciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Delia e rugată de sora ei geamănă Dalia, să împrumute pentru ea o carte de la biblioteca mare, fiindcă ea e ocupată,dar are nevoie de cartea respectivă. Delia vrea să o ajute, se gândește că va face și o plimbare cu această ocazie, dar îi este și de ajutor Daliei, care e cam supărată în ultima vreme, de când s-a cam terminat relația ei cu Tudor.Îmbrăcată cu grijă, Delia pornește spre bibliotecă, dar pe drum, se gândește că ar putea lua autobusul, iar apoi lângă bibliotecă se va plimba în parc. Stația de autobus e în fața unei cofetării micuțe, unde se poate bea o cafea. Cu acest gând, intră ,cumpără cafeaua și se așează la o măsuță care te lasă să vezi strada, în așteptarea autobusului.O are în gând pe Dalia, care e tare tristă de când Tudor prietenul ei a început să iasă cu o altă fată, iar pe ea o evită. Ea nu a avut încă o relație mai apropiată cu un bărbat, dar , deși se teme să nu pățească ca sora ei, e în așteptarea și cu dorința de a-l cunoaște pe cel care va fi iubitul ei.
- Detalii
- Scris de: Maria Berciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Este o fetiță crescută cu multă dragoste, de mama ei, Manuela.Trăiesc împreună de multă vreme, de când părinții au divorțat.Eva nu știe prea multe despre tatăl ei, acesta o caută uneori telefonic, fiindcă locuiește într-un oraș nu prea apropiat.Dar convorbirile lor sunt scurte, nu știe niciunul ce să îl întrebe pe celălalt.Cât a fost mică, mică, adică imediat după nașterea ei, Manuela mama, a dus-o la părinții ei, la țară,fiindcă ea era încă studentă.
Se cunoscuse cu Dan, cînd era în anul doi. Singură nu știa ce să facă prin oraș, așa că s-a înscris în ansamblul de dansuri al Universității. Aveau repetiții de două ori pe săptămână, motiv temeinic să iasă din cămin și să facă o plimbare prin oraș. La repetiții se simțea bine, erau toți tineri și veseli, cu un antrenor priceput. După două repetiții la care nu a avut partener, a fost îndemnată de antrenor să formeze o pereche, cu un tânăr plăcut la vedere, doar cam tăcut, poate din cauza timidității.
- Detalii
- Scris de: Maria Berciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Rodica e singură în grădină, stă pe o bancă care are un spătar lat perfect înclinat, care îi permite să aibă o poziție comodă.Banca e acoperită cu un țol moale, plăcut, iar picioarele îi sunt așezate comod pe un scăunel, aflat chiar cu acest scop acolo. Toată lumea are grijă de ea, este cea mai importantă persoană din casă, ea fiind aceea care urmează să nască un bebeluș, peste o vreme. Este relaxată, la ultimul control a aflat că starea bebelușului e bună, iar la următorul control va afla sexul acestuia. Ea și-ar dori o feriță, crede că ar putea fi mai apropiată de o feriță, că ar putea să o ajute, îndrume altfel decât pe un băiat. Dar știe că Marian ar fi mai mândru dacă ar fi tată de băiat, așa că va fi bine, oricum, cu atât mai mult cu cât acesta nici nu bănuiește că el e tatăl copilului.
Momentele acestea în care e singură, le folosește ca să își reamintească drumul parcurs în ultimul an, greutatea imensă avută zi de zi și ceas de ceas, mai ales din momentul în care a aflat că e gravidă.
- Detalii
- Scris de: Ştefan Aurel Drăgan
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Bătrânul zăcea, mai mult se odihnea, pentrucă nu se simţea bolnav, nu-l durea nimic, numai simţea o stare de oboseală; zăcea, deci, în cămăruţa caldă de la capătul şurii. Nu l-a scos nimeni din casă, aşa a vrut el. Nu a acceptat nici paturile domneşti. „ Lăsaţi-mă pă mine cu sormojacu’.” se împotrivi el. Soba de pământ duduia încinsă. El stătea liniştit şi împăcat, în ciuda zvonului care i-a adus pe cei doi feciori de la oraş - cum că ar fi bolnav - care acum aşteptau să se adeverească vestea şi vegheau lângă pat.
- De secole, de mii de ani, aştept să apară zeul care să limpezească lucrurile..., încercă bătrânul să se răzvrătească, dar glasul lui era mai mult o şoaptă interioară. Şi nu vreu să renunţ.
- Detalii
- Scris de: Cristina Beatrice Preda
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Timpul umbla prin imensitatea norilor, scuturându-și de pe umeri ceasurile pierdute. Era tulburat: ochii bulbucați și înlăcrimați, costumul șifonat, valiza cu minute răvășită. Se așeză pe o bancă, privi copleșit zarea și își lăsă gândurile să zburde în voie.
Întâmplător, o clepsidră se afla în aer, căutându-și liniștea după o zi fără de răgaz.
Ochindu-l de la distanță, se întrebă mirată: “Timpul s-a plictisit să alerge clipele necontenit? Altminteri, de ce s-ar fi oprit?”
I se alătură în grabă, deslușind misterul cu tact:
- Eu sunt o simplă clepsidră, dar bag de seamă că tristețea v-a năpădit. Vă pot ajuta cu sfaturile mele vreun pic?
Pentru prima oară, posomorâtul se uită la ea, murmurând nostalgic:
- Prin ceea ce îmi doresc devin lacom și egoist. Nu pot cere povața nimănui! Nu vreau să mă știe în acest fel!
Clepsidra tăcu și așteptă totuși destăinuirea.