După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Când Traian Simionescu reveni în biroul său, nici Lucian, nici Diana Enka nu se mai aflau acolo. Directorul se aşeză pe fotoliul său, pentru a-şi relua activitatea pe care şi-o întrerupsese temporar.
Găsi însă un bileţel care-i atrase atenţia, pus acolo, foarte probabil, de Diana Enka. Se convinse chiar că ea era autoarea bileţelului, după ce-l citi: „Mulţumesc că m-ai ajutat să-mi recuperez fiul. Îţi rămân datoare.” Directorul privi câtva timp bileţelul. Recunoştea scrisul Dianei, ordonat, citeţ, frumos... Oare ce nevoie avea de mulţumirile şi de recunoştinţa ei? Ce înţelegea Diana prin a-i rămâne datoare? Clătină uşor din cap, apoi îşi văzu de treburile sale. Dar nu rupse foiţa scrisă de Diana; o păstră. O pusese cu grijă în buzunar, deşi nici el nu-şi dădea seama de ce.
Aştepta sosirea celor şapte tineri, pentru că se apropia de ora 12.00, iar ei chiar porniseră spre biroul directorului, împreună cu domnul profesor Eugen Manea. Avuseseră la dispoziţie o săptămână pentru a-şi completa echipajul şi se descurcaseră, cu ajutorul instructorului lor, domnul profesor Manea şi al computerelor. Acum erau şapte, toţi tineri şi părea că se vor înţelege de minune împreună. Încă nu aveau cei doi roboţi, deşi ştiau care vor fi aceştia; tânărul informatician Mihai îi asigurase că avea el roboţii potriviţi pentru misiune. Poate într-adevăr aşa era.
- Detalii
- Scris de: Aurel Stanescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
,,Economistă mică, grasă și urâtă’’ așa începea anunțul care-l interesa urgent. Imediat începuseră să-i fluture ideile şi dispoziţia i se schimbă pe neașteptate.
Se trezise dimineață indispus. Ajunsese într-un punct mort, aparent fără ieşire cu societatea comercială ,,Imprimeus” pe care tocmai o constituise la repezeală, şi nu ştia ce să mai facă în viitor! Până acum treaba îi mersese destul de bine, ţinând cont de condiţii, fără niciun ajutor din partea nimănui, fără niciun sprijin material, fără un mijloc de transport de bază, fără să riște un credit falimentar, în această lume pentru care profitul, interesul, cererea şi oferta sunt primordiale.
Cum a format societatea? Nici acum nu-i venea să creadă în minuni, însă a reușit incredibilul! A bătut la maşina de scris împrumutată, statutul şi contractul de societate şi-a început alergarea la forurile competente! Trebuia să înscrie societatea în tot felul de birouri, camere de comerţ, direcţii, foruri tutelare… şi ministeriale să intre în legalitate. Peste tot i se percepeau taxe şi impozite legiferate de niște organisme ce nu-și aveau rostul, și nu erau de loc mici. Îşi angajase câţiva oameni, îşi cumpărase câteva scule, utilaje şi materialele de care avea strictă nevoie și se puse pe treabă! Numai un singur lucru îi lipsea atunci… compartimentul financiar contabil iar anunţul i se potrivea ca o mănuşă! Chiar condițiile îi păreau acceptabile, dacă anunțul nu ascundea o capcană. Pentru el contabilitatea se rezuma până atunci la hârțoage, facturi, chitanțe și vehiculat banii!
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Chipul ei plăcut era obosit şi trist, chinuit chiar. De o săptămână nu-şi văzuse deloc băiatul, iar lipsa lui o durea, îi sfâşia sufletul. Îl simţea departe, deşi ştia că el era acolo, aproape, în Institut, nu plecase încă în misiune. Nu putea suporta gândul că nu-şi va mai vedea deloc fiul până la data plecării în misiune şi nici după aceea, pentru foarte mult timp, nu ştia sigur cât anume; 13 ani, se presupunea.
Ar fi dorit o împăcare cu fiul ei, să se bucure de prezenţa lui măcar până-n momentul plecării, deşi încă nu se putea împăca cu ideea că el va participa totuşi la această misiune. De dragul lui însă, pentru a mai fi împreună măcar până pe 27 iunie, era totuşi dispusă să accepte un compromis.
Directorul îşi ridică privirea, deşi parcă ştia dinainte că era ea. Cum să procedeze?! Îi era milă de ea. Ar fi vrut să rezolve cumva problema asta. Nu putea fi dur, n-o putea da afară, cum procedase în urmă cu o săptămână, deşi ea nu era deloc amabilă, binevoitoare. Însă în ochii ei se putea citi cu uşurinţă multă tristeţe. Nu mai era atât de aprigă, de înverşunată, implora din priviri. Însă Traian Simionescu era foarte ocupat, nu-şi mai putea permite o nouă confruntare cu ea. Uşa se închise în urma tinerei doamne. Directorul îşi ridică privirea spre ea, deşi ar fi dorit să evite s-o întâlnească. Spuse blând:
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 18. Împăcarea dintre mamă şi fiu.
- Detalii
- Scris de: Silviu Buzan
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
1.1. Introducere: Putem fi noi absolut siguri de ceva, de vreo cunoștință de-a noastră?
Noi ca oameni, ca ființe sociale, am încercat încă din cele mai vechi timpuri să ne explicăm lumea în care trăim, am încercat să învățăm unii de la alții. Am reușit în bună măsură să folosim experiența și cunoștințele înaintașilor la care am mai adăugat propriile noastre experiențe și propriile cunoștiințe contribuind astfel, generație după generație, la crearea și finisarea culturii în care trăim. Încercarea noastră de a explica lumea am fixat-o în cunoștințe pe care la rândul lor le-am integrat în teorii, credințe, dogme, păreri și opinii. Toate acestea au rolul implicit sau explicit de a ne crea o Weltanschauung, o imagine asupra lumii.
Ca indivizi, ne trezim ca fiind puși într-o lume dinamică, o lume în care diverse teorii și credințe coexistă pentru o perioadă de timp, doar pentru ca după aceea să se modifice, să se înlocuiască una pe alta. Dacă privim de pildă diversele teorii ştiințifice putem constata că fiecare din ele este doar un model ce încearcă să explice cât mai bine cu putință un anumit fragment din lumea în care întâmplarea a făcut ca noi să trăim. Putem însă, de asemenea, să constatăm că orice teorie, explicație sau credință, indiferent de domeniul specific la care se referă ea, va fi înlocuită în timp de către alta și apoi aceea, după o anumită perioadă de timp, de către alta și tot așa mai departe. Astfel, suntem cu Totul de acord cu afirmația că toată cunoașterea noastră înaintează prin debarasare de erori.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
A cincea zi a lunii iunie 2085, marţi, începu odată cu zorii dimineţii. Mihai, nerăbdător ca participarea lui la misiune să devină o certitudine, îşi trezi părinţii foarte devreme. Astfel se făcea că, la ora 06.30, maşina familiei Ristea, condusă de domnul Emilian, gonea spre Institut, iar la 06.45 intra deja pe poarta Institutului. Domnul Emilian Ristea alese locul de parcare, iar după ce opri, cei trei pasageri coborâră. Afară deja se luminase de-a binelea, dar încă nu era foarte cald, temperatura era suportabilă.
Tânărul Mihai, tare mândru, purta uniforma albastră, deocamdată fără accesoriile necesare şi însemnele echipajului. Membrii familiei Ristea porniră spre rachetodrom. Gardianul nu-i recunoscu şi-i opri, doar pentru câteva clipe, până când îl zări pe Mihai în uniforma albastră şi pricepu că era unul dintre tinerii acceptaţi de curând în echipajul navei „Pacifis”. Cerându-şi scuze, le permise trecerea.
Domnul şi doamna Ristea nu văzuseră până în acel moment nava albastră, de aceea o admirară câtva timp; era măreaţă! Mihai urcă treptele spre puntea principală, deşi părinţii lui nu se apropiaseră încă de corpul metalic al navei. Pe puntea principală a „Pacifis”-ului nu se afla la acea oră decât... Lucian. Îl recunoscu pe tânărul lui coleg, căruia nu-i mai uită numele:
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 17. Informaticianul.
- Detalii
- Scris de: Silviu Buzan
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Era o dimineaţă de toamnă răcoroasă. Cu toate că ceaţa mai persista încă pe ici pe colo, clădirea spitalului de boli nervoase era vizibilă încă de la intrarea în parcul instituţiei.
Unul din pacienţii spitalului era G ce se afla internat de două luni cu o depresie atipică, accentuată de un alcoolism cronic. Pentru că starea lui G s-a mai ameliorat în urma tratamentului medicamentos se putea începe recuperarea lui psihică.
Doctorul M, ajutat de asistenta medicală B, se ocupă de cazul lui. Decizia pentru ca G să poată fi lăsat din spital îi aparţine lui M, ce poate hotărî, în urma şedinţelor de terapie când anume se poate întâmpla aşa ceva.
Prima şedinţă
Cu paşi hotărâţi M intră în salon. Purta un halat alb, poate puţin prea lung pentru înălţimea lui, iar în mâna stânga ţinea ferm un dosar plic. Ochii îi erau abea vizibili datorită ochelarilor cu lentile fumurii. Cum îl văzu, pacientul se ridică respectuos în şezut.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Deci, pentru tânărul informatician cu ochii albaştri, situaţia participării sale la această misiune spaţială se clarificase, el nemaiîntâmpinând nici un fel de probleme, pentru că nu se confrunta cu împotrivirea îndârjită a părinţilor săi.
Prin urmare, matematicianul porni liniştit maşina albastră a directorului înapoi spre Institut. Afară se înnoptase, dar era tare plăcut. Desigur, Lucian ar fi preferat ca şi pentru el lucrurile să se rezolve cu bine în privinţa neînţelegerii cu părinţii, dar, deocamdată, nu părea a avea această şansă.
Când domnişoara doctor Stela ajunsese acasă, afară nu se înnegurase încă. Ea sosise de la Institut cu un taxi, care oprise drept în faţa blocului ei. După ce coborâse şi plătise şoferului, doctoriţa privi în sus: Apartamentul ei era situat la etajul 13, ceea ce coincidea cu numărul anilor duratei misiunii. Intră în bloc şi trecu pe lângă lifturile de la parter, fără a se opri. Ştia ce o aşteaptă – era nevoită să urce pe scări cele 13 etaje, pentru că, vechea poveste, ca de obicei, liftul blocului era defect. Rareori, în mod surprinzător, mai funcţiona din când în când, însă acum nu era unul dintre acele fericite cazuri. Norocul ei că era tânără şi nu obosea prea mult urcând atâtea scări, dar vai de cei bătrâni sau bolnavi, care stăteau la etajele superioare. Din fericire pentru vecinii ei suferinzi, ea era un medic foarte bun şi nu refuza niciodată să le acorde ajutor în caz de necesitate.
- Detalii
- Scris de: Florin Buharu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Deschide ochii cu un efort. Încă se simte istovit, iar orice mişcare îi contractă muşchii.
Se află pe un pat de spital.
Un cordon lung prin care circulă un lichid incolor este legat la un aparat. Aparatul piuie de câteva ori încet, apoi pare că o ia razna.
Pereţii sunt albi, iar o perfuzie atârnă deasupra capului său. El aude serul cum îi picură în venă. Mâinile îi sunt brăzdate de înţepături de ace. Injecţia intravenoasă încă e lipită de încheietura mâinii lui şi simte o durere ascuţită până în măduva oaselor.
Se zvârcoleşte printre aşternuturi. Sunt ude de transpiraţie. Uşa salonului e întredeschisă şi aude vociferări pe coridor. Ce se întâmplă?
Firele care îl împresoară îl împiedică să se mişte. E ca o legumă. Vede trei pete de sânge pe cămaşa de noapte cu care este îmbrăcat. Pulsul îi creşte deodată la vederea sângelui. Nu suportă să vadă acel lichid. Mirosul de metal îi provoacă ameţeli.
- Detalii
- Scris de: Aurel Stanescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Totdeauna mi-au plăcut femeile fără condiţii prealabile. Îmi placi probabil pentru că eşti blondă însă şi pentru că ne asemănăm în esență!
Ştiam demult, mai bine zis pronosticasem întâlnirea noastră din vremuri imemorabile. Aveam presentimentul că îmi va fi destinat să fii poetesă.
Eşti realistă şi-ţi trăieşti suprarealismul din fiecare clipă ştiută şi împlinită în exagerări nemărturisite… cum parfumul mierii de coriandru se adâncește molcom în respirație, și amintirile se transformă în visare permanentă până separă cele două planuri. De fapt, totul se petrece în mintea noastră, hiper-stimulată continuu, iar ție îți place să te joci cu minţile oamenilor. Acum eşti ghicitoare în vise, explică-mi te rog cum combini permanenţele, cum tălmăceşti realităţile şi faci să dispară provocările?
Aseară, târziu… începusem să visez însă trebuia să încep lecția de masaj fizio-terapeutic. Era zăpuşeală şi nimeni acasă. Mă cuprinsese toropeala. La ora fixată a pătruns în cameră o maseuză. Nu am recunoscut-o în momentul acela, și mi-a spus că mă remarcase în sanatoriu, la tratament. Ştia despre ce e vorba, de situaţia mea, însă a făcut schimb cu terapeutul care venea de obicei.
- Detalii
- Scris de: Aurel Stanescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Ce blândă-i noaptea când se sfârşeşte în noi haotic!
Frunzele valsează zbătându-se să nu cadă dintr-un cer răsturnat în altul; vântul se scurge cotrobăind spasmodic visele impersonale ale clienţilor din magazinul de mărunţişuri; te caut în buzunărelul din colţ… e plin, încărcat de cuvinte speriate ţâşnind de-a valma valsând imperfect; pătrund mai departe ţintind adânc între cele două ovale cu axele intersectându-se instantaneu în infinitul apropiat; dogoreşti şi ţi se scurge clocotind limfa din ansamblul rănit de copilul-minune zâmbind năstruşnic şi misterios… vreau să-ţi fur lanţul ce mi l-ai dăruit, să fim dezlegaţi de toate frământările; m-aş destăinui, m-aş confesa, ţi-aş spune orice dar mi-e frică… mi-e tare frică de Verde Împărat!
În magazinul de chiţibuşuri m-ai zărit imediat; tu… Împărăteasa cerurilor, Gladiola veşniciilor căutai plictisită printre poeme ratate unul uitat; m-ai luat ca arvună cu ultimii bani găsiţi în buzunăraşul din piept, abia mai răsuflam înverşunaţi recitind într-un gând şoptit tot ce aveam pe suflet; păreai părăsită însă ţi-ai schimbat registrul vocal şi supoziţiile până te-am pierdut în grămada de vise timide; pe măsură ce te apropiai gândurile dansau… râdea verde Împăratul Verde!