După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Costel Stancu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Cățelului Rocky
Uite-i că vin! Sînt patru: bărbatul, femeia şi doi copii. Ai lor, fireşte. Cine s-ar încumeta să urce muntele, pe cărări întortocheate, cu progeniturile altora? Progenitură, un cuvînt reţinut de la Stăpîn. Ca multe altele. Nu degeaba fusese atîţia ani asistentul lui, cum îi plăcea să spună.
Vieţuia singur. Stînele erau departe şi nici n-ar fi cutezat să se avînte pînă acolo. Aici urcau rar semeni de-ai lui.
Uite, grupul a ajuns la cabană. Încă nu l-au zărit. Oricum, primii care o vor face vor fi copiii.
Străinii au deschis şi au intrat. Întîi bărbatul, inspectînd interiorul cu ochi de fals expert. Femeia, cam îmbufnată probabil fiindcă fusese nevoită să urce atîta per pedes, îl urmă. Copiii se fugăreau unul pe celălalt rîzînd.
- Copii, veniţi înăuntru, se auzi glasul bărbatului. Să vă alegeţi paturile.
Vrînd-nevrînd, aceştia l-au ascultat şi au dispărut în prima încăpere, fără să se potolească.
Stătea pitit în iarba din stînga cabanei. Trebuia să se lase descoperit încetul cu încetul, cu grijă, altfel o să-l alunge. Ei nu ştiau că aici e paradisul lui.
- Detalii
- Scris de: Constantin Costache
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Trecuseră multe ore de când Winston și Jarred dispăruseră în deşert având-o pe prințesa Sloana prizonieră. După cum socotiseră timpul de la plecarea reginei cu caii şi întoarcerea ei cu cămilele, ar fi trebuit să fi ajuns de mult în locul în care făcuse ea schimbul. Timpul trecut de la plecarea lor era chiar mai lung decât acela ce i-a fost necesar reginei să se ducă şi să se întoarcă.
– Ceva nu se potriveşte cu calculele noastre, spuse Jarred. Am fost convins că vom găsi urmele lor pe nisip şi că ne vor duce exact la locul unde se făcuse schimbul.
– Aşa este, îi răspunse Winston. Poate nu chiar urmele lăsate pe nisip ar fi trebui să le găsim, dar orice aşezare aflată pe direcţia din care veniseră ar fi trebuit să ni se arate de mult, dacă nu cumva au folosit cine ştie ce diversiune. Nu este chiar ceea ce am gândit atunci când am hotărât împreună să o răpim pe prinţesa Sloana. Mă aşteptam să găsim destul de repede aşezarea, să o eliberăm pe prinţesă şi să ne vedem de drumul nostru. Se pare însă că ceva ne-a scăpat. Poate direcţia în care am apucat-o nu este cea corectă, însă dacă nici ziua nu ne putem orienta ca lumea, noaptea nu o vom putea face nici atât. Va trebui să ne oprim când nu este lumină pentru că, uite, deja se înserează, şi nu mai avem şanse să ne orientăm, riscând să ne pierdem în deşert.
- Detalii
- Scris de: Rodica Fercana
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
-din lumea necuvântătoarelor-
După moartea bunicului Sevestean Ferchi,bunica Saveta a rămas cu tata,,Ionu’lu’Ferchi’’,cum îi ziceau sătenii.Bunica încă în putere stătea vara la casa de pe Fiad,casă cocoţată pe o coastă de deal,cu faţa la mult soare şi de unde,de dimineaţă până-n seară aveam în faţa ochilor,de partea cealaltă aVăii Fiadului,vârful pleşuv al muntelui vulcanic(stins) Ţibleş.Această Vale a Fiadului care se varsă în râul Sălăuţa,de unde începe satul Fiad pendinte comunei Telciu-aşezare întinsă din trupul căreia ies şi totodată converg trei braţe viguroase:Bichigiu,Telcişor şi Fiad este un râuleţ cu apă repede,cristalină ce-şi poartă vadul în coturi nenumărate,străjuind case demult zidite,vara cu muşcate în pridvor ale căror bogăţie de flori acoperă bârnele de lemn înnegrite de timp. Acolo,noi copiii,mergeam în vacanţa mare să o ajutăm pe bunica la treburile mărunte,să păzim pe păşune câţiva miei şi vaca bălţată ca să nu intre în pădurea mărginită cu imaşul.Animalele erau ,,slobozite’’ la păşune cam după ora 5,când somnul copiilor e cel mai dulce,dar bunica nu ne trezea aşa devreme;se ducea singură cu ele şi stătea până când soarele era ,,de două suliţe’’ pe cer,apoi venea să ne pregătescă prânzul(prima masă la ţară) şi ne trezea din visele ce ne purtau pe aripile lor în altfel de lume,lumea provenită din cărţile cu poveşti sau din poeziile spuse ori citite de către mama în zile de sărbătoare.
- Detalii
- Scris de: Corina Nica
- Categorie: Proza
- Accesări: 9
Partea I
Dunărea curge în disperare, spre dreapta, în urcușul ei nefiresc și învolburat.
Copacii de pe marginea apei fac plecăciuni respectuoase către râul minune care aleargă neobosit.
Klenzepark. Ingolstadt. Germania.
Frumoasă grădină! Păsări nevăzute își cântă trilul prin pomii răsăriți ca flori uriașe printre milioanele de floricele multicolore care împodobesc grădina de vis. Bănci binecuvântate pentru odihna celor fără tihnă, cum sunt eu, răsar din loc în loc.
Pierdută sunt în raiul acesta. Apele Dunării mă cheamă dar viața pulsează în mine mai puternic decat atracția negativului.
Vreau ca viața mea să capete sens. Vreau să aflu de ce sunt aici. De ce am venit tocmai aici de la mii de kilometri distanță?
Așa gândea fata cu părul balai.
- Detalii
- Scris de: Mariana David
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Dragă cititorule, această poveste simplă, care s-ar putea numi ”Jilțul”, trebuie văzută. Spun văzută, pentru că asta e cazul să faci. Să vezi. Știu că te-ai învățat să asculți, te-ai obișnuit cu ”ochi străini”, dar, de această dată, mobilizează-te și VEZI!
Ce vezi? Un fotoliu pe o pajiște verde. Dacă ești cumva romantic, citește ”de smalald”. Fotoliul respira într-un cerc cu diametrul de zece metri. De ce zece? Sună bine. Are prestanță. Impune. Dincolo de acest spațiu, să-i zicem ”sacru”, stau de veghe cuminți brazii, cu tot ansamblul natural (iarbă, ferigi, pietre). E de prisos să-ți spun că pajiștea, corect ar fi ”poiana”, se află la o oarecare altitudine. Cum să te apuci să visezi așa, fără o minimă ”regie”. Un mic efort, vă rog! Aromele se simt. Aduc a copilărie. Nu cea cu prăjituri, gogoși sau chiftele. Cea cu gutuie, mentă rozmarin. Cea cu libertatea de a alerga pe câmp, atins de vânt, ocolit de praf. Cea în care ai fost, pentru o scurtă vreme, rege.
Obosit de urcuș, omul de la oraș (”de oraș”) ajunge pe platoul fotoliului. Nu-l vede imediat, ocupat fiind să se aplece spre pantofii de firmă, încălțați pentru prima oară.
- Detalii
- Scris de: Mugurel Sasu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Este destul de greu să ne imaginăm că ar putea cineva să aproximeze momentul în care a apărut violența omului, cea îndreptată împotriva semenilor săi. Când or fi apărut armele ca obiecte cu ajutorul cărora răutatea gestului violent să se poată amplifica? Dar toate acestea există și au evoluat și încă evoluează simultan cu evoluția speciei care se consideră, poate chiar este, stăpâna planetei. La început au fost forme primitive de violență și forme primitive de arme, apoi, când s-a ajuns la timpurile pe care scriitorii de altădată le considerau ale domeniului fantastic, nu numai armele au fost perfecționate, ci și utilizatorii lor. Astfel că modestele școli de gladiatori din antichitate au fost înlocuite cu centre de perfecționare, aici deja se creează artificial oameni cărora li se oferă o zestre genetică corespunzătoare asigurându-li-se dezvoltarea acelor caracteristici de care are nevoie luptătorul perfect, antrenat, dar și suficient de limitat în ceea ce privește acele abilități intelectuale care l-ar putea determina să aibă în comportament acte de indisciplină. Chiar dacă au fost timpuri în care li se făcuse loc femeilor în structurile militare, în asemenea baze militare laborator se lucrează numai cu bărbați. Ar fi fost și absurd, egalitatea femeii cu bărbatul există atâta timp cât cei doi își păstrează atributele caracteristic, altfel apare un fel de femeie defeminizată, adică un monstru.
- Detalii
- Scris de: Dumitru Augustin Doman
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Cadrul: o linie de munte împădurit, o şosea, Oltul, altă linie de munte împădurit. La câţiva paşi, Mănăstirea Cozia, liniştită ca o turmă de oi toropită de căldură la umbra sălciilor pletoase. Simion, Luca, Teofil, Gherasim şi toţi ceilalţi stau înghesuiţi în jurul unei mese pline de pahare. Că de aia sunt prietenii pe lume, zice Simion (sau poate Gherasim), de asta sunt prietenii, să pună umăr lângă umăr şi să se unească împotriva tăcutei urgii.
*
Apa Neagră este un fir mai subţire decât firul de păr şi care nu seacă totuşi niciodată şi străbate lumea, nevăzută, neauzită, după meandre de nimeni ştiute. Cine nu bea niciodată nici un strop din ea nu mai moare. Până acum nu i s-a întâmplat nimănui.
*
De moartea vecinului meu, om avut şi generos, care dăruia oricărui trecea pe stradă 50 de lei, spun impresionaţi cei din cartier: „Moarte de împărat!” Îmi amintesc de zisa bunicului meu când se îmbăta lin: „Te servesc cu vinul cel mai bun, cu vin de care bea împăratul!” Iar el a avut toată viaţa un singur soi de vin.
- Detalii
- Scris de: Dana Toader
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Îi iubea felul în care pășea, felul în care se urca în tren și modul în care reușea să nu atingă oamenii decât din priviri. Îi iubea privirile pe care oamenii i le intoarceau și modul discret în care ea le evita. Îi iubea genunchii strânși cuminți sub ea, fusta în carouri așezată cu grijă și curiozitatea prost disimulata a bărbatului din față.
Îi iubea felul în care nu îi plăcea să poarte conversații cu necunoscuți și diplomația de care dădea dovadă de fiecare dată când răspundea doar afirmativ sau doar negativ, îi iubea pauzele prin care dădea de înțeles, spațiile dintre ea și ceilalți prin care delimita, felul în care se prindea de bară să nu cadă când trenul frâna neașteptat de brusc.
Îi iubea poezia ascunsă sub o șuvița blondă și încapacitatea de a da la o parte trecutul odată cu șuvița. Îi iubea încăpățânarea cu care credea că poate, insistența cu care revenea sperând că totuși, îi iubea metaforele nopților fierbinți de vară și tăria cu care credea că tot ce zboară se mănâncă.
- Detalii
- Scris de: Dana Toader
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
"Marți se trezise într-un pat de hotel de mâna a doua. Privise printre vise fereastra murdară și descoperise mirată o stradă îngustă care se termina într-un gard de plasă gri. Un porumbel zăcea învins, între două bucăți de lemn și, de undeva de departe, se auzea un copil care plângea. Nori grei și gri dădeau să cadă peste orașul de pe malul canalului. Mirosul era pregnant acru și probabil că asta o si trezise. Nu-și mai amintea nimic. „Un peisaj de-a dreptul dezolant" își spusese și apoi comandase o cafea neagră și 2 cornuri moi umplute cu ciocolată.
Băiatul care venise cu comanda era timid. Avea o privire care nu privea și un zâmbet care nu zâmbea. Părea să facă totul ca și cum n-ar fi fost deloc. Și totuși, era. Înalt, bine făcut, extrem de bine crescut, avea nevoie de slujbă aceea de rahat ca să-și plătească studiile. Se născuse într-o familia săracă, fără multe posibilități și trăise cu scopul scrijelit de bocetele și certurile zilnice ale părinților. Nu fusese dorit, se întâmplase să fie, nu mai era nimic de făcut. Își fixase scopul pe la 7 ani când se hotărâse să-și ia valijoara mică și verde cu el și să-și caute un alt loc. Nu ajunsese departe.
- Detalii
- Scris de: Vasile Moiș
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
„Uneori ne întâlnim destinul chiar pe drumul pe care am luat-o ca să ne ferim de el...”
La Fontaine
Mathilde a adormit cu gândul la ceea ce i-a spus Valeriu despre ursitul ei și de aceea, probabil, a visat că este îmbrăcată cu rochie de mireasă și se îndreapta spre altar, fără să-i poată vedea fața mirelui. S-a trezit dimineața supărată și indispusă, hotărâtă să nu-i povestească nimic iubitului ei. Nu știa dacă visul era un semn bun sau un semn rău și de aceea a decis să aștepte seara de Crăciun. Valeriu dormea liniștit, cu o respirație ușoară și regulată. Îi admiră buzele cărnoase, care o sărutau atât de excitant și, fără să se gândească, își lipi gura de ele. Valeriu deschise ochii ușor și-i luă fața în palme, o sărută pe frunte, după care se ridică din pat. Mathilde a simțit acest gest atât de tandru și de octrotitor, că-i reveni, imediat, buna dispoziție. Iubita mea, azi este ziua cea mare! Va trebui să trecem un examen!
- Te rog să-mi spui la ce oră să fiu gata!
- Pe la orele 18,00, ai grijă, ora României! Mathilde, uite, ai aici cadoul de Crăciun! Valeriu a luat de pe noptieră o cutie de catifea albastră și i-a înmânat-o fetei.