După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Alexandru Nelu Huidici
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Graba nu poate fi soră cu bucuria dar nici răbdarea cu timpurile de astăzi, şi-i mai aud pe unii cum zic:
- Sa comprimat timpul domnule, ziua nu mai are aceiaşi întindere. Probabil! dar asta cred, datorită spaţiului îngustat din creierul ocupat cu netrebnicii sau inutilităţi. Cine mai are astăzi răbdarea de a mai gândi la nemurirea sufletului. Cine mai face ceva concret pentru aşa ceva? Or mai fi mulţi dar care mie nu mi-a fost dat să-i întâlnesc de la o vreme încoace. Numai vorbe aruncate printre coate grăbite şi sudori. Şi uite-aşa gândind anost mă îndrept cu paşi grăbiţi pe unul dintre holurile spitalului unde l-am internat cu intervenţii şi cunoştinţe încă deunăzi pe unchiul meu nenea Nică, spionând fugar inscripţiile de deasupra uşilor, doar doar oi da şi de salonul "X".
Greu greu, dar nu prea, că iacătă l-am găsit.
Împing uşa uşor pentru a nu deranja durerea dinăuntru, privesc chipurile suferinde din pijamale până dau cu ochii de unchiu către care mă îndrept cu oarece smerenie să-l salut de bună vedere.
Nenea Nică, în pijamale şi cu un fes pe cap, din cauza curentului sau obişnuinţei, era liniştit şi surâzător citind din cartea pe care i-o adusesem ieri la rugăminţile lui:
- Să-mi aduci o carte de citit, mai uşurică, ori nişte ziare să mai am cu ce mă lua cât oi sta pe-aici, că nu-s învăţat să lenevesc aşa fără rost.
- Apoi ce carte să-ţi aduc nene Nică?
- Păi nu ţi-am spus una mai uşurică!
Şi i-am adus "Amintiri din copilărie"....
- Detalii
- Scris de: Silvia Giurgiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Ursuză și scârbită, Amneris fixa cu încăpățânare plasma imensă din salonul în care își petrecea zilele și se străduia să se refugieze psihic în vidul mintal, pe care îl crease cu ajutorul unor elaborate și complicate tehnici psihologice, dar disperarea și furia ucigașă care o mistuia necontenit îi zădărniceau eforturile și se vedea silită să asculte explicațiile ipocrite ale Ambrei, care pretindea că muta munții din loc pentru a-i procura un alt mijloc de comunicare. Nu putea suporta expresia aceea a surorii de vinovăție și stânjeneală, care îi schimonosea chipul într-un mod atât de evident. Transparența caracterului ei, cândva, într-un trecut îndepărtat, îi provoca doctoriței duioșie și ilaritate. Îi plăcea să o provoace și se amuza copios când o punea în situații penibile pe biata Ambra, incapabilă să mintă cum trebuie.
Alungă din minte iritată amintirile care amenințau să îi străpungă învelișul de oțel al inimii și să îi pună în pericol gheața din suflet care, dacă s-ar fi topit sub căldura sentimentelor, ar fi înghițit-o ca un torent dezlănțuit.
- Se pare că nimic nu mai funcționează cum trebuie în țara asta, de când ai ieșit tu din sistemul medical, Ami! Toată lumea promite câte în lună și-n stele, dar totul rămâne la stadiul de promisiune și nimeni nu își mai bate capul să miște din loc angrenajul ăsta infernal, al birocrației! M-am săturat să tot alerg în dreapta și-n stânga, să sun oameni care se decotorosesc de responsabilități, trimițându-te de la un birou la altul, să mă rog și să mă umilesc la toți incompetenții! Am și eu viața mea, ce naiba! De ce nu vrei să accepți ajutorul celorlalti? Eu nu mai pot! Gata! Faci cum vrei!
- Detalii
- Scris de: Mariana David
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
În tot acest timp, în clădire era o singură persoană. Un poet. Mihail, fost Mihaiță, fost Iță. Nu-i păsa că e singur. Curtea prăfuită era străbatută din când în când de zidari. Șeful lor coordona „demolarea”. Stăteau mai mult în pauză de masă.
Se simțea ca într-un cimitir. În mintea lui, urma să fie înhumată o casă, pentru că sufletul ei murise demult. Parcă sunt Tristia – groparul lumii. Continua în gând dialoguri vechi. Am ajuns aici, spunea, pentru că m-au împins strămoșii. Bunicul și un unchi pe care nu l-am cunoscut. Mama era prea copil când el s-a dus. Bunicul a venit în București la Croitoria Regală. Cojocar artizan. I-a plăcut orașul. S-a îndrăgostit de imaginea șoselei pe care treceau trăsuri. S-a îndrăgostit de trăsurile din care îi făceau cu mâna femei cu blănuri la gât. Tinere sofisticate. Doamne. I-a plăcut la șosea. Ar fi rămas în București. Înalt, blond, tânăr, bun meseriaș, curtat de fete îndrăznețe, nu ca cele de acasă. A fost așa, să se întoarcă în sat. Chemat de destin! Unchiul a ajuns mai departe! L-a oprit și pe el destinul. În felul lui. Ajunsese student la ASE – ul de atunci, cum s-o fi numind. Oricum student. De sărac ce era, a făcut ”complicății” la plămâni, spunea bunica și plângea. Patruzeci de ani a ținut doliu după el. Nu patruzeci de zile. Îi ziceau toți să-l lase. Ea, nimic.
Îi plăcea mult povestea. Justifica, oarecum, încăpățânarea de nu pleca din marele oraș.
Bunica semăna cu doamna de lângă scaun, a avut un fel de revelație. Cea cu sacoșele la picioare, explica pentru ascultătorul nevăzut. Uite! Unii au lumea la picioare, alții – sacoșa. E ceva, nu? Seamănă cu femeile din neamul meu. Așa, dolofană și gata de doliu în orice moment.
Citește mai mult: MIHAI (fragment din nuvela ”Catedrale pe apă”)
- Detalii
- Scris de: Aura Lupu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Șșș...Cine spune că a venit în străinătate și a câștigat bani mulți cu ușurință, minte. Prin muncă cinstită io nu cred. Sunt aici, în Belgia, de 15 ani și știu că tot ce am realizat până acum am făcut-o muncind pe brânci și din greu. Făcând sacrificii.
Și mai știu că sunt oameni care își închipuie că aici totul e ușor, minunat, frumos, lejer...
"Ce bine de voi"! Și simți invidia de dincolo de cuvinte. Și asta doare. Pentru că "binele" ăsta l-am plătit scump. Foarte scump.
N-am cules banii din pom și nici covrigi n-am văzut la câini în coadă. Însă asta nimeni nu vrea să audă. Prin ce ai trecut ca să ajungi unde ești acum, greutățile, partea grea și urâtă nimeni nu vrea s-o știe. Și asta iar doare. Miroase a ipocrizie...
"D-apoi vouă ce va pasă? Voi aveți de toate!".
Chiar de toate nu. Iar ce avem am vrut să avem. Și-am plătit pentru asta.
Avem pentru că am renunțat la multe altele.
- Detalii
- Scris de: Puiu Raducan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Cerul s-a mâniat! S-antors pe partea ailaltă și dintr-o dungă aruncă lacrimi, potop de lacrimi, peste un pământ fragil, bogat în păcate grele. Multe, multe păcate pentru un pămânțel dumnezeiesc atât de mic.
Lacrimile Domnului plutesc gingașe-n văzduh, dar la atingerea pământului, speriate, sar în sus. Ba, o iau la fugă pe străzi, pe ulițe, pe șosele, pe câmpii, pe dealuri, pe munți, se ascund în crăpături, doar, doar vor găsi (ne)miros de păcat fudul. Cu groază privesc cerul umbros care aruncă, aruncă apă multă pentru curățare de păcate fragile.
Sfântul Ilie, nervos și el, mult mai devreme pleznește din bice în toate părțile. Scamele de nori s-au unit, s-au înegrit de supărare și de teama păcatelor pământești care mișună peste tot. Se bat în capete, care pe care să se doboare, să coboare-n pământul nostru celibatar plin ochi de păcate. Nori negrii răstoarnă butoaie, cisterne care mai de care mai mari, dar… păcatele… nu se clintesc… Se ascund după copaci, prin poduri de case de-l mânie pe Domnul să trimită vânturi care distrug acestea… care umblă-n pielea goală peste tot.
- Detalii
- Scris de: Alexandru Nelu Huidici
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Cei ce au trecut prin școli, dacă au studiat intens sau doar au trecut așa "ca gâsca prin apă" vorba românului, nu se poate să nu fi întâlnit profesori pe care să-i fi simpatizat precum și profesori care n-au fost pe placul lor din diferite motive: fie că erau prea exigenți, fie că aveau un discurs necorespunzător așteptărilor sau vocației lor, poate datorită unor caracteristici fizico-estetice sau unor deficiențe ce țin de dicție, de comportament, de afinități culturale și cine știe câte și mai câte astfel de motive or mai fi avut. Elevul însă cu deprinderile lui nu trebuie niciodată sa-l surprindă pe profesor. Până la toată urma, profesorul stă în fața învățăcelului pentru a-l educa, pentru a-l forma intelectual sau profesional și nicidecum de a-l gâdili ori scărpina între coarne precum mai fac unii țărani vițeilor pentru a-i învăța să împungă. Și analogia nu este întâmplătoare deoarece un comportament neadecvat din partea profesorilor poate duce la deprinderi dintre cele mai diverse cu consecințe nebănuite asupra elevilor printre care frecvente sunt aroganța și frustrarea. Când un elev sau student este tratat diferit față de un altul în situații de similitudine și mai ales în mod repetat respectivul profesor se descalifică automat. Profesorul nu este vreun vechil sau stăpân, ci o balanță a cunoștințelor și corectitudinii, o icoană a onestității, un modelator al caracterelor. Numai în atare situații se poate numi profesor deoarece tot ce va fi mâine un popor stă în profesionalismul lor; al învățătorilor și profesorilor. Aceștia sunt apostolii neamului, de aceia și vocația lor trebuie să fie formatoare nu defăimătoare. Sunt primii chemați atât în păstrarea bunelor tradiții cât și în schimbarea a tot ce-i perimat, mai ales în condiții de pace când toate se fac pe îndelete și fără opreliști. Eșecul unei societăți în orice plan, ca și în toate planurile, este eșecul lor.
- Detalii
- Scris de: Andreea Gecse
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Am ieșit din casă pe jumătate moartă. Nu mă lovise nimeni, nu fizic, ci acolo unde credeam eu că este inima mea, sau sufletul, eu credeam că toate nenorocirile alea de dureri se aciuiau direct în suflet, o chestie invizibilă care face toate jocurile vieții ăsteia. Și mi-era milă de sufletul meu, aveam o voce lucidă în spatele suferinței, atât de lucidă încât uneori credeam că sunt nebună de legat. Exista un gând în spatele gândurilor, un gând – voce – sentiment de o calmitate penibilă, mai ales atunci când toată ființa mea era angrenată în lupte pe viață și pe moarte. Un gând care nu-mi era exterior, ci părea să-mi fie mai intim chiar și decât sufletul terfelit. Uneori îmi arăta imagini pe care le vedeam cu niște ochi lăuntrici mereu nesiguri – totul părea o metaforă, o hologramă metaforică a propriilor zbateri interioare. Tot timpul m-am considerat o tipă inteligentă, adică, dacă puteam să mă caracterizez vreodată în termeni obiectivi, aș fi înșirat cu siguranță minim 82 de defecte și o calitate – minte strălucitoare, vie, pătrunzătoare.
Într-o zi, după mii de zile în care mi-am compătimit bietul suflet de toate relele pământului, am înțeles că sufletul nu este locul acela al plângerii, ci este fix vocea lucidă, gândul din spatele gândului, sentimentul acela de o calmitate penibilă. Și că toate durerile mele care uneori mă îngenunchiau la propriu – aveau legătură cu mintea mea, cu felurile sale de a manageria tipare, nicidecum cu sufletul. Sufletul era în siguranță. Sufletul era altceva decât credeam eu.
- Detalii
- Scris de: Mihaela Gheorghiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Între cuvintele mele şi toamnă nu mai există decât desenul în care port bruma pe umeri...
în seara aceasta, toamna are aripi de ceaţă..
prea multe măşti...
ar trebui să fie păsări
ochii să se umple de zbor
să păşesc desculţă
prin iarba unui conflict interior
Mi-e dor de tine, mi-e dor de-o literă albastră din ochii tăi, mi-e dor de gura ta, cu dinţii puternici şi cruzi.
Mi-e dor de tine, din iarna ascunsă în mâini.
Mi-e dor de un apus însângerat de cuvinte.
Toamna îşi revarsă lacrimile din cerul violet.
Aş vrea să merg, cu tine, pe dealuri. Dealurile parcă au înflorit iar. Au înflorit în culori. Aş vrea să ating frunzele cu vertebre galbene, să urc în sufletul copacilor, să păşesc răscolind toamna. Alături de tine. Cu tine de braţ. Cu tine de mână. Ca un soare să-mi încălzeşti oasele.
- Detalii
- Scris de: Puiu Raducan
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Îmi termură-n mâini livretul militar. Te-au luat răcan la vârstă fragedă, exact când a-nceput războiul. Citesc cu lacrimi pe genunchi, că, rănit pe front fiind, te-ai eliberat exact în fatidica zi care a devenit sărbătoare Națională, 23 august 1944.
Se terminase un război, al tău, dar a început un altul, al nostru, care nu se mai termină, tăicuțule.
De ce, tată, nu te-oi fi întrebat cum „te-ai distrat” pe la Cotul Donului? De ce nu te-oi fi întrebat, tată, cum ai „făcut rost” de acea rană ce-ai purtat-o toată viața, rana care pornea de la gât, umăr stâng și se oprea la cot? Nu la Cotul Donului, ci la cotul stâng, mâna ta cea bună.
Of, tată! Te-ai dus! Ai plecat de peste șaptesprezece ani, iar întrebările nepuse mă forfotesc și mă agită cumplit. De ce nu te-oi fi întrebat atunci, tată? Ai luat cu tine, tăticule, cuvintele pe care trebuia să mi le dai. Le-aș fi luat din lăzile tale de campanie și le-aș fi așezat într-o ladă de zestre să le stivuitesc în gesturi repetate rezemate de lacrimi crude. Acum spun că le-aș fi învelit cu cerga inimii, le-aș fi folosit ca lecții de binecuvântare.
- Detalii
- Scris de: Maria Giurgiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Era perioada vacanței de vară. De curând Desire absolvise facultatea și obținuse licența în medicină veterinară. În seara aceea dădea o petrecere la unul din localurile de pe riviera, pentru a sărbători evenimentul cu prietenii. Cu o săptămână în urmă părinții îi organizaseră o petrecere selectă, la Belvedere, unul dintre localurile cele mai luxoase de pe Riviera, pentru același motiv. Deși fusese protagonista și atunci, se simțise destul de frustată, cum de altfel se simțise la majoritatea petrecerilor organizatepentru ea de către părinți, dintotdeauna.
Atunci, fuseseră invitați rudele și un număr restrâns dintre prietenii săi, lista fiind cenzurată drastic de tatăl ei, doctorul Bruno Belmonte. Opțiunile sale în invitarea prietenilor trebuiau să fie mai întâi supuse aprobării sale și acest lucru îi provoca de fiecare dată un sentiment de lezare a propriei demnității și frustare. Se simțea ca o pasăre dornică de a zbura liberă, închisă într-o colivie de aur.
Ea alesese de această dată, să facă petrecerea după bunul său plac. Alesese unul din localurile obișnuite existente pe riviera, unde venise în multe rânduri cu prietenii, la o pizza, sau la câte o serată de dans și în acele ocazii se împrietenise cu Vilma Marone, patroana localului. Era un restaurant cu piscină ,avea plajă bine întreținută și sezlonguri, ca de altfel toate localurile de-a lungul plajei pescarese. Serviciul era bun iar bucătăria la fel. Localul se preta de minune pentru perteceri private. Se afla situat nu departe de portul turistic al orașului, plaja era curată și mereu bine întreținută.