După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Veronica Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Plouase două zile la rând și acum totul mustea de apă. Peste sat se așezase o pâclă cețoasă și din când în când norii mai scuturau stropi mărunți și reci, cernuți cu îndărătnicie, ca și când n-ar fi fost de ajuns atâta ploaie. Silvia se uită în susul și-n josul străzii, așa cum mai făcuse acum câteva minute, doar-doar o zării pe cineva, o figură de om, că de cunoscut cunoștea pe toată lumea. Cum stătea ea așa așezată pe băncuța din fața porții, cu mâinile așezate cuminți pe lângă ea, i se părea că se trezise pe altă planetă, că lumea se scursese și ea într-un loc neștiut, în cele câteva ore cât lipsise.
O sfârșeală ciudată o cuprinsese cum se trezise dimineața. Se uitase pe geam și-și dăduse seama cum va fi ziua ei, așteptase să-i treacă nodul dureros pe care-l simțea în gât și-i aluneca încet până-n stomac cam odata cu primul gând prin care lua cunoștință de propria-i existență și de faptul că poartă răspunderea unei noi zile în care trebuie să-și rânduiască treburile. Nu-i rămăseseră așa multe pe cap, dar acum decând nu mai era Ștefan, nu mai știa cum să le înceapă și să le poarte în rânduiala lor. Ieșise în curte și privea indiferentă trandafirii scuturați sub greutatea apei, frunzele de viță de vie vrășuite pe poteca ce ducea spre poartă, prunele pârguite căzute din abundență pe pământul clisos, nimic n-o mai atingea, ca și când acum erau de prisos.
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Avem, asadar, mult timp pânӑ sӑ vedem catedrala, sӑ o descriem şi sӑ discutӑm de toate despre ea, de aceea pornim la atac pe una dintre laturile ei, sӑ descoperim alte minuni messineze.
Nici nu mergem departe, deja pe latura nordicӑ a Duomo pӑtrundem în PIazza Immacolota, unde, întâi, remarcӑm din nou o clӑdire cu decoraţiuni orientale.
În aceeaşi piazza ne oprim şi în faţa unui monument interesant, chiar statuia care a oferit pretextul pentru denumirea locului: Statua dell’Immacolata Concezione. Frumos momument, realizat din marmurӑ albӑ în 1757 şi plasat în locul ӑsta mult mai târziu. Istoria sa nu uitӑ sӑ menţioneze cӑ a supravieţuit tuturor cutremurelor şi bombardamentelor din ultimele secole, (şi) de aceea Sfânta Fecioarӑ este iubitӑ şi veneratӑ ca patroanӑ a Messinei şi a acelei regiuni a Siciliei.
Ne continuӑm expediţia şi, dupӑ ce ignorӑm o fântânӑ care nu ne zice nimic, ne oprim în faţa unei clӑdiri monumentale, pe care o ocolim şi îi aflӑm menirea: este Municipio di Messina, sau, mai pe limba noastrӑ, Primӑria. Frumoasӑ clӑdire, meritӑ sӑ discutӑm un pic despre ea.
Instituţia Primӑriei messineze se ocupӑ de o populaţie de, sӑ nu cӑdem de pe scaun, un sfert de milion de oameni. Hm, multӑ lume se adunӑ aici, la cӑlcâiul cizmei, ca sӑ trӑiascӑ din culesul citricelor şi din traficul portuar şi turistic. Normal cӑ o astfel de instituţie are nevoie de o clӑdire mare, şi mare a fost, sӑraca, în toate etapele istorice - înainte şi dupӑ fiecare mare cutremur.
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
De ce oare om fi ales noi sa ne petrecem o zi la Messina? Sursele de informare la îndemouse-ul oricui ne-au povestit cӑ e un oraş destul de mic, la extremitatea nord-esticӑ a Siciliei, unde se mӑnâncӑ pesce-spada şi se poate vizita o catedralӑ unicӑ, în felul ei. Se mai spune ceva acolo şi de apropierea de Italia peninsularӑ şi … desigur, apar o mulţime de informaţii care ţin de statistici. Noi, ca vizitatori, suntem atraşi de unicitatea catedralei, desigur, datele economice n-au decât sӑ şi le ţinӑ pentru ei.
De aceea, de abia descinşi în Messina Centrale, suntem preocupaţi de gӑsirea drumului cel mai scurt şi interesant cӑtre Duomo. Sigur cӑ tot la Googu facem apel, un tip amabil care se dovedeşte un auto (şi pietono) ştiutor. Iar harta lui Gogu ӑsta e optimistӑ, ne aratӑ un drum destul de drept (mӑ rog, zig-zaguri sunt, dar în cantitate acceptabilӑ), iar durata, la mers pe jos, nu ne sperie: 15-20 de minute.
Astfel încât, cu speranţa obţinerii unui numӑr decent de poze interesante, ne dӑm startul spre Piazza del Duomo (puţinӑ imaginaţie mai au ӑştia, nu ar putea gӑsi şi ei nişte denumiri mai originale? Pe vremuri, când strӑbӑteai oraşele româneşti nu aveai cum sӑ eviţi bulevardul Lenin, strada Karl Marx, sau strada 1 mai; în zilele noastre, numele lui Mihai sau Ştefan – aia de se bӑteau cu turcii – predominӑ. În peninsula cu insule nu ai cum sӑ nu mergi prin via lui Garibaldi şi mӑcar sӑ nu traversezi via Vittorio Emanuelle – cu un numӑr oarecare). Dar sӑ nu anticipӑm!
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Segunda giornata de visita!
Ne-am pus telefonul sӑ ne readucӑ la realitatea înconjurӑtoare la o orӑ foarte matinalӑ, cu speranţa ca la opt sӑ fim deja gata pentru startul intr-o nouӑ cӑlӑtorie.
Dupӑ cum ne aşteptam, dragul de “D” iar este împiedicat de înhalataţi sӑ circule dupӑ orarul (ne)afişat, de aceea rugӑm din nou recepţionerul sӑ ne cheme un taxi. Ca sӑ fiu sigur cӑ am şi timpul necesar pentru colazzione, îi repet tânӑruluin de la tejghea cӑ doresc maşina peste o jumӑtate de orӑ şi ne aşezӑm la masӑ. Poate cӑ pentru tânӑra generaţie sicilianӑ ceasul merge mai repede, cӑ imediat ce ne luӑm cafeaua mai aproape, deja giovanotto mӑ anunţӑ cӑ taxiul mӑ aşteaptӑ.
Cafeaua e fierbinte, aşa cӑ o lӑsӑm acolo şi, adresându-i recepţionerului urӑri de bine (în limba românӑ şi fӑrӑ voce, cӑ nu se ştie niciodatӑ), ne urcӑm într-un Fiat Multipla, iar şoferul ne întâmpinӑ cu un buongiorno pornit din inimӑ. Înainte de şapte jumate, în piaţa gӑrii, omul ne adreseazӑ al doilea sӑu cuvânt: “Venti!” (cu o intonaţie care aduce cu a urӑrilor noastre de bine de mi devreme), îşi ia bancnota (neînsoţitӑ de nici o addenda, tonul lui respingea orice astfel de tentativӑ), iar noi ne adunӑm în faţa casei de bilete gӑrii Catania Centrale.
- Detalii
- Scris de: Luiza Rădulescu – Ene
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
fragment-
Matei m-a condus la locul meu de rugăciune. Acolo ne-am oprit. Am privit în jur la turla bisericii Arhanghelilor dragi, la trestiile cele înalte, la apa ce se scurgea lin, atâtea amintiri, atâtea taine mă legau de locul acela… Am oftat adânc.
- Ai sufletul atât de încărcat, Rebecca! Descarcă-te odată! Goleşte-ţi sufletul de amărăciune că mă bagi în mormânt când te văd aşa!
Fără măcar să vreau, cuvintele au ţâşnit din mine:
- Vreau aripi să pot să mă înalţ, să zbor acolo unde Vântul vrea să ajung!
- Răbdare, Rebecca! Ai aripi deja! Trebuie doar să înveţi să zbori din nou...
Am închis ochii să văd mai bine:
Coborâsem pe Pământ. Dragul de Rafael mă aştepta nerăbdător. Renunţasem la legământul de logodnă cu Matei şi urma ca noi doi să ne căsătorim în secret. Rafael pregătise totul cu mare grijă, iar Matei îl ajutase. Îi priveam pe amândoi cu mare admiraţie: îngerii mei dragi, unul mai frumos decât celălalt, unul cu aripi de Vânt, când albe când albastre, şi celălalt cu aripi de Foc, când negre când roşii. Culoarea aripilor diferea în funcţie de emoţia, care le străbătea corpul, iar eu învăţasem bine să le identific starea de spirit conform culorii pe care o căpătau.
Citește mai mult: Predestinat II - Focul şi Vântul... Cerul şi Pământul...
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Cum spuneam, sunt dornic sӑ trӑiesc noi aventuri, iar Catania îmi va oferi, peste scurt timp, materialul necesar pentru una dintre cele mai frumoase amintiri. Dar … s-o luӑm treptat.
Adicӑ prima urgenţӑ este sӑ cobor treptele de la Giardino Bellini şi sӑ revin în civilizaţia stradalӑ, unde se sting ultimii lucşi ai sursei naturale de iluminare. Decoraţiunile luminoase sunt deja la putere, aşa cum votasem încӑ de dimineaţӑ (unul dintre puţinele voturi unde am câştigat), şi pe mӑsurӑ ce avansez spre sud, porticurile sunt tot mai colorate. Iar mulţimea tot mai viermuitoare, iar polizzia de asemenea. Or şti ei ceva, aşa cӑ iau mӑsura de maximӑ încredere; îmi adӑpostesc camera Canon în rucsac, pe acesta mi-l fixez în faţӑ, la vedere, iar pentru satisfacerea nevoii de amintiri imagistice voi folosi de acum înainte doar celulosul. Dar şi pe ӑsta cu cât mai multӑ grijӑ şi discreţie, pentru cӑ vreau sӑ-l pӑstrez în proprietate.
Via Pacini, pe care am tot cӑlcat-o azi, îmi dӑ o idee, aceea de a profita de preţul accesibil al berii. Înghesui o sticlӑ în rucsac (nu mai multe, nu am chef sӑ îmi activez sciatica) şi revin pe Etnea, unde peisajul urban e atrӑgӑtor. Pe cuvânt, e bine sӑ ai şi un telefon bun în dotare, pot dovedi cӑ nu mint.
Mӑ apropii de Piazza Universitá, dar, dintr-o datӑ, sunt prins într-un cleşte. Acum înţeleg ce simţeau exploratorii polari atunci când gheţurile se închegau în jurul lor. În câteva secunde, mӑ transform dintr-un turist liber într-un prizonier înlӑnţuit. Ce-i drept, nu ca amӑrâtul ӑla de Prometeu pe care îl ciugulea vulturul, pe mine nu mӑ ciuguleşte nimeni, dar nici nu mai pot pӑşi în nici o direcţie.
- Detalii
- Scris de: Luiza Rădulescu – Ene
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
- fragment -
M-am trezit într-o cameră străină, cu pereţii acoperiţi cu lambriu din stejar de sus până jos şi cu podeaua din scândură. Era cald şi mirosea a lemn de sobă. Eram într-o cabană de munte. Capul îmi bubuia de durere şi îl simţeam atât de greu de parcă ar fi cântărit o tonă. Nu eram îngrozită, nu simţeam nici un pic de teamă, doar o ură infinită care mocnea în mine nerăbdătoare să iasă la suprafaţă. M-am dat jos din pat şi m-am dus la fereastra mare. Am deschis-o larg şi o rafală de vânt răcoros şi binecuvântat mi-a invadat fiinţa.
I-am permis Vântului să mă înconjoare cu braţele lui reci şi m-am transformat în şoim. M-am înălţat la cer şi m-am minunat de paradoxul peisajului de sub mine: eram în vârf de munte, iar dedesubt părea a fi raiul deşi eu ştiam clar că iadul urma să se dezlănţuie cât de curând. Eu urma să dezlănţui iadul pe Pamânt, iar monştrii să plătească.
De acolo, din înaltul cerului, i-am văzut pe şofer şi pe cel care stătuse în dreapta lui. Erau pe marginea unei stânci şi discutau. Acesta era momentul meu.
- Detalii
- Scris de: Ioan Silviu Jurca
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Încearcă pentru un moment să te detaşezi de orice altceva şi imaginează-ţi că eşti undeva în natură... Păşeşti atent prin iarba deasă, simţi vântul rece cum îţi înconjoară corpul şi mici fiori tresar de nicăieri, mâinile se pierd aproape înecate în rouă şi de pretutindeni sunetul tăcerii absolute te înconjoară ca un urlet mut, te arunci uşor pe spate şi parcă simţi furnicături prin piele, priveşti spre cer uimit şi aştepţi plin de speranţă ca norii să înceapă să îţi spună încotro să te îndrepţi. Dar dintr-o dată norii negrii încep să se înmulţească pe cer, fulgerele îşi împletesc cozile în văzduh şi ploaia rece curge şiroaie din cer. Te ridici speriat şi începi să fugi, auzi tunete în spate care parcă te urmăresc. Ajungi într-o pădure, te adăposteşti sub un copac înalt cu coroana foarte deasă, îţi e frică şi nu înţelegi cum de speranţa ta s-a transformat atât de repede în teamă. Ploaia se preschimbă rapid într-o furtună, crengile încep să zboare haotic şi auzi în jurul tău copaci puşi la pământ de vântul puternic. E foarte frig şi simţi că nu mai scapi cu viaţă de acolo, te ridici şi fugi ca un nebun prin pădure, nu vezi nimic în jurul tău decât frunze şi crengi ce sunt aruncate dintr-o parte în alta. Brusc, un copac e lovit puternic de un fulger iar apoi e aruncat la pământ chiar în faţa ta, eşti foarte speriat şi simţi că inima îţi bate atât de puternic încât crezi că o să mori.
- Detalii
- Scris de: Ioan Silviu Jurca
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Noaptea stelele m-au sărutat tandru pe frunte şi mi-au şoptit la ureche o poezie făurită din depresie şi iubire, e poezia vieţii mele. Am realizat demult că sunt propriul meu destin, nici moartea nu mă mai sperie, acum sunt doar terifiat de trecerea timpului. Mi-e frică să nu mă transform într-o epavă a propriilor gânduri. Credeam că singurătatea e ultima limită a depravării sufletului dar nimic nu poate fi mai rău decât singurătatea, nici măcar moartea. Cel puţin moartea îţi rămâne mereu aproape, e ca un prieten tăcut pe care nu îl cunoşti cu adevărat.
Toată ura din jur mă apăsa pe suflet şi atunci doar prin depresie îmi mai găseam calmul, trăiam totul mult mai intens şi mă hrăneam cu durere, era tot ce aveam atunci. Mă simţeam atât de slăbit fizic şi psihic încât eram imun la orice fel de sentimente. Eram aproape mort şi nici nu realizam. Nu puteam să văd curcubeul ascuns în spatele furtunii.
De multe ori am stat să îmi ascult demonii cum urlă în cimitire căci îngeri nu mai am deloc, s-au înecat în marea de stele.
- Detalii
- Scris de: Ioan Silviu Jurca
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Eram doar un copil ascuns în spatele timidităţii cu sufletul ce atârna prin univers şi mâinile pierdute în stele. Nu cunoşteam iubirea, era un cuvânt prea complicat pentru un băiat ce nu putea să simtă mai nimic. Încă de atunci întunericul vroia să-mi ţină companie şi în timp el a ajuns să fie cel mai bun prieten.
De multe ori am adormit cu sufletul pătat de griji şi inima uitată în regrete. Închideam ochii şi mă trezeam mereu în aceeaşi cameră întunecată plină de cuvinte apăsate de ură ce stăteau scrijelite pe pereţi. Aerul de aici mă îneca cu depresie dar şi cu speranţa că într-o zi am să scap din iadul gândurilor.
Pe un perete ascuns prin fumul nepăsării, agăţat de un cui ruginit, stătea un tablou cu rama veche şi pânza ruptă în colţuri. Era un tablou pictat cu sângele adolescentei, cu verdele uitării şi cu negrul sufletului adormit. Imaginea din tablou îmi cutremura simţurile de fiecare dată când o revedeam. Era imaginea unui înger ucis de un demon ce îi purta mândru aripile ca un trofeu.
Sunetul grotesc al vântului ce inunda camera, printr-o fereastră cu geamurile sparte, mă făcea să îmi ies din minţi.