După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Ioan Silviu Jurca
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Eram doar un copil ascuns în spatele timidităţii cu sufletul ce atârna prin univers şi mâinile pierdute în stele. Nu cunoşteam iubirea, era un cuvânt prea complicat pentru un băiat ce nu putea să simtă mai nimic. Încă de atunci întunericul vroia să-mi ţină companie şi în timp el a ajuns să fie cel mai bun prieten.
De multe ori am adormit cu sufletul pătat de griji şi inima uitată în regrete. Închideam ochii şi mă trezeam mereu în aceeaşi cameră întunecată plină de cuvinte apăsate de ură ce stăteau scrijelite pe pereţi. Aerul de aici mă îneca cu depresie dar şi cu speranţa că într-o zi am să scap din iadul gândurilor.
Pe un perete ascuns prin fumul nepăsării, agăţat de un cui ruginit, stătea un tablou cu rama veche şi pânza ruptă în colţuri. Era un tablou pictat cu sângele adolescentei, cu verdele uitării şi cu negrul sufletului adormit. Imaginea din tablou îmi cutremura simţurile de fiecare dată când o revedeam. Era imaginea unui înger ucis de un demon ce îi purta mândru aripile ca un trofeu.
Sunetul grotesc al vântului ce inunda camera, printr-o fereastră cu geamurile sparte, mă făcea să îmi ies din minţi.
- Detalii
- Scris de: Iacob Oniga
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Sunt convins că în fiecare sat există câte un “mut”, adică un om cu probleme fizice sau psihice, care este în atenţia sătenilor, nu pentru că ar fi periculos, ci pentru că nu este normal şi, este altfel.
Unul dintre aceştia, pe care eu l-am cunoscut şi văzut mai rar, era şi Mutu lui Ilonte. Locuia în Lăpuş, pe Drum în Jos, cum se zicea pe la noi, adică în partea de jos a satului, şi se preocupa atât de reparatul ceasurilor, cu o iscusinţă deosebită, cât şi de trasul clopotelor la Biserica din Baltă. Defectul lui era acela că nu prea vorbea bine şi se exprima mai greu când trebuia să-ţi explice un lucru. Nu ştiu dacă avea copii, dar ştiu că avea o nevastă, jos cu pălăria, Părasca Fitii, cam darnică cu trupul ei, celor care îi făceau avansuri sau propuneri.
Povestea lui, pe care o voi relata, nu am trăit-o în preajma sa, ci am auzit-o din gura altora, mult mai târziu după ce s-a întâmplat. Se zice că, odată, după ce Mutu lui Ilonte s-a îmbătat a început să-i facă morală neveste-si pentru comportamentul ei imoral, în speranţa că se va îndrepta. Vă voi reda discursul său încâlcit, aşa cum l-am auzit de la alţii, fără a face corecturile literare necesare. Tot farmecul mutului ţinea de stâlcirea cuvintelor şi a expresiilor folosite. Ar fi interesant de auzit, dacă şi vocal aş putea să vă redau cele ce vor urma a vi le spune. Poate altădată.
- Detalii
- Scris de: Pablo Romaniuc
- Categorie: Proza
- Accesări: 12
A mai trecut o boare din valea Plângerii alăturea de mine, scâncind, – de-a val-vârtej s-a dus, – nici n-apucai să-i zic: „bună diminaţa!-, încotro mai pleci şi mă laşi singur în pridvorul amintirilor-, şi de ce trebuie să ştiu eu că tu exişti de printre vânturile nordului, unde durerea mă înspăimântă!.."- Iar ea tăcu, – se făcu că nu mă mai cunoaşte, deşi, alaltăieri, pe la amiaza apusului de lună, i-am încântat cu privire sensul naşterii ideii.
Şi, uite, aşa – stăteam trist şi lord în gândire la Masa Tăcerii, – în neştire; deşi, dincolo de noi,şi,– în noi, – era o imensitate de iarnă! Aprigă, de porţelan, nemiloasă, sfioasă în sineşi.
Şi, în amiaza mare, orbit de drumul cărării spre ceruri – de cuarţ – de soarele cristalin, am ieşit din Itaca Cuvântului la pervazul castelului meu: unicul, gânditor, tumultuos de tăcut.
În depărtare se zărea doar albul pur şi inocent, ca un scârţăit a ramurilor vernil ale cerbilor lopătari, ce, în lipsa mea de dintre stele, uneori lopătau luna-, de râdea şi Casiopeea în mândreţea sa de mireasă...
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Pornesc în urmӑtoarea etapӑ a expediţiei ascultând cu atenţie canonada şi tragând poze cu aparatul Canon. Iar curiozitatea obiectivului foto nu ar fi putut ignora mӑreaţa statuie din Piazza Stesicoro. E simplu, statuia îl reprezintӑ pe Vicenzo Bellini, dar acum sunt prea grӑbit ca sӑ stau dupӑ compozitori. Rӑmâne pe mai târziu, ocazii vor mai fi.
Nu ştiam exact ce înseamnӑ pocniturile, deşi, dacӑ ar fi fost întuneric, aş fi pus pariu cӑ e un foc de artificii. Dar acum e soare, ce rost ar avea?! Uite, nimeni de pe Via Etnea nu-şi bate capul, nu poate fi ceva important, nu erupe Etna.
Şi totuşi … dincolo de clӑdirile alea se vӑd artificii. Asta da premierӑ, sӑ cheltui atâţia bani pentru un foc de artificii care face doar zgomot şi fum, iar efectul estetic al rachetelor colorate e nul. Sau, mӑ rog, aproape. Mӑnunchiurile de mici explozii sunt toate albe, zgomotoase şi poluante … şi atât.
Oare unde am nimerit şi de ce fac ӑştia atâta scandal? Pӑi ce, oare am uitat cӑ Sfânta Agata e patroana focurilor de artificii? Daca da, ar cam fi momentul sӑ-mi aduc aminte.
Deci, dupӑ traversarea viei Etnea am luat-o pe Via Santa Maria di Betlem, am mers câteva sute de metri şi am pӑtruns într-o poianӑ denumita Piazza Carlo Alberto di Savoia.
- Detalii
- Scris de: Pablo Romaniuc
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Pe cărarea, poleită cu gândurile mele, ce ducea spre lacul plin de roiuri de lotuşi, te-am întâlnit cândva. Erai mai albă decât lotusul, – ţinut suav de frunzele verzi, mai verzi decât ochii tăi, pe care-i iubeam, deşi nu ştiam că-s adânci, ca necuprinsul mării tumultuoase. Te-am întâlnit. Mi-ai zâmbit, m-ai luat de mână, ca să cupridem, amândoi cărarea, s-o netezim cu paşii noştri, să pornim spre larg... O pasăre mare, cu clonţ de sidef, mi se arătase în faţă. – „Ce faceţi?", – ne întreabă ea, pasărea aceea ciudată. Te-am strâns în braţe, de frică, atât de tare încât mă albisem şi eu. Eram un singur trup, un singur chip – un singur lotus, da, da, chiar în mijlocul drumului, cu pasărea cu clonţ de sidef în faţă. Stătea ca o piatră albă cioplită în ceruri cu doruri şi picată tocmai în mijlocul drumului. Era amiază, cred, fiindcă astfel de păsări se ivesc doar în amiază. Era, pe când în copilărie adăpam stelele în fântâna din curtea noastră, mama ieşea în pridvor şi-mi striga: „Ai grijă, băiete, nu te mai apleca în fântână, că te ia pasărea ceea, cu clonţ de sidef!"
Acest gînd mă străfulgera în clipa aceea, cu pasărea în faţa noastră, care tot repeta: „Ce faci?...– Ce faci?..."
- Detalii
- Scris de: Patricia Lidia
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
La început, când Terra era acoperită doar de ape, toate florile stăteau înfipte în norii pe care locuiau marile Crăiese și doar ele se bucurau de frumusețea lor. Vânturi puternice unduiau suprafața apelor și făceau straturile să vibreze și să se înfioare. Iar plantele din apă își ridicau privirea spre cer, spre norii cei pufoși, și cu glasuri tânguitoare își doreau să fie și ele acolo, sus.
Într-o zi, mai tinerele Crăiese începură să se lamenteze:
- Ne plictisim toată ziua, Crăiasă Mamă, doar să urmărim vântul cum unduie apele și norii cum plutesc pe cer.
- Ne plictisim, Crăiasă Mamă, deja știm fiecare floare în parte și fiecare nor pe numele său. Zilele trec greu, iar nopțile și mai greu!
Crăiasa Mamă își dojeni fiicele, prea mofturoase după părerea ei:
- Liniște! Menirea noastră este să veghem lumea de aici, de sus. Facem asta de mii de ani și o vom mai face încă o mie de ani, cu grijă și dedicare!
- Detalii
- Scris de: Pablo Romaniuc
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Pentru cineva, care a uitat un strop de ploaie pe pervazul lacrimii mele...
Ploaia de mai a coborât brusc pe cărarea pe care te aşteptam, cu braţele deschise, ca ramurile bradului, care a ieşit biruitor de sub mantaua iernii... „Ploua infernal!..", îi ziceam inimii, care a ieşit să culeagă o floare plăpândăşi gânditoare, de sub coroana copacului înmu- gurit. Inima m-a luat de fuiorul privirii şi a pornit să căutăm ungherele sevelor copacilor înalţi din huceagul trupului... Călătoream şi ne miram de desişurile pline de fragi ale mirării... Ce bine că am pornit în căutarea ta, îmi era atât de dor de tine, încât lăsam sevele lacrimilor să se transforme-n diamante... Poate, veni-vor căutătorii de diamanteşi vor striga: ave iubirea!... ave!... Nu ştiu dacă cornul lunii le va auzi, dar, sigur, tremurul munţilor le va răspunde: ave!... ave!... Ploua invers spre cer... Lacrimile tale se transformau în fluturi, poposind pe ulcelele mirosurilor florilor de mai... Cineva mă trăgea de mână spre abis, eu mă încordam, strângeam ţepii ramurilor de brad sub mantaua nevăzută a iubirii... – De ce nu vii?... susurau vâlcelele, murmurau mugurii, susurau pâraiele din nadirul munţilor, din vizuina strigătului meu...
- Detalii
- Scris de: Flori Bungete
- Categorie: Proza
- Accesări: 10
De câte ori pleca Dumitru , ca un mare negustor ce era, prin alte părți după chilipiruri, Ioana tăia repede o găină grasă , din cele fără număr din ogradă, punea de-o zeamă acră și-o friptură, înfigea ceaunul în dura cea mare a plitei și perpelea repede o mămăligă, apoi pregătea un mujdei de-ți lua gura foc, dar avea ea grijă , femeie pricepută fiind, să pună pe masă și- o ulcea mare cu vin, care să stingă vâlvătaia și se punea pe așteptat, cu ochii pe fereastră și urechile ascuțite. Cum auzea...Foaie verde foaie lată/ Ieși Ioană pân" la poartă...sărea ca arsă, deschidea ușa într-o clipită, și din doi pași la poartă era!
- Ai venit Gheorghiță?...intră repede să nu te vadă careva, și mai ușor cu cântatu...c-o mai fi cineva pe-afară, și atât ne-o fi...de n-o afla Dumitru...vai de capu și-al meu, și-al tău!
-Să afle Ioană, să afle!...că nu eu l-am pus să meargă la ai tăi să te ceară de nevastă. I-a trebuit femeie tânără și frumoasă...să tragă ponoasele...asta zice toată lumea! Ori să stea să o păzească...da el s-a însurat cu negustoria, nu cu tine...mai mult plecat decât acasă...vezi bine. Și nu e păcat de tine să stai ,singură -singurică atâtea nopți? Și știi că eu te-am îndrăgit primu...și tu pe mine...dar n-a fost să fie! Acu...alta e socoteala...tu nevastă tânără...mai mult singură, eu holtei...dar priceput la iubit...potriveală...n-ai ce zice!
- Detalii
- Scris de: Raisa Mocreac
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Iosif închise ochii, pentru ași imagina a nu știu a câta oară chipul mamei Efimia.”O fi îmbătrânit sărmana, de atâtea chinuri, prin care a trecut”, se gândi Iosif.
Tatăl său Ilie, murise in ’36 când el avea 9 anișori, și fratele mai mic Alexei un an. Ilie era un băiat înalt, frumos la chip și la statură, vânjos, puternic. Îi mergea vestea în sat de bătăuș. Se bătea cu flăcăii din sat, cu țiganii care stăteau cu șatrele pe malul râului Răut, unde era așezat satul natal. Și când a venit să-i ceară mâna iubitei sale, părinții Efimiei nu prea au fost încântați de alegerea fiicei lor. Se temeau că copilașul lor, v-a fi mereu cu coastele rupte. Efimia nu a ascultat sfaturile părinților și i-a spus ”Da” lui Ilie în fața altarului. In zece ani de căsnicie nu a atins-o nici cu un deget soțul ei iubit, ba mai mult ca atât, se înțelegeau dintr-o privire. Era o dragoste pură-adevărata.
Ilie și Efimia au deschis în ograda lor o prăvălie. Aduceau produse din Iași, sare, zahar, salamuri, pește, bomboane. Băutură o vindeau pe a lor, un vin curat din bobițe. Aveau cea mai frumoasă vie din sat.
- Detalii
- Scris de: Irene Postolache
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
De mult, de când era povestea, a fost o prințesă mică și drăgălașă, pe nume Sofia. Tatăl ei, împăratul, își pierduse împărăteasa și acum ședea plecat cu zilele la vânătoare sau prin străini, rar dădea pe acasă.
În timpul acesta, prințesa Sofia cea mică stătea în palatul plin de servitori. Toată ziulica se juca singurică, vorbea cu păpușile, uitându-se pe fereastră după tăticul ei. Era o fetiță tare cuminte și isteață.
Într-o zi, în grădina palatului se auzi o bufnitură mare. Sofia ieși în fugă să vadă ce s-a întâmplat. Când colo, ce să vezi? Pe jos, în țărână, cazuse ditamai balaurul zburător, jumulit și cu aripile șifonate. Sofia fugi la el:
-Cum te cheamă? întrebă ea trăgându-l de o aripă.
-Baluz! răspunse balaurul zburător, apoi întoarse capul să vadă cine a vorbit. Atunci, o văzu pe Sofia cea mică, pieptănată cu niște codițe zbârlite, din care ieșeau ca niște antene, multe fire de păr. Balaurul nu mai văzuse niciodată o fetiță, așa că se sperie rău de tot, se trase cât colo…