După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: George Itoafă
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Dacă oamenii au stat înghesuiți și urmăriți de securitate în aceste locuri aride, cu vânturi puternice, de libertate deplină se bucurau ciuninii. Vântul îi plimbă ici-colo, fără a poseda identitate, ca un balon imens, rostogolit spre curțile năpăstuiților. Poate nu știați, dar locuitorii acestor ținuturi erau în mare parte deportați aduși forțat, împotriva voinței lor.
Aici vântul te omoră, dar și sărăcia. Era evident că acea detașare forțată nu era alceva decât o formă de lagăr al distanțelor, unde supraviețuirea era un miracol.
Deportații, cei ostili regimului, în mare parte intelectuali ori cheaburi desproprietăriți, erau aduși cu forța pe acest tărâm neprietenos, fiind urmăriți și eliminați de miliția detașată.
Așadar, în lipsa unor preocupări motivaționale, lipsiți de orice mijloc de procurare a hranei, apelau la artificii ce le satisfăceau anumite necesități. Repet, în acest ținut nici iarba nu crește, doar mărăcini. Până la aducerea de pământ fertil, construirea de case cât să crezi că sunt locuite, niște bordeie în pământ, locuitorii găseau ca utili acești mărăcini smulși de vânt.
- Detalii
- Scris de: George Itoafa
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Scurtcircuitul a produs o pagubă imensă la mansardă, în timp ce priveam cum noaptea se coboară și mișcă pleoapele verzi ale primăverii, adiind cu căldură, fiecare trecător rămas pe drum, ca o amprentă a scurtei poposiri. Condeiul pornește fascinat să adune parfumul fiecăruia pe pagini apărute ca din senin, amintind unui revarsă zori, că iubita lui va ancora vapoarele, spre a nu risipi la mal, urmele ei. Șoc! Aici, imprimarea gândurilor bolborosinde, nu mai înțelegeau unele cu altele. Îi lipsea glasul, poate rechemând-o, va rezona cu așteptările și îl va accepta așa cum el acceptă cuprinsul ei, fără a impune schimbarea. Da, am avut probleme de la frământări cotidiene, au venit prea repede, acumulând mentalul și prins în atacuri de panică, create spre a induce tot negativismul în probleme conținute de adevăr, copleșându-mă, stau bolând, cuprinzând cu degetele nearticulate o cupă cu lacrimi și miros de vin, mă încumet să beau poțiunea, cât să nu colapsez. Odată golit lichidul, fac o constatare, mansarda era bine izolată.
- Detalii
- Scris de: Elena Netcu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
( proză realist-magică)
Şoseaua şerpuită care te duce de la Tulcea la Isaccea era pe timpul verii o splendoare. De aceea, cei mai mulţi turişti care veneau de pretutindeni, preferau să parcurgă drumul pe partea dinspre Dunăre, admirând nesfârşitele lanuri de stuf.
Maiestoasele sălcii bătrâne, mărgineau cele două maluri ale Dunării, până departe în zare.
Milenarul orăşel Isaccea îşi răsfira casele într-o asimetrie generoasă de-a lungul vestitului fluviu. La orizont se profilau pădurile munţilor Hercinici, ascunse după dealuri îmbrăcate în arbuşti încărcaţi de poame. Miresmele câmpului, aromele bălţii, ale pădurii de tei, zborul greoi al păsărilor spre apus erau amintiri vii în sufletul meu..
Apucam pe cărăruia ce ducea spre crângul plin de flori nemuritoare, de creasta cocoşului, sulfină, floarea ţigăncii, traista ciobanului, flori galbene ale căror nume nu le ştiam, unele violete, altele aveau culoarea safirului, toate într-un amestec fascinant. Eu în mijlocul lor, mângâindu-le!
- Detalii
- Scris de: Iosif Roca
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Amurgul învăluie încetişor şi tainic satul, revărsându-se peste Dealul Sfânt. Nu zăbovește o clipă. Seara! Sosește mereu la timp. Neîndoielnic va veni şi mâine, şi poimâine, ca un metronom cu pendul etern. Omul n-o mai bagă în seamă. Cine se mai gândește la nașterea ei? Chiar în prima zi! Și a fost Seară şi a fost dimineață. Sfânta Seară – dar suprem.
Se simte iubită în braţele Dealului – alt dar sfânt. Nu trece fără îmbrăţişarea lui. Este aşteptată cu aceeaşi înfrigurare de parcă sosește pentru prima dată. Tainic și în liniște pleacă în drumul ei, vestind eternitatea nopților, dimineților și a zilelor. Monticul – este de la început, poartă și cunoaște viața oamenilor din jur. Îi va îmbrățișa cu poala sa până la sfârşit, chiar dacă uneori îi este cumplit de frig din nesăbuința lor.
L-au dezvelit de falnica pădure şi i-au secat izvorul vieţii. Dar… este răsplătit. Primește în dar asfinţitul. Raze blânde, calde, magice, coboară peste el. Este îmbrăţişat la rândul său. Uneori lumina este divină, multicoloră şi jucăuşă.
- Detalii
- Scris de: Radu Munteanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Marea uzină se îndrepta cu pași repezi spre faliment. Tranziția, mult prea mult lungită, aproape că o sufocase. Procesul de privatizare - deși dorit de toată lumea - se împotmolise. Aflată în derută, conducerea uzinei hotăra să convoace o ședință extraordinară extinsă, unde urma să se ia taurul de coarne.
Ziua mult așteptată se apropia. Toată suflarea uzinei era nerăbdătoare. Chiar și taurul avea emoții. Toți doreau să afle, cu o clipă mai devreme, ce urma să se întâmple cu uzina și serviciile lor.
În ziua mult așteptată, urcat la tribună, directorul lua cuvântul:
-Nu vom accepta ca uzina noastră să piară. Trecem prin momente grele dar, uniți vom învinge.
- Detalii
- Scris de: Radu Munteanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Preșul ce ținea loc de ușă se dădu într-o parte și din întunericul ce stăpânea întreaga locuință ieșea o umbră. Năluca părea o prelungire a întunericului din înăuntru, de parcă acesta își întinsese o mână cu care dorea să pipăie împrejurimile bojdeucăi. Poate că doar zgomotul pe care-l producea - târându-și picioarele pe lutul prispei - deosebea umbra de restul întunericului. Foșnetul tălpilor frecate în pași târâți pe lutul uscat al prispei materializa umbra. Față de umbrele obiectelor din jur, această umbră fâșâietoare era vie în întregimea ei pentru că - din când în când - chiar vorbea:
-Să știi că ai dreptate... ai dreptate... așa-i, ai dreptate. Cuvintele îi zburau ca liliecii. Uneori mai rostea și un nume: Gheorghe, mă Gheorghe... mă... La auzul lui, o altă umbră foșnea târându-și tălpile goale pe lutul uscat al prispei. Și ea era vie și vorbea:
-Da, ai dreptate... așa-i, ai dreptate... să știi că ai dreptate... Erau puținele cuvinte pe care le rostea într-o zi întreagă.
- Detalii
- Scris de: MIHAI-ATHANASIE PETRESCU
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Înjurând cu poftă, doctorul Drăghici reuşi cu greu să găsească un loc liber şi îşi parcă Solenţa în faţa spitalului. Dintotdeauna, el îşi aşeza invariabil maşina în acelaşi loc şi toată lumea îi respecta tabietul; de fapt, nu era ceva rău în faptul că încerca să menţină şi în parcare o ordine la fel de strictă ca cea din propriul cabinet. Totuşi, astăzi, în mod cu totul surprinzător, „locul lui” era ocupat de o Skoda Oktavia neagră, strălucitoare, „caracteristic impertinenţilor”, cum o catalogă doctorul imediat, stăpânindu-şi pofta de a-i trage un şut
Drăghici era de aproape treizeci de ani ginecologul spitalului, poate nu mai bun sau mai rău decât alţii din oraş, dar bun meseriaş, îşi iubea specialitatea iar pacientele lui nu se plânseseră niciodată de el.
- Detalii
- Scris de: Daniela Moldoveanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Zece zile, zece greutăţi banale atârnau ca nişte clopote care îmi sunau în urechi.Era postul Crăciunului iar clopotele aminteau de începutul slujbelor.
Dragostea mi se înfăţişa ca o fată nebună ce îndura toate patimile lumii. De-aş fi putut să recunosc aceste energii rău voitoare şi să le prefac în scrumul ţigării sale nefumate, apoi să le bat cu crucea-n cap ca pe Scaraoschi, sărind într-un picior de bucurie. Dar cum să le vezi. Ele locuiesc în lăuntrul tău, ca nişte lipitori ce sug din sângele fierbinte. Degeaba roboteam prin casă şi îmi găseam de curăţat fiecare locşor al odăilor, rula în mintea mea un film prost. Eram o siguranţă sărita din tabloul electric.
Citește mai mult: Fericiţi sunt aceia care nu au gustat niciodată vinul dulce din cupa fericirii.
- Detalii
- Scris de: Tudosia Lazăr
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Era ziua pe care Violeta o aştepta cu nerăbdare. Venea fiica sa, pe care, deşi o văzuse doar cu o săptămână în urmă, abia aştepta să o strângă la piept. Pe de o parte se bucura, dar pe de alta se întrista. Cristina urma să-l ia pe nepoţel şi, ca de fiecare dată, această despărţire, chiar dacă temporară, o durea. Făcuse prăjitura preferată de aceasta şi de cel mic, iar acum, ,,înarmată” cu o foarfecă de grădină, a tăiat mai multe fire de crini şi de trandafiri, având grijă să-i aleagă pe cei mai falnici. Voia să încropească un buchet frumos, pe care fiica ei să-l ducă acasă, la oraş. Zâmbea la gândul că parfumul acestor flori le va învălui toată casa cu forţa şi misterul său. În timp ce tăia crinii îşi spunea că neapărat trebuie să nu uite să o avertizeze pe Cristina ca seara, înainte de culcare, să scoată din cameră vaza cu flori afară. Era ştiut faptul că florile de crin au un parfum atât de puternic, încât, dacă ele sunt lăsate mai mult timp în spaţiu închis, acesta poate deveni toxic.
Cu aceeaşi grijă a tăiat şi câteva fire de trandafiri îmbobociţi, care te îmbătau cu inocenţa frumuseţii lor.
- Detalii
- Scris de: Radu Munteanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
După spartul bostanelor, berzele îşi jucau hora şi, apoi, încolonându-şi puii, apucau drumul Africii.
Dimineţile deveneau din ce în ce mai reci, iar ceaţa lăptoasă se ridica deasupra apelor, în zori, clădind cărări – spre înaltul cerurilor – îngerilor; acelor îngeri care peste noapte vegheaseră somnul blânzilor şi credincioşilor muritori.
Era vremea când rândunelele se adunau în stoluri – înşirându-se pe firele de telegraf – punând la cale, prin ciripituri melodioase, planurile de drum lung. Mai priveau o dată peste câmpurile şi casele unde oamenii – cu care împărţiseră vara – roboteau la strânsul recoltelor şi se întrebau: dacă la anul, când vor veni din nou, îi vor mai găsi pe toţi aici.
Apoi, plecau pe drumul ce-l aveau în sânge de veacuri.
În viile cu frunza ruginie începea culesul. Membri cooperatori erau în mare forfotă. Şi elevii şcolii din sat veneau în practică. Găleţile pline cu struguri erau golite în butoaiele fără capac rânduite în căruţe. Strugurii culeşi ajungeau la crama CAP-ului, unde presele scoteau mustul din boabele vineţii.