După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Aurelia Oancă
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
În pădurea deasă, de pe Dealul Morii, la rădăcina unui fag uriaș, bătrân și scorburos, își făcuseră vizuina doi iepurași: Floricica și Iepurilă. Ei aveau doi puișori: Pufuleț și Codiță albă. Pufuleț era alb și pufos ca un bulgăre de vată, cu ochișorii roșii și boticul roz. Codiță albă era negru ca și tatăl său, dar avea codița albă și pufoasă. Erau doi iepurași tare drăgălași și jucăuși. Toată ziua se zbenguiau prin vizuină și în jurul ei, sugeau lapte de la mămica lor și dormeau pe săturate. După câteva săptămâni, iepurașii crescuseră și erau foarte curioși. Voiau să cunoască și alte locuri din pădure, să-și facă prieteni de joacă, să zburde cât mai mult. Pufuleț îi zise mamei sale într-o bună zi:
-Mamă! Pot să merg până la capătul pădurii?
-Nu, dragul mamei! Este periculos!
-De ce? Eu vreau să merg și am să merg să știi!
-Tatăl tău nu se va bucura când va auzi ce vrei să faci!
-Nu-mi pasă de tata. Tot am să merg, răspunse el obraznic.
- Detalii
- Scris de: Alexandru Nelu Huidici
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Cei ce au trecut prin școli, dacă au studiat intens sau doar au trecut așa... "ca gâsca prin apă", vorba românului, nu se poate să nu fi întâlnit profesori pe care să-i fi simpatizat, precum și profesori care n-au fost pe placul lor din diferite motive: fie că erau prea exigenți, fie că aveau un discurs necorespunzător așteptărilor sau vocației lor, poate datorită unor caracteristici fizico-estetice sau unor deficiențe ce țin de dicție, de comportament, de apartenențe și afinități culturale sau cine știe câte și mai câte astfel de motive or mai fi avut. Elevul însă cu deprinderile lui, nu trebuie niciodată sa-l surprindă pe profesor. Până la toată urma, profesorul stă în fața învățăcelului pentru a-l educa, pentru a-l forma intelectual sau profesional și nicidecum pentru a-l gâdili ori scărpina între coarne, precum mai fac unii țărani vițeilor când îi învăța să împungă. Și analogia nu este întâmplătoare, deoarece un comportament neadecvat din partea profesorilor, poate duce la deprinderi dintre cele mai diverse, cu consecințe nebănuite asupra elevilor, printre care frecvente sunt aroganța și frustrarea.
- Detalii
- Scris de: Alexandru Nelu Huidici
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Ascunse sunt căile Domnului! Iar unii spun chiar încâlcite... Dar eu unul, cred așa, că ale Domnului căi sunt cele mai drepte și firești. Doar zece porunci și atât. Nu tu constituții, nu tu drept civil sau penal. Nu! Zece porunci. Atât.
Astfel de gânduri mă stăpâneau pe mine, petrecând un cortegiu funerar... Priveam așa mergând, mai în urma tuturor... În față, un sicriu. Macabrul. În urma lui, trepte ale existenței noastre. În jurul sicriului două cumnate: Aglaia și Ioana. Aglaia care este de aceiași vârstă cu răposata- un boț de babă împopoțonat de gală pentru ultimul drum- bocește. Nu se știe pe cine... Pe Natalița, cumnată cu care nu s-a înțeles omenește niciodată în viața lor, sau pe ea însăși și clipa fatală ce-i bântuie gândurile.
-Natalițăăă! Natalițăăă! Unde te duci Natalițăăăă! Pe mine cui mă lași Natalițăăă(!).... Au venit copiii tăi frumoși, cu nepoții tăi deștepți să te vadăăă! Scoală Nataliță de te uit la ei!...
- Detalii
- Scris de: Marcel Chițac
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Abia trezit din somn, Miluță – care tocmai împlinise cinci ani cu câteva zile înainte – a început întâi să scâncească, să se smiorcăie încet, apoi să plângă în hohote din ce în ce mai tare, trecând de la miorlăit la behăit, ajungând în cele din urmă la un răget ca de măgar, întrerupt din când în când doar de nevoia de a respira și de a-și trage mucii ce-i atârnau ca două lumânări.
- Ce-ai mă, împielițatule, ce te-a apucat să bocești așa din senin?! Mai bine dă-te jos de pe cuptor, mai lasă-l și pe el să se hodinească și tu du-te să dai mâncare și apă la cârlani că, uite, soarele-i sus deja! i-a zis mă-sa, care nu prea avea timp și nici chef de alinturi.
- Mamaie, nu știu cine s-a căcat la curul meu în timp ce eu dormeam! se jeluia printre sughițuri Miluță.
- Te pomenești c-o fi venit cineva de pe drum, stai numa’ oleacă să caut un băț ca lumea și-o să vezi tu cine e spurcăciunea ce a făcut treaba aceea în izmenele tale!
- Detalii
- Scris de: Marcel Chițac
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Mărturisesc că la slujba de Înviere nu-mi plăcea să particip; maică-mea mă trezea cu puțin timp înainte de miezul nopții, tocmai când era somnul mai profund, mai dulce și așternutul mai cald. Acolo, în curtea bisericii, trebuia să stau smerit, în picioare – uneori fiind destul de frig afară – până dimineața, când preotul sfințea pasca și ouăle roșii din panerele așezate pe două rânduri, la intrarea în locaș. Unde mai pui că în seara din ajunul Paștelui mă culcam bosumflat și revoltat, pentru că nu aveam voie să gust nici măcar o firimitură din cozonacii, pasca sau budinca, bunătățile atunci scoase din cuptor, lăsându-mi gura apă prin mirosul lor provocator. Aș fi comis un mare păcat!
În schimb, la Denii și la Paștele Blajinilor mergeam plin de entuziasm la biserică, fără să fiu împins de la spate.
De obicei, la Denii veneau câteva babe și foarte mulți băieți de școală. Învățătoarea ne interzicea să frecventăm biserica, mai ales în perioada sărbătorilor pascale, dar tentația era prea mare pentru noi.
- Detalii
- Scris de: Marcel Chițac
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Ceea ce în termeni medicali se cunoaște drept tuse convulsivă avea acolo, în sat, mai pe înțelesul tuturor, numele de tuse măgărească. Denumirea nu venea, după cum s-ar putea crede la prima vedere, de la faptul că virusul responsabil de acea formă nesuferită de tuse ar fi fost găzduit mai întâi de un măgar amabil și transferat apoi, nu se știe cum, la om. Explicația este cu totul alta: sunetele scoase de cel chinuit de accesele de tuse, ce păreau că nu se mai sfârșesc, semănau foarte mult cu behăitul unui măgar care se manifesta atunci când zărea un semen de-al său de sex opus. În copilărie, ca mulți alții, am fost și eu o victimă a tusei măgărești. Cum ceaiurile făcute din romaniță sau pojarniță nu aveau niciun efect, mama i-a cerut părerea mătușii Iftodia, vraciul satului. Rețeta, primită pe cale verbală, a fost concisă și ușor de ținut minte. Fiind vorba despre tuse măgărească, în mod logic și firesc, singurul leac cu eficacitate maximă și imediată în acest caz clinic nu putea fi decât ceaiul din balegă de măgar.
- Detalii
- Scris de: Mihaela Marilena Chițac
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Se spune că a fost odată, ca niciodată, un neam de uriaşi care stăpânea Regatul Trovanţilor, iar tartorul lor era Uriaşul Gorgan.
În acelaşi regat din vremuri de demult trăiau şi Vârcolicii, un fel de pici pricolici, undeva, în minele de sare ale Ţinutului Piticesc; ei erau coborâţi cu hârzobul în galeriile adânci (unde un puţ avea chiar și o sută de metri) şi lăsaţi de trovanţii Uriaşului Gorgan să se zvârcolească pe întuneric şi să scoată la suprafaţă sare albă şi gustoasă pentru masa-i copioasă. Gorganele şi Gorganii savurau o supă delicioasă, dulce-sărată, din carne, ierburi şi legume.
Pe atunci, secundele erau lungi cât minutele, minutele cât orele, orele cât zilele, zilele cât săptămânile, săptămânile cât lunile, lunile cât anii şi timpul trecea foarte, foarte greu. Pe de altă parte, în Regatul Trovanţilor, pe cât de mici erau Vârcolicii, pe atât de mari creşteau puii Uriaşului Gorgan, Gorgăneii, iar nevoia lor de sare se mărea de la un an la altul mai mult şi mai mult.
Citește mai mult: GROAPA CU VÂRCOLICI SAU POVESTEA LACULUI SĂRAT
- Detalii
- Scris de: Marcel Chițac
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Până pe la patru ani am purtat rochiță. Maică-mea a conceput doar băieți, dar tare și-a dorit să aibă și o fată. În dorul fetiței, care n-a mai apărut, mi-a făcut mie o rochie roșie cu floricele albe.
Când mă jucam cu fetele vecinilor mă fuduleam că rochia mea era mai frumoasă ca ale lor sau, cel puțin, așa mi se părea mie. Pe sub rochie nu purtam nimic altceva, și nici partenerele mele de joacă. Un alt motiv de mândrie pentru mine era că aveam ceva ce lor le lipsea.
Într-o zi, fratele meu, care era cu patru ani mai mare ca mine, mi-a zis că a găsit o puță de băiat prin ogradă. Deși eram atât de mic, nu-mi venea să cred totuși că cineva și-ar putea pierde puța fără să-și dea seama de absența ei.
- Detalii
- Scris de: Mihaela Marilena Chițac
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
A fost odată ca niciodată o grădiniţă minunată în Regatul Mişcător, Călător şi Hoinar deschisă special pentru puişorii zânelor Mişcătoare, Călătoare şi Hoinare, care erau foarte ocupate cu serviciul. Erau zâne aviatoare, vânzătoare, inginere, artiste, muncitoare, operatoare şi chiar educatoare. Soţii lor, zânii Mişcători, Călători şi Hoinari, erau de asemenea foarte ocupaţi cu diverse treburi necesare bunului mers al regatului lor de zburătoare, care era neîntrecut în bunăstare şi prosperitate, pentru că în Regatul Mişcător, Călător şi Hoinar lenea şi nepăsarea nu aveau loc.
La grădiniţă, educatoarele responsabile cu educarea mini-zânelor din Regatul Mişcător, Călător şi Hoinar au fost numite zâna Zor de Ziuă la grupele de zi şi zâna Fapt de Seară la grupele de seară.
Şi aşa, de luni până vineri, funcţiona grădiniţa zânişorilor şi zânişoarelor, căci numai sâmbăta şi duminica zânele lucrătoare din Regatul Mişcător, Călător şi Hoinar se mai puteau opri din hoinărit să-şi petreacă weekendul în familie.
Citește mai mult: GRĂDINIŢA ZÂNELOR MIȘCĂTOARE, CĂLĂTOARE ȘI HOINARE
- Detalii
- Scris de: Marcel Chițac
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Nu știu dacă din pricina sărăciei, a căldurii înăbușitoare ori pentru mai multă lejeritate în mișcări, vara, copiii de la țară umblau fără pantaloni, izmene sau chiloți. Fetele aveau rochițe lungi până sub genunchi, iar băieții un fel de cămăși de noapte, purtate și ziua, care nu se deosebeau prea mult de rochii, având cam aceeași croială.
Vrând să profit și altfel de acest obicei sau modă locală, le invitam uneori pe fete la mine în grădină, să culeagă cu mâna lor, direct de la sursă și pe alese cireșe, mere, pere sau perje, ajutându-le să urce în pomi, în vreme ce eu le studiam lor „perjele”, uitându-mă în sus. Atunci când nu erau poame de cules, îmi lipeam deasupra degetelor piciorului drept o oglinjoară de buzunar, din cele cu două fețe, mă îmbrăcam cu pantaloni, pe care-i lăsam să atârne în jos, acoperind oglinda, căutam subiecte de conversație cu fetele și introduceam piciorul între picioarele lor, apoi ridicam discret cu mâna cracul care masca strămoșul camerei de luat vederi și priveam „sfios”, mai mult în jos decât în ochii lor, ascultând cu luare-aminte.