După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Valeria Bilț
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
-fragment-
-Doamnă!... se auzi strigată și reveni din neașteptata rememorare a unei perioade din trecutul ei nu prea îndepărtat…ce-s zece ani?…nimic!…dar i se părea atât de straniu să se intersecteze din nou, cu povestea acelei Lenuș…
-Doamnă, mai aveți chef să mă ascultați?...
-Sigur, spune, cum să nu?... Eram atentă la ce spui…Cu Lenuș, asta, te-ai mai întâlnit?... N-ar fi vrut să-și trădeze curiozitatea, nici să-i dezvăluie suspiciunile ei…
-Acum v-am spus. Lenuș asta mă ținea închisă într-o cabană. Nu eram numai io, era multe fete, luate cu japca sau cu minciuni, ca mine… N-am putut vorbi cu niciuna, nici n-am știut că-s acolo, decât după ce m-am dat, să mă scuzaț, la … (ooo!… sinceritatea asta naturală o făcu să zâmbească…dar se rușină imediat și reuși să-și reprime zâmbetul fără să fie observată de femeia căreia numai de râs nu-i ardea) … Că venea Lenuș cu un bărbat, un pește, în fiecare zi, la mine în cameră și mă bătea, el cu picioarele, ea cu palmele și mă trăgea de cap până în beci, unde era legați vo cinci câni mari și răi…într-o zi, nu s-o mulțumit să-mi arate cânii și să mă bată…(femeia închise ochii o secundă, inspiră și expiră sacadat, apoi se uită la Ressa, în ochi cu o privire dură și, paradoxal, pierdută…) peștele o fluierat cu două dește și, din întuneric, am văzut că vine cătă noi un om cu-un câne țânut de lanț…am înghețat toată… Când s-o apropiet de noi, din colțu’ celălalt o ieșit doi bărbați, unu negru, tânăr, altul alb, mai bătrân un pic, da și el, în putere…
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
De cele mai multe ori, gara unei localitӑţi este cel mai important reper de orientare în spaţiu, folosit ca atare de societӑţile locale de transport public. Pe aşa ceva am mizat şi noi ieşind în terminalul din faţa edificiului catanez, dar multitudinea de autobuze de acolo ne-a cam dat de furcӑ. Mulţimea vidӑ se datora, fӑrӑ îndoialӑ, manifestӑrilor omagial-religioase din oraş, dar asta nu ne ajuta în deplasare.
Singura variantӑ la îndemânӑ, dacӑ pot spune aşa, rӑmânea mersul pe jos. N-o fi Catania asta aşa de complicatӑ sau de mare încât sӑ nu nimerim Brӑila din ea, mai ales cӑ, vorba aia, ne-a dat statul logistica necesarӑ: un telefon celulos cu acces la internet, adicӑ la hӑrţile lui Googu şi Waze. Da, dar aplicaţiile astea au nevoie de un reper. Aleg Vittorio Emanuelle (intersecţia cu via Crocifero, despre care am citit câte ceva), din experienţele napoletanӑ şi romanӑ ştiu cӑ o vie cu numele ӑsta strabate orice centru. Waze îmi deseneazӑ imediat o traiectorie surprinzӑtor de scurtӑ, aproximativ un kilometru, iar noi purcedem imediat la drum.
Traversӑm Via Marchese di Casalotto, pe lângӑ pizzeria cu nume Italian get-beget (Istambul) şi ne înscriem pe Corso Martiri della Liberta, luând cap compass spre o bisericӑ mare, având o cupolӑ semisfericӑ, ceva care aminteşte de clӑdirile maure.
- Detalii
- Scris de: Milian OROS
- Categorie: Proza
- Accesări: 12
Era o zi frumoasă de sfârşit de martie a anului 1847. Dinspre Codrii-de-Apus aerul adia blând spre Valea Uileacului aducând cu el fiori de primăvară. Soarele trezise de mult grădinile şi căsuţele pitite în livezi. Pomii îşi ridicau spre cer, ca într-o rugăciune, crengile fără frunze, negre-fumurii, dar cu muguri gata să plesnească.
Încă de dimineaţă mare fierbere cuprinsese satul. Uilecanii se adunaseră cu mic cu mare la biserică, să-l asculte pe părintele Mihai Gora. Biserica de lemn de pe Uliţa Bisericii nu era aşa de mare să-i cuprindă pe toţi cei adunaţi, aşa că mulţi rămăseseră afară şi ascultau cuvintele preotului prin uşa larg deschisă. Nu era zi de sărbătoare, dar oamenii veniseră aşa de mulţi pentru a-şi spune necazul strâns de atâta vreme în sufletele lor obidite şi care acum era pe cale să răbufnească, să rupă baierile înţelegerii şi umilinţelor îndurate de sute de ani. Zvonurile despre desfiinţarea iobăgiei ajunseseră şi la urechile lor, dar mai-marii vremii şi ai locului nu păreau că vor să schimbe ceva din vechile rânduieli. Îi ţineau mai departe pe oameni în împilare, aducându-i la clacă şi punându-i la munci ca şi până atunci. Mai mult decât atât, gândul şi vrerea le erau ca Transilvania să fie alipită Ungariei.
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 10
Aşadar, iatӑ prima trezire pe pӑmânt Sicilian. Mӑ gândesc, în timp ce mӑ dezmeticesc, cӑ e cea mai sudicӑ ieşire a noastrӑ ever, dar din punct de vedere al trezitului de dimineaţӑ nu e nici o deosebire faţӑ de partea de sud a României. Diferӑ motivaţia. Acolo, în sudul ţӑrii mele, merg la serviciu, aici merg sӑ descopӑr un oraş despre care am tot citit cӑ e cam întunecos (datoritӑ materialului de construcţie), dar frumos şi atrӑgӑtor. Trebuie sӑ ne convingem singuri!
Domnul de la recepţie e la fel de simpatico ca şi în seara sosirii. Se lasӑ ţinut de vorbӑ într-un fel de englezӑ (a lui şi a mea), sau într-un fel de italianӑ (numai a mea, la el nu e cazul de aproximӑri), dar schimbul de informaţii şi de glume e eficient. Îl întreb cum se ajunge în centru, îmi aduce aminte de acelaşi D cu care am venit asearӑ, cu menţiunea cӑ deşi ar fi trebuit sӑ circule de vreo douӑ ore, sosirea lui nu era chiar probabilӑ, din cauza procesiunilor din oraş. Bun, dar dacӑ îl prind, biglietti de unde cumpӑr? “A, de la conduccente! Siammo in Italia, signore!” Iar din felul cum mi-a fӑcut cu ochiul am priceput cӑ “ţine figura”. Bun, şi dacӑ nu vine D-ul? “I can call a taxi”. How much? 15 euri … A, da? Atunci sӑ sperӑm cӑ vine D. E puţin mai puţin dӑunӑtor organismului, costӑ doar 2x1 E.
Dar D-ul … de! De unde sӑ vinӑ, când Sfânta localӑ Agata polarizeazӑ toate energiile poliţiştilor în scopul blocӑrii traficului?! Aşa cӑ servim collazzione, iar taxiul apare imediat dupӑ ce recepţionerul pune telefonul în furcӑ.
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 8
În romanele realiste franceze ale secolului al XIX-lea, ca şi în pastişele americane din debutul secolului XX, era foarte normal pentru personajele care puteau (vorba unuia …) sӑ hiberneze în Italia. Clima mai caldӑ le atrӑgea acolo, nu doar pasiunea autorilor pentru cultura italianӑ. Noi nu suntem încӑ personaje de roman, dar clima şi cultura italianӑ, plus existenţa, în sudul insular al Italiei a celui mai înalt Vulcan activ din Europa ni s-au pӑrut pretexte suficient de valabile pentru a încerca, în timpul vacanţei intersemestriale, o turӑ în Sicilia.
În zilele noastre, a face o cӑlӑtorie intraeuropeanӑ e un joc. Pe calculator, desigur, pentru a gӑsi cele mai potrivite zboruri. Iar prietenii nostri de la frontiera apuseanӑ au destule zboruri convenabile cu roz, mov şi alb, dintre care noi am ales un “Henri Coandӑ – Fontanarossa” pentru 3 februarie. Al doilea joc video a fost, cum e şi normal, alegerea unui loc de staţie în apropiere de Fontanarossa, iar eu am pus degetul pe Hotel Miramare, care pe hartӑ apare chiar în capul pistei aeroportului, devenind astfel atractiv. Sigur, am trecut şi în nivelul urmӑtor, acela al documentӑrii în privinţa obiectivelor şi a mijloacelor de transport din zonӑ, care mi-a adus marea satisfacţie de a … înţelege un singur lucru: anume cӑ transportul public din insula din vârful cizmei este haotic, atât de prost organizat şi executat încât singura opţiune (în afarӑ de mersul pe jos) este taxiul.
Citește mai mult: SOGGIORNO EN LA SICILIA DI SANT'AGATA (1)π
- Detalii
- Scris de: Ioan Andreica
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
La fereastra de la apartamentul ce îl vizitam destul de rar, se odihnea un porumbel ce părea scăpat din ghiarele unei pisici lihnite de foame. Am evitat să deschid geamul pentru a nu îl determina să zboare în halul care arăta. Frământările mele înainte de a mă preocupa de interiorul apartamentului de la parter era păţania porumbelului gândindu-mă că a fost norocos dacă a scăpat de vreo pisică şi acum se odihnea triumfător la fereastra mea. Şi totuşi supărarea lui era destul de grea, stătea gârbovit la colţul de la pervazul ferestrei sperând că acolo v-a fi protejat de păţania dinainte. Am hotărât să-i acord porumbelului şanşa de a se reface şi să urmăresc evoluţia lui, să las fereastra închisă. Priveam prin geam de la distanţă peisajul şi puţinele flori scăpate şi ele de cositoarele lucrătorilor de la Florisal, parcă nume destinat îngrijirii florilor şi nu maltratării lor, şi am decis marcarea florilor din faţa blocului, cu ţăruse. Aveam şi topor în casă şi ţăruşi, doar dispoziţie trebuia. Ţăruşii erau la îndemână pregătiţi. Iau toporul şi ţăruşii, închid uşa şi trec în grădină pentru scopul propus. Pământul era uscat, porumbelul mă acceptă nu se îngrijorează de mine şi eu îmi continuu opera cu nepăsare, eram două fiinţe rănite în aceeaşi dimineaţă.
- Detalii
- Scris de: Florin Meșca
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Visez... visez la o Ţară a Nefumătorilor. Acum nu trebuie să vă închipuiţi că am cine ştie ce pretenţii! Doar că-mi doresc să existe o astfel de ţară în care să nu mai fiu obligat să respir aerul viciat de fumul ţigărilor mâncate de... cei din jurul meu. Îmi cer iertare pentru această intransigenţă, dar ea este rezultatul tuturor chinurilor îndurate de mine în anii de maturitate (adică cei număraţi cu strângere de inimă după împlinirea vârstei de 30 de ani) şi... anii de serviciu. Parcă-l şi văd pe fostul meu coleg de birou – bun profesionist, de altfel – care-şi aprindea ţigară de la ţigară, când îl chinuiau neuronii creaţiei, şi eliberând rotocoale de fum în mica încăpere (impregnată deja prin toate ungherele de scârboasa nicotină), acompaniindu-și viciul cu urlete în urechile ascultătorilor săi nevinovați de la telefon şi, într-un final, trântind cu o furie demnă de cauze mai bune, receptorul în furcă. Ce să mai spun de respiraţiile duhnind a mahorcă de cea mai proastă calitate suportate în autobuzele aglomerate ce mă aduceau după-amiaza de la muncă, sau a cârciumii de cartier pe lângă care treceam în fiecare zi în drum la şi de la serviciu, cu mirosu-i caracteristic de tavernă, amestec de izuri pestilenţiale de băuturi contrafăcute, transpiraţie, WC şi Carpaţi... Naţionale... sau a hainelor mele nevinovate, îmbâcsite vinovat de toţi aceşti performeri ai tutunului. Grea viața de nefumător într-un mediu al fumătorilor! Nu exclud din această lume ce o înfierez acum, nici pe membrii propriei familii, mai ales pe acei membri fumători care mai au şi calitatea de... soacre... De aceea şi lupt acum pentru această cauză a Ţării Fumătorilor. Aşa aş scăpa şi de... nu?
- Detalii
- Scris de: Ana-Maria Ursan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Dintr-odată, urechile-au început să-mi țiuie. A liniște. O liniște-asurzitoare pune stăpînire pe mine. Încep să intru-n transă. Nu mai văd, nu mai aud. Pe nimeni. Nimic. Nimic e-n jurul meu. Am rămas singură. Singură. Doar eu şi cu mine.
Sîngele mi se prelinge pe gene. Simt rechini cum dau să mă-ncolțească. Le miroase-a sînge.
N-am să mai plîng niciodată cu lacrimi de sînge. Pentru că ştiu că imediat voi fi înconjurată. Şi nu de prieteni. Rechinii iubesc sîngele. Iar unele ființe se hrănesc din durerea altora.
Mai bine-mi văd de ale mele. Singură-am intrat, singură voi ieşi. De cîteva ori chiar mi-am dovedit că-s mai puternică decît credeam. Trebe doar să fiu atentă la ce emit. Da. Acum ştiu. Ce emiți, aia atragi.
Dau să privesc înlăuntru-mi, da-mi găsesc inima-nvinețită de-atîta pustiu.
- Hei, inimă nebună! Potolește-te! Am să te hrănesc, încet-încet, cu iubire. Şi-ai să-ți revii!
Nu! N-am uitat de tine! Iartă-mă, te rog! Doar că... vezi tu... timpul... timpul ăsta... Nu! N-am uitat să iubesc! Ştiu bine!
Din dragoste am fost făcută, pentru dragoste trăiesc, cu dragoste mă hrănesc!
- Detalii
- Scris de: Ana-Maria Ursan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Nu a trebuit să te cunosc! Făceai, dintotdeauna, parte din mine, şi te-ai recunoscut. Existai, dinaintea existenţei mele, în mine. Acum ne-am întregit.
Ţi-ai auzit gîndul cum mă mîngîia, şi mă privea, şi m-ai găsit.
Habar n-am ce culoare au astăzi ochii tăi.
Ştiu doar că, pătrunzîndu-mi pupila cu laserul irisului tău pot privi înainte fără teamă; în urmă, fără suferinţă, şi lîngă tine, clipele transformă noaptea-n eternitate şi uit să mai respir.
Habar n-am cum, ţinîndu-mi strîns mîna-n palmele tale, îmi cicatrizai toate rănile de pe inimă.
Ştiu doar că simţindu-ţi căldura lor, inima-ncepea să prindă culoare şi să bată cu putere-n stomac.
Habar n-am de ce am accept şi chiar îmi place să mă foloseşti ca pe ceva efemer.
Ştiu doar că avîndu-te-n acel moment, simțeam că pot avea grijă de tine. De mine. De noi.
- Detalii
- Scris de: Ana-Maria Ursan
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
În sfîrșit dimineață. Dimineața anului. Cînd totul se deplasează spre verde. Cînd şi ecoul sun-a verde!
E de bine pentru un Dragon de foc. Păi da. Că verdele ajută roşu să crească!
Acu' auzi doar păsărele cip-cirip, cucu cucu-cucu...
Cică de-acu' s-a zis cu izmene, cămeşi de corp şi-alte cojoace. Mai ne scoatem şi noi o țîr' gamba, sutienu' prin tricou' subțire, după atîtea așteptări...
Ne mai cumpărăm şi noi cîte-o lumînărică parfumată, un buchețel de flori cu care să mergem, mîndre, acas'?
Să ne cumpărăm, zic!
Păi da! Că a devenit o modă acu' să-ți cumperi singură flori. Ție! Şefei! Mamei! Fiicei!
Şi apoi să te mai şi dai şmecheră:
- Uite ce am primiiit!!
- De la cine?
- Treaba mea! Ce, oi fi gelos?