După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Bun, acum ca D-ul (ce predestinatie e D pentru mine, de ani de zile conduc tot clase cu indicativul “D”) a demarat în direcţia Miramare, nu-mi rӑmâne decât sӑ îmi stabilesc sau sӑ improvizez un nou obiectiv. Normal, optez pentru a doua variantӑ şi mӑ strecor pe o strӑduţӑ prin spatele Domului, cu speranţa cӑ gӑsesc ceva interesant şi nemaivӑzut (în acea zi).
Într-adevӑr, gӑsesc ceva ce nu mai vӑzusem: o … bisericӑ, aflatӑ la câteva sute de metri de catedralӑ, anume Chiesa San Placido. Ex … Ex … Se gӑseşte, surprinzӑtor, chiar în Piazza San Placido, în locul unui templu pӑgân, dedicat lui Bachus, înlocuit de o mânӑstire dedicatӑ sfâtului Placido, care mânӑstire s-a nӑruit, binenţeles, la cutremurul din 1693. Adicӑ nimic nou sub soarele sudului. Ahitectul noului lӑcaş este Stefano Ittar, iar construcţia a fost finalizatӑ pe la 1723.
Continuu pe via Vittorio Emmanuele, cӑlcând fӑrӑ milӑ pavajul din basalt etnean, strӑbӑtând piazza Scammacca, apoi piazza Ogninella, pentru a ajunge, apoi, pe via Cestai (da’ de unde, nu stau deloc, nu e nimic interesant de vӑzut pe-aici) (ba, ar fi, o maşinuţӑ clasicӑ, broscuţa care, fӑrӑ complexe, se strecoarӑ printre urmaşii ei muuuuult mai tineri). Surprizӑ, toate drumurile din Catania duc nu la Roma, cum m-aş fi aşteptat, ci în Piazza Universitá.
- Detalii
- Scris de: Radu Liviu Dan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
O colegă nouă avea să apară în clasă în ultimul an de liceu. O şuviţa de păr negru îi acoperea un ochi, pe faţă având câţiva pistrui. Era drăguţă şi prietenoasă, pe toţi colegii ne-a cucerit prin felul ei de a fi chiar de la început. O chema Laura Beucă şi îi plăcea mult să deseneze. Desena şi în ore dar şi în pauze flori şi chipuri de oameni în special. Întotdeauna avea o vorbă bună pentru orice coleg. În discoteca de la teatru un băiat înalt cu părul şi ochii negrii dansa foarte bine reggae, aproape că el era curtat de toate fetele. Porecla lui era Rosi dar şi Gazebo fiindcă semăna cu acel cântăreţ şi îi plăceau melodiile lui. Era atunci în vogue melodia I like Chopin. Stăteam rezemaţi de câte o coloană şi priveam fetele din jur. Rosi ţintea fata pe care o dorea la dans şi niciuna nu-l refuza. Avea un fel anume al lui manierat de a invita o fată la dans, inclinând uşor capul cu mâna intinsă dar cu ochii aţintiţi asupra ei. Laura venea rar la discotecă. Îl cunoscuse pe Rosi prin intermediul unor prieteni şi de atunci au fost nedespărţiţi. În pauză mare, el traversa strada de la Liceul de Filologie la noi la Nicolae Bălcescu, urca până la ultimul etaj 3 la clasa noastră şi se întâlnea cu Laura. Uneori când ieşeam mai devreme in pauza mare, Laura mergea la geam şi îl privea cum el trecea pe lângă statuia lui Ioan Maiorescu, uneori deschidea geamul şi îi făcea semn cu mâna. Alteori îi striga sa-i aduca anumite placinte fie de la cofetaria Amandina din fata liceului fie de la chioscul din carte.
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Pauza de dupӑ masӑ pare sӑ fie la mare preţ în oraşul din sudul Italiei. În afarӑ de coada (mare, în momentul ieşirii noastre) din faţa localului lui Federico, pe stradӑ cu greu mai vezi altceva în afarӑ de turişti. Doar e ora siestei, nu?
Cu atât mai bine, poate reuşim sӑ ne strecurӑm mai uşor pe mulţimea de strӑduţe întortocheate din centrul Cataniei.
De fapt, obiectivul nostru nemijlocit este sӑ regӑsim monumentul pe care ni-l interzisese Panda cea nevoasӑ, dar care parcӑ şedea ascuns într-un loc neştiut. Eh, nu o biatӑ statuie e mai deşteaptӑ decât noi, iar statuia se desconspirӑ, dupӑ o scurtӑ strӑduinţӑ. De fapt, a fost suficient sӑ gӑsim plӑcuţa indicatoare a viei Crociferi, memoria a fӑcut restul.
No, hai sӑ vedem, ce şi pe cine reprezintӑ monumentul? Pӑiii … cine sӑ fie dacӑ nu vechea noastrӑ conoştinţӑ, Cardinalul Dusmet?! Dacӑ are aşa stradӑ şi o statuie atât de impunӑtoare, înseamnӑ cӑ discutӑm despre o mare personalitate a Cataniei, hai sӑ vedem cine a fost şi ce a fӑcut el pentru a avea dreptul la un monument atât de mare şi la o stradӑ atât de interesantӑ în apropierea portului şi a gӑrii.
- Detalii
- Scris de: Radu Liviu Dan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
În acel weekend vroiam să mă relaxez. Reuşisem să schiţez căteva poezii, cu toate că avusesem o lună foarte încărcată la serviciu. Vremea se anunţa frumoasă şi în locul unor plimbări prin parcuri, sau la ştrand, vara alegeam să merg la pescuit, unde puteam face şi o baie. De cele mai multe ori cu trenul, unde mai întalneam alţi pescari şi auzeam multe poveşti pescăreşti. Acea călătorie de o oră şi un sfert cu trenul şi apoi vreo douăzeci de minute până la balta ce se unea cu Oltul, la Fărcaşele, deseori era mai palpitantă decât pescuitul în sine, fiindcă eram conştient că se întâmplă să am şi zile când nu prindeam peşte. O prietenă îmi trimisese un volum de versuri şi îmi ceruse părerea despre cartea ei. Am luat în rucsac şi acea carte şi până seara aveam să o citesc făcând notări chiar pe pagini, cum îmi este un obicei nu tocmai elegant pentru acea carte. Acea prietenă era la al doilea volum propriu de versuri şi se distingeau ideile si mesajele poetice. Era o poezie plină de lumină şi cu credinţă în Dumnezeu, cel care ne veghează în permanent şi la care oricând putem apela cu încredere cu câte o rugăciune. Nu am prins peşti mari. Unii chiar mai mici decât o palmă. Stiam că îi pot da chiriaşului să-i ducă mamei sale. As fi vrut sa-i eliberez dar cu siguranţă fiind balta mică si lângă sat, va fi asaltată de oamenii din sat cu plasele. Puţini peşti vor scăpa. Poate Oltul când se va revărsa va mai îmbogăţi balta cu peşti. Îmi pare rău că în Romania nu e acelaşi nivel de trai ca în celelalte ţări din Europa. În fond în acele ţări peştii sunt eliberaţi. Se pescuieşte doar din plăcere. Aşa ar trebui să se întample şi în Romania o altă ţară din Europa.
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Nu ştiu dacӑ numai eu am impresia asta, dar, uneori, dupӑ un moment important al unei activitӑţi, parcӑ restul nu mai conteazӑ.
Cam aşa ni se pӑrea acum, dupӑ ieşirea din marea catedralӑ a Cataniei, cӑ orice urmeazӑ sӑ vedem nu se mai ridicӑ la valoarea obiectivului pe care tocmai îl vizitasem.
Iar rӑscrucea în care ne gӑseam nu ne era de prea mare folos. În stânga era un fel de piaţӑ a miracolelor, nu ca cea din Parisul medieval, dar cu influenţe medievale, materializate într-un magazin de jucӑrii şi suveniruri: de bolta intrӑrii atârnau câteva pӑpuşi enorme, de la 50 cm în sus, îmbrӑcate în cutii de conserve … ӑsta, în armuri cavalereşti. Interesante obiecte, dar douӑ criterii mӑ fac sӑ le resping: mӑrimea lor le interzicea accesul în trolerul nostru admisibil la compania cu avioane roz, iar preţul (aproximativ zece euroi) demonstra şi unui nepriceput cӑ nu se putea aştepta la ceva de calitate. Aşadar, cavalerii au rӑmas spânzuraţi de boltӑ, în timp ce noi am cӑutat sӑ aflӑm ce se gӑseşte dincolo de tunelul închipuit de clӑdirea din capӑtul strӑzii Etnei.
Pӑiiii … ce sӑ fie? Pasajul de cale feratӑ de la piazza Borsellino, de care nu prea ne era dor, şi o stradӑ a Cardinalului Dusmet invadatӑ de mirosuri puternice de mâncare în stadiu de prelucrare termicӑ – sau, mai pe româneşte, fum de grӑtar ca la pӑdurea Cernica. Ba nu, exagerez, mult mai mult şi mai gros decât la Cernica, provenind din alimente de multe feluri, obţinute prin uciderea mai multor grӑdini zoologice.
- Detalii
- Scris de: Radu Liviu Dan
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
De ce ne place marea!? Fiindcă seamănă cu o inimă de om! E nesfârşită şi se uneşte cu cerul la fel de albastru. Pe nisipul ei se desenează o inimă de om. La ţărmul ei castele de nisip construite se dărâmă precum iluziile frumoase pe care le vezi pierdute printre lacrimi acolo pe nesfârşitul mării fie în amurg fie la răsărit. Adormi cu zgomotul talazurilor mării chiar dacă te gândeşti la iubită, totul e zbucium când pierzi iubirea. De ce să mai mergi la mare? Ca să-ţi auzi glasul inimii metamorfozat în zbuciumul valurilor!? De ce să mori de dorul clipelor împreună întinzând zadarnic mâinile spre orizontul nesfârşit de apă! Vrei să fii un Ulise să te pierzi în 20 de ani pe mare încercând să te reîntorci la ea-Penelopa ta!? Citeşte-l pe Homer cel orb el doar şi-a imaginat iubirea pe când tu ai iubit orbeşte. Marea e ca inima unui om îndrăgostit. E nesfârşită, năvalnică şi tare zbuciumată când pierde iubirea. Ştii bine că marea e ca inima inundată de iubire unde înoată peştii odată cu glasurile amintirilor şi unde li se umezesc ochii pironiţi în zarea amurgită. Când erai copil visai să fii argonaut, să străbaţi toate mările inclusiv marea iubirii. Un corsar ţi-ar fi spus că toate mările sunt iubiri dacă te conduc la o comoară. Dar tu desigur nu vei fi un visător să te ascunzi în podul casei, să cercetezi cu telescopul rudimentar noaptea cerul iar în vise mările cuprinse de un dor neştiut nici de tine.
- Detalii
- Scris de: Radu Liviu Dan
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Uneori visez moartea îmbrăcată în alb ca o mireasă. Deşi azi femeile în ziua nunţii pot purta şi rochii de alte culori. La mine e iarnă. Iarna albă ca rochia unei tinere de abia cununate ce jură iubire în faţa altarului şi a soţului ei. E zăpadă din belşug şi ger. Dar nu iarna mă afectează. Nimic nu mă mai afectează. Poate ochii mă dor de strălucirea zăpezii, acea trenă lungă a acelei tinere din închipuire. Nici măcar ochii ascunşi ca nişte ghiare ale morţii nu mă sperie. Moartea ce mă pândeşte la orice colţ ce işi ascute ghiarele ca nişte seceri după orice copac. Nu-mi este teamă! Nu-mi e teamă de nimic! Nu ştiu dacă mi-a fost vreodată! Noaptea am adormit ascultând vocea caldă a Sarei Brightman. Dar dimineaţa mă trezeşte vocea ei imaginară:
- Neaţa bună iubitule,
- Neaţa bună iubito,
- Hai trezirea că trebuie să mergi la servici;
- Iubita mea ce treabă am eu cu serviciu? Eu cu tine am treabă! Toată viaţa.
- Când te intorci vom avea treabă. Dar acum pregătim cafeaua;
- Ştii am adormit ascultând Sarah Brightman! Te-ai supărat? Credeam că e vocea ta! Dar iată, vocea ta e mai vie, mai caldă, mai blândă;
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Suntem, aşadar, în faţa celui mai important monument al Cataniei. Nu am citit nicӑieri clasificarea asta şi nici nu ne-a împӑrtӑşit-o cineva, ci am hotӑrât noi, bazându-ne pe ceea ce am aflat în timpul şederii noastre în Sicilia.
Cu câteva zile înainte de a ne îmbarca în avionul A-320 am citit o ştire potrivit cӑreia firma de transport public din Catania scoate pe piaţӑ o serie de abonamente decorate cu chipul Sfintei Agata (am încercat sӑ cumpӑr unul, dar n-am avut noroc). Asta a fost prima aluzie la marea sӑrbӑtoare în care aveam sӑ aterizӑm. Marea desfӑşurare de forţe şi de populaţie la care deja eram martori încӑ din ajun, steagurile cu sigla Sfintei expuse peste tot, pelerinii îmbrӑcaţi în halate albe, totul ne dӑdea de înţeles cӑ Sfânta Agata e la mare cinste acolo, iar marea catedralӑ (Duomo) închinatӑ ei nu poate fi decât obiectivul local cel mai important, mai ales în acele zile.
Sigur, înainte de a continua ar trebui sӑ aflӑm cine este Sfânta Agata. Este una dintre cele şapte sfinte fecioare ale calendarului bisericesc. Este originarӑ din Palermo, cel mai mare oraş (din ziua de azi) al insulei, unde s-a nӑscut în (probabil) 231 AD. A murit in 251, la Catania, iar mormântul ei se aflӑ în acest oraş. Este cinstitӑ, atât de catolici, cât şi de ortodocşi, la 5 februarie (azi suntem în 4). Citind despre viaţa ei, aflӑm cӑ a fost torturatӑ şi condamnatӑ la moarte pentru cӑ, unei vieţi în huzur pe care i-o propunea nobilul Quintianus, ea a preferat sӑ îşi mӑrturiseascӑ credinţa în Iisus şi sӑ se închine lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Cine ar zice cӑ nu cunoaştem Catania?! Am nimerit, fӑrӑ sӑ avem adresa, chiar în faţa primӑriei oraşului, adӑpostitӑ în una dintre cele mai interesante clӑdiri: Palazzo degli Elefanti.
De ce oare Palatul Elefanţilor?! Sa fie primarele Cataniei un elefant, cu trompӑ – capabil sӑ-I ducӑ de nas pe catanez? Sau, prin tradiţie, primarii oraşului or fi nişte personaje uriaşe şi puternice?
De fapt, e ceva mai simplu. Elefantul este un simbol al localitӑţii, un animal emblematic. Aha, deci de-aia mi-a dat fratello ala negru un elefӑnţel de plastic, sa-i apere pe catanezi de mine?
Am studiat istoria edificiului şi am aflat cӑ proiectul a fost fӑcut de arhitecţii Giovani Batista Longobardo şi Giovani Batista Vaccarini (probabil ca era o condiţie primordialӑ sӑ îi cheme ca pe Ioan Botezӑtorul), undeva pe la începutul secolului 18. Era un fel de reacţie a catanezilor dupӑ erupţiile Etnei de dupӑ 1890. A mai contribuit la bunӑdispoziţia domnilor primari de douӑ sute de ani încoace şi pictorul Giuseppe Sciutti, care a asigurat picturile de la etajul al doilea.
Nu vrem sӑ-i cerem audienţӑ domnului sindico al Cataniei, oricum e duminicӑ, aşa cӑ ne mulţumim sӑ vizitӑm curtea interioarӑ a palatului. Principala atracţie, din punctul meu de vedere, cele douӑ limuzine expuse.
- Detalii
- Scris de: Mihai Atanasie Petrescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Dupӑ atâtea generalitӑţi, credem cӑ e timpul sӑ trecem şi la treabӑ. Chiar dacӑ mai aruncӑm câte-o privire prin vitrinele prӑvӑliilor, noi nu am venit atâta cale ca sӑ facem turism de shopping, iar ocazia de a demonstra cӑ aşa este se prezintӑ, desigur, pe Via Etnea.
Ne întâlnim cu o bisericӑ monumentalӑ, iar stilul baroc al construcţiei parcӑ ne obligӑ sӑ o vizitӑm. Denumirea lӑcaşului este, aşa cum vedem scris pe un panou din faţa lui, “Basilica della Collegiata”.
Care i-or fi colegii, ramâne un mister, cel puţin deocamdatӑ, dar istoricul bisericii e la îndemânӑ, iar noi profitӑm de posibilitatea de a-l afla: bazilica a fost construitӑ pe la începutul secolului 18, în stil baroc (i ate uitӑ, chiar am nimerit-o!) dupӑ evenimentele telurice de la 1663 si 1669 (cutremure, erupţii …). Arhitectul faţadei se chema Stefano Ittar, iar colegul sӑu, cel care a conceput biserica în ansamblu, a fost Angelo (!!) Italia (dacӑ nu e un pseudonim, atunci e un nume predestinat).
Sigur cӑ faţada bazilicii este aia care impresioneazӑ în primul rând. Şi o face cu succes, prin decoraţiunile multiple şi complicate, având ca piese principale patru statui: Sfinţii Petre şi Pavel, Sfintele Agata şi Apollonia. Mai sunt coloanele, şi, desigur, scara monumentalӑ.
Interiorul bazilicii e ca un interior de bazilicӑ. Obişnuitele bӑnci, ocupate de o mulţime de credincioşi care îl ascultӑ cu atenţie pe pӑrintele, iar din când în când se ridicӑ în picioare şi intoneazӑ, împreunӑ cu preotul, versuri în limba latinӑ. Mӑ întreb dacӑ ştiu ce spun … dar din nou simt pӑrerea de rӑu cӑ nu am învӑţat mai bine latineşte. Sigur nu mӑ înjurau pe mine, dar, totuşi, era bine sӑ ştiu şi eu ce se discutӑ în plenul credincioşilor.