După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Radu Munteanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Prin vecini cântă un cocoș. Cred că este aproape de ora cinci. Așa cântă în fiecare dimineață. Peste puțin timp va răsări soarele. Așa răsare și el, în fiecare dimineață. Mai stau încă întins pe pat și încerc să-mi imaginez răsăritul. La început, soarele va fi zărit de cei de la malul mării. Atinsă de razele lui, marea va începe să ardă... și ferestrele apartamentelor de pe țărm vor sclipi de parcă în sticla lor au fost reținute toate fulgerele tuturor ploilor trecute. Apoi, ridicat de-o palmă pe cer, va dezveli orașul dând la o parte pătura nopții. În port, vapoarele vor fluiera din sirenele lor trezind din somn Zeul Mărilor. Dincolo de oraș o altă mare de dealuri vălurite îl va întâmpina invitându-l la un joc de-a v-ați ascunselea. Soarele va trebui să caute pe după fiecare deal pentru a găsi satele ascunse prin toate coclaurile. Jocul va fi înviorator pentru că razele lui vor trebui să alerge prin lanurile unduitoare și verzi străjuite de nesfârșite întinderi cu maci în floare. Roșul aprins al macilor îl va atrage precum buzele fragede ale fecioarelor. Apoi, obosit de atâta trudă, va poposi la malul fluviului. Umbra pădurii se va retrage ușor la rădăcina copacilor, lăsând plajele în flăcări. Dincolo de fluviu îl așteaptă întinsele câmpi.
Citește mai mult: VARA SPERANȚEI | ACUZ SPERANȚA-MI DE MALPRAXIS
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Zilele din concediul lui Eusebiu se scurgeau cu repeziciune una după alta. În tot acel timp încercase să stea cât mai mult în preajma tatălui său, pentru că dorea să ducă cu el de acolo imaginea bătrânului ce îl iubea și îi dorea tot binele din lume. Și el la rândul său îl respecta și iubea pe tatăl său pentru că se purtase bine cu ei și mai mult de atât se înțelesese de minune cu mama lor ce fusese casnică creând astfel o atmosferă caldă, onestă, datorită căreia ei putuseră să studieze și să se formeze ca oameni. Ani de-a rândul îl admirase pe tatăl său pentru modul cum se jertfise prin muncă pentru ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Iar acum când îl vedea bătrân și neputiincios îi era milă de el.
Într-o seară când se întorcea de la plimbare, când ajunsese în dreptul unor vitrine luminate ale unui mare magazin se întâlni față în față cu Cosmin prietenul său de odinioară, pe a căruit chip timpul își pusese amprenta, încărunțise puțin și dădea impresia unui om matur. În cei zece ani de când nu se mai văzuseră Cosmin devenise un tată și un soț model, iar la poștă unde lucra își făcea în mod conștiincios serviciul. Toată acea transformare survenise în viața lui Cosmin ca urmare a acelui episod rușinos în care îl înșelase pe Eusebiu, își dăduse seama că procedase rău față de cel mai bun prieten al său și hotărâse să facă mari schimbări în viața sa pentru a nu mai nenoroci pe nimeni. Cosmin era singur și păru foarte surprins de întâlnirea lor. După ce se priviră preț de câteva clipe în ochi, Cosmin spuse:
- Detalii
- Scris de: Melinte Cristina
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Doar sunetele pașilor. Tocuri stridente, scârțăitul tălpilor de plută, țipătul ascuțit al cauciucului târât în grabă pe pavele. Printre ele, câte un strop de ploaie, ici și colo, scoate sunetele cele mai vibrante. Parcă pământul ar face valuri sub sărutul rece al apei. Se strâmbă neputincios sau strănută. N-am de unde să știu, nu ne cunoaștem atât de bine! Dar îl văd că e într-un freamăt continuu... Ploaia plesnește frunzele copacilor supărată că le întâlnește în drum. Poate își dispută dragostea pamântului…
Absorbită de aceste imagini, ajung între tarabele pieței. Ce caut eu aici? Aveam o listă pe undeva, dar la câte buzunare am... of, mai bine o puneam în geantă! Renunț la căutare și îmi scormonesc memoria, care, sper, nu m-a lăsat încă.
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În dimineața zilei de duminică în care Elena avea să fie invitata lor, Eusebiu se simțea foarte emoționat și puțin stresat. Plecă să cumpere pâine de la un magazin din cartier. Pe drum se întâlni cu unii vecini pe care îi salută politicos, observă că unii îl priveau straniu, pe când alții îl cercetau stăruitor din priviri. Se întâlni și cu Relu un fost coleg de școală. Relu când îl văzu îl îmbrățișă și îl sărută pe ambii obraji, apoi îl invită să servească împreună o cafea. Se ajezară amândoi la terasa unui bar din cartier, după care Relu animat fiind de bucuria întâlnirii lor întrebă:
- Cum ți-a mers pe acolo printre străini?
Eusebiu în linii mari îi povesti viața lui de emigrant și chiar despre divorțul său dar fără a intra în amănunte prea intime. Relu îl ascultă atent privindu-l cu ochii săi mici verzi care reflectau în acele momente compătimire pentru tot ce suferise Eusebiu. Apoi fața rotundă a lui Relu ce de obicei emana bucuria de a trăi, se crispă puțin într-o expresie de tristețe și spuse:
- Nici mie lucrurile nu mi-au mers prea bine în viață, am divorțat apoi am avut și alte relații care au sfârșit rău. Locuiesc singur și lucrez la Kaufland unde descarc marfă și o așez în rafturi, iar salariul nu este prea mare.
- Detalii
- Scris de: Lilia Manole
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Ilona. Prenumele acesta îi amintea fetei de o regină de vis, de origine ungurească, îi amintea de lumină şi soare. Dar mai mult, strigată prin numeroase cuvinte complementative, mieroase, sau mai puţin, ea, o elevă din cele mai bune, prefera să audă, până la urmă, acest scos din anonimat, parcă. Profesorii o considerau timidă, alteori era apreciată drept stea de cinema, alteori, din această tăcere a ei, cineva dorea să îi audă glasul şi felul ei în care prezenta un accent curat românesc în vorbire.
Ilona…Dacă s-ar fi contopit cu acest prenume, în toate visele ei, dacă s-ar fi gândit cineva vreodată că trebuie să te inspiri în viaţă de la firescul tău prenume de botez, să crezi, să speri şi să mori din acest simplu cuvânt.
- Detalii
- Scris de: Marian Ilea
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În curtea dintre cele două blocuri era linişte. La ea în bucătărie, mama Margasoiului îşi lipea obrazul de cuptorul aragazului. Se aşezase pe scăunel. O durea măseaua minţii. În cuptor se coceau două mere învelite în aluat. Margasoiului îi plăceau merele coapte. Mama Margasoiului nu plângea niciodată. Acuma avea lacrimi în ochi de durere.
În camera lui, întins pe dormeză, la lumina becului chior, Margasoiu citea: "Discursul domnului Lobel Adolf". În gură avea salivă pofticioasă de mere coapte învelite în aluat bine rumenit.
Lobel Adolf îşi construise cârciuma la marginea oraşului. Lucrase în Baden lângă Viena ca cişlic.
- Detalii
- Scris de: Stana Constantin
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Nepoţilor şi strănepoţilor mei, această…vedenie
Stăteam la taifas cu prietenii, la o întâmplare de răgaz, într-o cârciumă cu nume pompos, cu berea sub nas, aprinşi la minte de "prăjeala" aperitivelor, a coniacelor mici, de una, de alta. De greutăţile şi opreliştile tot mai enervante ale vieţii noastre cotidiene, adică, olicăindu-ne c-am ajuns rău, că toate merg tot mai prost, că nu se mai poate etc. - Băi!, strigai eu, cavernos, cu timbrul meu tabacic, arhicunoscut de prieteni, staţi blând! Stop pe frână, şi retur 2 m de creier, că nu-i aşa. Încă nu-i cotoioasă situaţia, şi n-am fumat toate relele. Ferească D-zeu să te conducă prostul şi să te bată nevasta! (Asta-mi spunea mie tata, în zilele lui de cumpănă!)
- Detalii
- Scris de: Luminița Colopelnic
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Azi îmi amintesc de satul socrilor mei și cât mi-am dorit o casă la țară. Cu verandă ca a soacrei mele: rotundă, înălțată cu un metru deasupra pământului, cu draperii portocalii, părea un montgolfier gata să își ia zborul. Coborai trei trepte și, pe cărări cu dale cărămizii, ajungeai în mijlocul naramzelor. De cele mai multe ori însă nu coboram. Îmi plăcea să le privesc de sus și mai ales dincolo de ele, ulița copilăriei soțului meu, Ionuț.
Îmi plăcea când vremea se alinta: ba ploua cu stropi mari și grei, ba era o căldură de te frigeau dalele prin sandale. Atunci, din țigla acoperișului încins ieșeau liniuțe de aburi care scriau povestea unui ținut martor al semnelor din alte vremuri.
Ploaia se oprea la fel de brusc cum începuse și copiii cu sandale de gumă dădeau năvală pe ulița care râdea din nou la soare. Erau vreo zece copii care alergau zilnic în jurul fântânii și, într-o zi, hora lor s-a oprit brusc. Chiotele, trupurile aplecate, punerea mâinilor în șold mă chemau în mijlocul lor. Soacră-mea, căreia toți îi spuneau Bunela și care mereu apărea când nici nu te așteptai, văzând intenția mea, mi s-a proptit în cale:
― Iar ne dă târcoale broasca sestoasă. Bunela era sâsâită, dar eu credeam că o face intenționat pentru că, uneori, când uita sau era speriată, vorbea perfect. Ai văsut vreodată cu ochii tăi o broască sestoasă?
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
În vara anului 2019 Eusebiu Bădescu plecă în concediu din Berlin spre orașul său natal din România. Nu mai fusese de zece ani acasă, și în tot acest timp călătorise mult și întâlnise fel și fel de oameni, se confruntase cu situații grele uneori, ba mai mult de atât fusese căsătorit și nevasta sa îl lăsase. Toate acele circumstanțe ale vieții sale de emigrant îl transformaseră într-un om călit în vâltoarea vieții. Ar fi putut să vină mai des acasă în concediu, dar nu dorise pentru că la douăzeci și nouă de ani suferise o mare decepție în iubire și dorise să plece fără a se mai uita în urmă. În acel an murise mama sa și profund îndurerat își dădu demisia de la poștă unde lucra ca funcționar și emigră în speranța că va uita totul.
Sosi în orașul său natal de lângă Dunăre. Plin de amintiri și toate acele răni ale inimii sale pe care le credea cicatrizate simți cum se deschid din nou. Îi reveni cu putere în minte acel episod dramatic când fiind tânăr și naiv, crezuse cu toată puterea ființei sale în inocența iubirii. Și apoi revăzu cu ochii minții cum prietenul său cel mai bun cu care pe atunci își împărtășea toate secretele, îl trădase și îi luase logodnica.
- Detalii
- Scris de: Maria Berciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Eu doar redau cât mai exact, vorbele Danei, căreia îi făcea plăcere să îmi povestească, ea fiind imobilizată la pat, iar astfel orele se scurgeau mai plăcut, evocând amintiri, comentându-le împreună.
Eram de zece ani în pensie, încă eram într-o veșnică acomodare…zilele în care nu aveam ceva concret de făcut, îmi păreau tare lungi…Am fost într-o vacanță în Grecia, cu un grup de pensionari. În camera am fost trei, două erau prietene bune, iar eu acceptasem cu plăcere să fiu a treia, pentrucă astfel nu eram obligată să am un program comun cu cineva, ….Doream să îmi compun singură programul, să fac numai ce îmi chiar doresc…adică o vacanță minunată! Vag speram că poate voi cunoaște o persoană, cu care să mă simt bine, să fiu relaxată, adevărată, …să nu fie nevoie de acceptări din curtoazie, …dar nu s-a întâmplat. Am cumpărat acolo o saltea gonflabilă, cu gândul la lunile de vară care urmau și la posibilitatea de a mai merge la apă.