După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
- Iată o bună întrebare pentru Marcu la care cred că va răspunde cu plăcere, zise surâzând Sefora.
Eusebiu o privi și înțelese că ei îi plăcuse întrebarea lui și că îl privea cu bunăvoință și interes.
- Mă bucur că în tumultul acestor vremuri atât de tulburi, există oameni ce îL caută pe Dumnezeu! Calea lui Dumnezeu este cea a unui drum pe care în această viață îl parcurgem pas cu pas îndurând uneori greutăți, însă fiind animați de harul Său minunat pentru a nu ne da bătuți. Iisus ne-a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Trăim în această lume și observăm cum oamenii aleargă pe diferite căi ale distracției pentru a găsi fericirea. Dar există și oameni precum noi, ce căutăm ceva mai înalt și aspirăm după iluminare și noblețe, și ajungem la concluzia că tot acest freamăt este datorită faptului că harul Său ne-a atins inima și noi am răspuns pozitiv la o astfel de atingere divină. Apoi începem să descoperim că în această lume a răutății există oameni ce propovăduiesc vestea bună a mântuirii și ni se deschide în fața noastră fascinanta dimensiune a eternității de care devenim tot mai mult atrași.
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În primăvara anului 2021 veni la Eusebiu din nou prietenul său Titu și se instală în locuința sa. Titu își găsi de lucru în construcții la niște vechi prieteni de-ai săi. În orele când erau liberi stăteau amândoi de vorbă timp îndelungat despre tot ce se întâmpla în lume. Titu era un mare adept al teoriilor conspiraționiste și pe Eusebiu îl uimi cu ideile lui, ba chiar îi dădu să asculte unele documentare care puneau totul într-o altă lumină și dădeau foarte multă credibilitate teoriilor conspiraționiste. În acea perioadă primi o invitație de la colega sa de muncă Marcela, pentru a participa la o întâlnire la ea acasă unde aveau să se dezbată probleme de o mare importanță după spusele Marcelei. O întrebă de Flavia și află cu consternare că Flavia murise răpusă fiind de corona-virus. După ce luptase îndelung cu boala și stătuse un timp internată la A.T.I. murise așa cum trăise cu marea ei încredere în Dumnezeu asemenea unei copile ce se încrede în tatăl ei.
Marcela văzând că Eusebiu se întristă îi zise:
- Nu te întrista, poate că a fost mai bine așa pentru ea. Apoi în dimineața învierii se va ridica din nou la viață și va trăi într-un cer nou și un pământ nou dăruite de Dumnezeu tuturor celor ce îL iubesc și au murit crezând în El.
- Ce spui? Există deci o astfel de dimensiune a vieții de după moarte?
- Sigur, prin Hristos se poate. Vino la întâlnirea de la mine acasă la care te-am invitat și vei afla mai multe lucruri.
- Detalii
- Scris de: Horea Porumb
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Cafea ai adus?
Stăpâni de medici...
Rectorul Institutului de Medicină și Farmacie te convoca la zece, îi cerea șefului de cabinet să verifice dacă erai în anticameră și se culca pe divanul din birou. Te primea după o oră sau două. Să simți că-ți este despot …
Dar Ministrul?
În anul în care am devenit medic primar, am avut un drum la București pentru îndeplinirea unor formalități la Ministerul Sănătății și cu acest prilej am intrat și la Ministru. Îl cunoșteam, căci mi-a fost profesor. Nu aveam nimic să-i cer. Voiam doar să știe că exist.
- Cafea ai adus? îmi zise, în loc de întâmpinare.
- Nu mi-am închipuit…
- Cum să nu? Dacă nu am paturi, nu mai primesc!
- V-am adus în schimb o sticlă de țuică de Ardeal, de prune, una cu „personalitate”, și…
- Țuica nu mă interesează. Chiar te rog să duci cu tine aceste două butelii pe care nu le-am putut refuza! – și scoase din bibliotecă două sticle cu lichid auriu. Să le dai colegilor care-și construiesc vile. Eu așa am procedat: mi-am procurat un butoiaș în care vărsam conținutul a tot ce primeam. Pentru lucrători. Acum, se pare că pretind să le prepari și cafea!...
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În Decembrie 2019 totul părea normal. Oamenii își desfășurau viețile lor alergând fiecare după propiile interese. Totul până se răspândi vestea că a apărut în China un virus nou, numit Corona-virus. La început explicația oficială fu că acel virus vine de la lilieci. Apoi începură să circule pe internet filmări cu oameni ce se prăbușeau pe jos răpuși de acel virus, deși interesant era faptul că cineva reușea să filmeze exact momentul când acei oameni cădeau. La început se credea că virusul este doar în China, dar într-un mod foarte rapid în anul 2020 începu să apară și în Europa. Din Italia se transmiteau imagini de coșmar și chiar dincolo de continentul european peste ocean în America de nord virusul începu să facă ravagii. Lumea întreagă era ca ajunsă la o răscruce. Germania fu atinsă de acel virus și în Berlin începură să apară cazuri de corona-virus. Posturile de televiziune din întreaga lume emiteau emisiuni de coșmar, raportând un număr tot mai mare de infectări și morți. În țările Europei se părea că umanitatea se confruntă cu ceva nespus de tragic.
Eusebiu străbătea în acele momente o criză spirituală. Însă începu să privească cu atenție tot ce se întâmpla în lume. La început crezuse că totul se va termina foarte repede pentru că credea în capacitatea științei medicale pentru a eradica acel virus.
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În acel timp veni la el un vechi prieten de-al său din Spania pe nume Titu ce era un tânăr înalt, cu părul șaten, nu prea corpolent, având o minte ageră și ducând un stil de viață de aventurier. Titu trăise cu mai multe femei și mai mereu lucra puțin, apoi pleca mai departe atras fiind de alte locuri, nu rămânea prea mult într-un loc pentru a prinde rădăcini, căuta doar aventura și plăcerea de a călători și a vedea locuri noi. Se instală în locuința lui Eusebiu dormind pe un pat rabatabil. Îi povesti lui Eusebiu tot ce mai făcuse în ultimul timp și cum locuise în ultimile luni la un caritas din Hamburg și cum fu trimis de la acel caritas să lucreze la o tipografie. Încercă să-l lămurească pe Eusebiu să se mute în Hamburg unde viața era mai prosperă și mai frumoasă. Lucră aproape două luni cu Eusebiu la fabrica de dulciuri, după care își luă salariul și plecă la Viena unde un prieten de-al său îi promisese să-l angajeze la o fabrică de încălțăminte.
Eusebiu nu putea înțelege cum Titu având mari calități și doar treizeci și șase de ani, umbla dintr-un loc în altul fără să-și facă un rost în viață. Un vagabond mereu pe drumuri care își dedicase viața doar în căutarea aventurii și a călătoriilor nesfârșite. ,,Oare care este rostul vieții lui Titu? Se pare că doar aventura.
- Detalii
- Scris de: OLIMPIA MUREȘAN
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Motto: „Soarele ne călăuzește pașii în viață. / Lumina divină ne pecetluiește soarta / Dar secrertul vieții e mai presus de orice/ Dansăm pe ritmul ei în teatrul lui Dumnezeu/ Suntem actori pe o scenă dominată de vise/ Secretele noastre bine ascunse, în cele din urmă, ies la iveală.”-filmul „Clona”
Timpul e asemenea unui râu care curge mereu și ia totul cu el.
Lillina și Lola-trecutul și prezentul se intersectează, există și pășesc spre viitor, spre Zorillita.
-Mi-e dor de mine, pe când eram Lillina! Când am pierdut legătura cu mine, când m-am schimbat de nu mă mai recunosc? Am senzația că se întoarce timpul, de fapt trăim tridimensional-în trecut, prezent și viitor; se spune că viitorul ni-l construim singuri; dar oare cât din trecut contribuie la viitor și cât din prezent are voloare pentru viitor? Unii oameni muncesc toată viața să-și construiască o căsuță a lor pentru bătrânețe-și când ajung s-o folosească-mor subit și munca lor de-o viață întreagă o folosesc alții! Zorllita pentru ei nu mai există!
- Detalii
- Scris de: Virginia Paraschiv
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Merg oamenii cu cârpa la gură, cândva o mască finuță, chirurgicală, deșirați de sacoșe cărate, cu marfă ieftină, după amiaza, pe caniculă de fier opărit. Cârpă trențăroasă și slinoasă, îmbibată de scuipat și de transpirație. Autobuze sau troleibuze nu prea se mai arată, Grupa de vârstă +65 și-a rărit prezența pe străzi. Bătrânii ocrotiți prin decret, în timpul pandemiei modelatoare, s-au obișnuit să stea în casă. Au pus hârtie albă în geamuri și ies la ușă, când vine poștașul cu fericita pensie fixă și netulburată, ies la ușă tot cu cârpa la gură și la nas. Nu dau și nici nu iau virușii la nimeni, îi țin în casă, așa sunt ei, păstrători, adună ce pot și nu fac risipă de nimic. Câte un băiat din vecini, plătit cu porția, săptămânal, aduce cele trebuincioase gurii, hrană și bulinele adiacente pentru îndelungă și statornică supraviețuire. Mai greu e cu facturile, comisionul pentru delegații plătitori la apă, gaze și curent, costă scump, foarte scump. Toate chinurile domestice și sociale au lunar, un început și un sfârșit. Rămân nopți și zile bune de vegetat în liniște și pace.
- Detalii
- Scris de: Virginia Paraschiv
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Domnul Gheorghe a murit fericit, de bătrânețe. A murit luminat, cu popă și cu lumânare. De-a dreapta și de-a stânga patului de finală chibzuință, erau așezate, ordonat, șterse de praf, volumele sale de poezii, multe la număr. Domnul Gheorghe era poetul municipal cel mai titrat, liceu și facultate, ranguri politice locale cu indemnizații în formă continuată. Diplome și premii de recunoștință municipală, urma să fie denumit post mortem, cetățean de onoare al orașului pe care l-a slăvit. Cenaclul literar finaliza meticulos epitaful versificat, confrații literari verificau cadența și ritmul nemuririi de pe monumentul funerar: ”Aici se odihnește/ Și se nemurește/ Poetul Gheorghe cel vestit/ Ce versuri mari a făurit.” Un monument spectaculos, din beton armat, cu chipul poetului înconjurat de chipurile colegilor consiliului local, ce votaseră în unanimitate o sumă impresionantă pentru cinstirea funerară. Numele poeților erau gravate fără chip. La baza monumentului o cruce aurie, din metal vopsit. Preparativele monumentale fuseseră planificate din timp, în așteptarea răbdătoare a suspinului final. Acum poetul Gheorghe poposea pe năsălie, un cor de preoți intona imnuri înălțătoare . Distinsa mulțime nu plângea cu zgomot , se ștergea la ochi cu batista brodată pusă cu bold la piept, de niște doamne venerabile repartizate pentru serviciul de ceremonii.
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
După două zile, lăsându-l pe tatăl său profund îndurerat Eusebiu călătorind cu avionul sosi în aeroportul din Berlin. De la aeroport luă un autobuz, apoi un tramvai și fu plăcut surprins de forfota marelui oraș. Avea impresia că se întorcea în lumea unde de moment aparținea. Cel puțin avea un servici, o garsonieră închiriată și câțiva prieteni. Ajuns acasă, deschise geamurile pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în locuința neaerisită de ceva timp. Apoi ieși pe balcon și privi furnicarul de oameni și mașini ce se avântau pe străzi în acea zi. Locuia la etajul patru într-o clădire impunătoare într-un cartier destul de populat al Berlinului.
Razele de soare îi mângâiau în chip blând fața. Se așeză pe un scaun pe care îl avea în balcon și continuă să privească mișcarea vieții ce în valuri se derula prin fața sa. ,,O, ce minunat ar fi dacă aș avea și eu o soție și copii precum Alin! Dar se pare că la mine totul este extrem de complicat! Și o luminiță de speranță apăruse cu Elena dar s-a stins aproape de tot. Nu cred că între mine și ea va mai fi ceva. În ciuda faptului că Cristina este optimistă, eu nu cred pentru că Elena este prea rece și distantă atunci când se raportează la mine. Dar totuși până la urmă cine știe...” În acel moment șirul gândurilor sale se întrerupse pentru că telefonul său sună prelung. Era un apel pe messenger cu cameră video, deschise și pe ecranul telefonului se profilă chipul Elenei ce era foarte emoționată:
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Eusebiu intră în sufragerie salută și se așeză pe un fotoliu, pentru câteva clipe privirile tuturor fură îndreptate asupra lui după care Alin zise:
- Eu profesez la muncă ceea ce îmi place, și mai mult de atât îi promovez pe cei mai buni muncitori. Caut mereu să-i ajut pe oamenii care nu au un loc de muncă să-și poată câștiga o bucată de pâine. Mă bucur cu familia mea, iar viața mea este împlinită chiar dacă nu am o casă propie, plănuiesc ca în următorii ani să-mi construiesc în curtea casei părintești pentru că avem pământ destul o casă cu mansardă. Iar casa părintească va rămâne la dizpoziția celorlalți frați ai mei, sunt mulțumit și cu mașina pe care o am și cu care mă pot deplasa, nu doresc mai mult sunt bine așa. Nu am de ce să nenorocesc pe nimeni pentru a face avere, pericolul care îl au cei ce aleargă într-o goană nebună după avere este că atunci când lovesc în alții de fapt lovesc în propiul lor suflet care rămâne gol și meschin și cu timpul în ciuda averii lor acești oameni devin profund nefericiți. Sunt destule cazuri de oameni bogați care sau sinucis realizând că viața lor nu are nici un sens.
Chipul lui Alin în acele momente exprima entuziasm și acea forță a tinereții îmbinată cu noblețe de caracter. După cum vorbea așa își trăia viața în slujba oamenilor și fiind devotat familiei sale.