După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: DOINA AGĂLEANU SANDU
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Văd cum te mistuie focul dragostei şi al patimilor care cu nesaţ le trăieşti. În ochii tăi sclipesc stelele şi fericit în pururi, arăţi că eşti!
Implorându-mă să m-apropii vrei să punem pe dragostea noastră mare preţ. Iubirea te luminează, dorinţa te convinge că nu sunt ca odinioară când treceam prin faţa ta ca o simplă trecătoare.
Sunt femeie între femei cu sentimente care mă-nconjoară, răscolesc focul inimii în taină, sunt fericită, trăiesc să fiu iubită!
Ştim că vom fi judecaţi, dar cu sufletul curat vom împiedica neadevăruri venite din partea celor care din dragostea adevărată încă nu au gustat!
Vin să facem din struguri mustul dulce, ore întregi lângă mine să stai, din parfumul toamnei s-alegem euforia clipelor de iubire!
- Detalii
- Scris de: DOINA AGĂLEANU SANDU
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Din depărtare se zăresc asemeni unor corăbii care se apropie legănându-se pe liniştitele unde. Apa pare un covor întins care cu reflecţiile lunii atrage totul în minunatul decor!
Se apropie graţioase , cu eleganţă, din când în când scufundându-se pentru a cerceta lacul, pentru a se simţi în siguranţă.
Sunt ele, lebedele! Reginele nopţii care stăpânesc a lacului împărăţie şi-mi oferă gratuit cel mai frumos spectacol nocturn drag mie!
Bat uşor din aripile întinse, ating apa ca o provocare, apoi încep dansul iubirii cu a lor supremaţie!
Cu graţie îşi unduie gâturile, formează inimioare şi cu ochii de mărgele se privesc, dansează, se privesc!
De fantezii m-agăţ şi mă las dusă în lumea lor, sunt minunate, prea mult mă cuceresc!
- Detalii
- Scris de: Ionel Costin
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
După slujba de înmormântare săvârșită în aceea după amiază de toamnă, oamenii se întorc către casele lor. Era ziua de 8 noiembrie care în calendarul ortodox este trecută cu scris roșu ,, Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril”. Cimitirul sătesc este așezat pe un deluț, mai în sus de Biserica ce poartă Hramul celor doi Ahangheli sărbătoriți chiar astăzi. Construcția din lemn care cobora în vreme cam de la anul 1830, este acum o ruină. Cu o parte din acoperiș prăbușit peste pereții negricioși și mâncați de carii, cu târnațul care sta și el să se huluie, micuța Biserică care a adăpostit pentru multă vreme generații și generații de credincioși era acum părăsită, dar parcă, ca un făcut, nimănui nu-i păsa de acest lucru. Sfântul lăcaș din localitate, este o oglindă a ceea ce a ajuns satul românesc după 1989.
Moș Cotarcă (poreclă rămasă de ani buni în dreptul lui Sinesie Ciudin), mai zăbovi un timp în cimitirul năpădit de buruieni. În mâna dreaptă avea o botă cu care se ajuta să pășească printre mormintele neîngrijite de ani buni. Se opri în dreptul unei cruci de lemn înaltă și își scoase căciula ponosită. Era la mormântul Mariei, nevasta sa plecată la Domnul în urmă cu vreo șase ani și mai bine. Spuse în gând o rugăciune, apoi se îndreptă pe cărăruia pietruită către ulițele satului.
De sus de pe deluț, moș Cotarcă privi cu luare aminte înspre satul din vale. Acum o vreme, să tot fie vreo patruzeci de ani de atunci, jos în vale era o comunitate de oameni vrednici, aici pe aproape de Valea Mureșului.
- Detalii
- Scris de: Gabriela Dimitriu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
În locul unde cuvintele nu înseamnă vorbe rostite, ci doar înăbușirea sentimentelor confuze pline de slăbiciuni omenești, cimitirul îi întâmpină cu un covor de frunze ruginii, așternut sub picioarele împovărate de greutatea apăsării covârșitoare a mâhnirii revărsate asupra convoiului funerar care-o petrecea pe doamna Aneta, spre așezământul unde avea să-și odihnească trupul firav, pentru totdeauna. Ziua mohorâtă de sfârșit de toamnă, în care picăturile de ploaie coborâte din înaltul cerului, făcuseră pact cu lacrimile care se prelingeau nestăvilite pe obrajii fraților Tudor, se anunțase încă de dimineață, răcoroasă și întunecată.
Întreaga atmosferă resimțită de cei prezenți prin însăși răzbunarea cerului, declanșase în inimile cernite de durere ale Emei și Aurelian, o încărcătură emoțională neexperimentată până-n acele clipe. Un gând fugar de mâhnire adâncă, îl provocă în subconștient pe Aurelian să conștientizeze cât de singur se afla în acele momente răscolitoare, când urma să-și ia rămas bun de la mama lui, femeia devotată trup și suflet, iubirii pentru cei doi copii ai ei, până-n ultima clipă a vieții.
- Detalii
- Scris de: Irene Postolache
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Andrei e băiețelul năzdrăvan care iubește pisicile și cățeii, păsările și norii. De dimineață, Andrei a pornit să descopere lumea din jur. Mai întâi a găsit trenulețul preferat cu roți albastre și roșii ce se învârt sub vagoane de lemn. S-a plimbat cu el, ducând locomotiva departe, în sus și în jos, pe covorul auriu cu franjuri pufoși, pe masa lucioasă de lemn, pe canapeaua maro de stofă. Când s-a plictisit, Andrei s-a așezat pe o păturică în curte, cu fața la soare. Atunci a văzut norul jucăuș, alb și pufos ce trecea deasupra, pe cer.
― Hei! Tu, Norule, joacă-te cu mine!
― Am treabă! a răspuns Norul.
― Ce treabă ai? s-a mirat Andrei.
― Merg să văd marea.
― O! Dar vreau și eu să văd marea! a zis Andrei. Vreau să merg cu tine!
― He, he, nu poți să mă prinzi! i-a făcut în ciudă Norul. Sâc! Nu mă prinzi!
- Detalii
- Scris de: Corina Savu
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
A fost odată o insulă de o frumuseţe indescriptibilă în care habitau toate sentimentele şi valorile umane: umorul, orgoliul, tristeţea, inclusiv iubirea.
Într-o zi au fost anunţate că insula se va scufunda din cauza greutăţii. Atunci, toate şi-au pregătit bărcile şi au plecat.
Doar iubirea a rămas, aşteptând, singură şi liniştită, până în ultimul moment.
Când insula mai avea puţin să se scufunde, Iubirea a decis să ceară ajutor.
Bogăţia a trecut foarte aproape de Iubire, într-o barcă de lux, sclipitoare. Iubirea a întrebat-o cu voce caldă:
– Bogăţie, poţi să mă iei cu tine?
– Nu pot pentru că am mult aur şi argint la bord. Îmi pare rău, dar nu mai am loc pentru tine, iubire…
Apoi, Iubirea a decis să ceară ajutor Orgoliului, ce-şi înălţase semeţ velele, chiar în momentul în care se apropiase de ea.
- Detalii
- Scris de: Gabriela Dimitriu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Lăsase în urma lui un drum presărat cu remușcări, și ajunsese în acel punct de cotitură al vieții în care întrezărea o cărăruie luminoasă care-l teleporta pas cu pas în poienița viitorului, imaginându-se liber de constrângerile pe care și le administrase în toți acei ani în adâncul ființei lui. Reușise cu mare greutate să se trezească din somnul adânc în care zăcuse, înconjurat de gânduri sumbre și lipsa desăvârșită în ce privea atingerea vreunui țel anume.
,,Iubirea incontestabilă te poate transfera în dimensiuni neobișnuite.
Viața mea a devenit spectaculoasă datorită unor întâmplări care mi-au schimbat destinul!”, își spunea îngândurat Radu Herman, privind fără o țintă anume, peisajele care se contopeau și se pierdeau copleșitor de alert, odată cu viteza trenului în care se afla de peste trei ore”.
Unii oameni fug de trecut în speranța că vor evada mai ușor din monotonia propriei lor vieți marcate de o întâmplare tragică și refulată, în timp ce alții își doresc cu ardoare reîntâlnirea cu el, având încrederea că le va inocula revelația privitoare la traiul mizer pe care-l duc, oferindu-le în același timp o nouă perspectivă de a privi viitorul.
- Detalii
- Scris de: Andarada Brîndușa Keszeg
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
A fost odată o fetiță care la aniversarea vârstei de un anișor a ales de pe tăvița cu mai multe obiecte, un stilou. În acele momente atât familia cât și cei care au participat la acest eveniment considerau că era un lucru firesc. Anii treceau pe rând, iar fetița era tot mai fascinată de creioanele colorate și nu numai. Începuse să scrie devreme, poate mult prea devreme pentru vârsta ei. Uneori nu-i ajungeau caietul sau cartea de colorat și mai scria sau desena și pe câte un perete al camerei sau al casei.
Credeți că era pedepsită pentru acest lucru? Nu, părinții nu o certau, căci bucuria de pe fața ei era de nedescris. Odată cu trecerea timpului tot ceea ce trebuia să redea pe hârtia albă era atât de aproape de perfecțiune iar caietele erau impecabile cu scris caligrafic. Încă mică intrase în lumea poveștilor, deoarece părinții îi cumpăraseră tot felul de cărți potrivite vârstei ei, cărți educative.
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
În fiecare dimineață, Rodica, o fetiță de șase anișori obișnuia să se ducă în grădină, să stea de vorbă cu florile și cu toți copacii din livadă. Fiecăruia le găsise un nume și-i striga cu vorba peltică, când voia să le spună câte ceva sau să se destăinuie ca în fața unor prieteni adevărați.
- Bună dimineața, Viorica! I se adresă Crizantemei pe care o considera, că ar proveni dintr-un neam de regine.
- Bună dimineața, Prințesă Rodica! Uite, ți-am păstrat bobul acesta de rouă, să-ți privești chipul frumos în oglindă!
- Chiar așa? ,,Oglindă oglinjoară lumina ta mă înfioră! Spune-mi dacă eu sunt cea mai frumoasă Prințesă din împărăția grădinilor și livezilor!?” Îmi văd chipul și ochii! Rosti mirată fetița.
- Te înfățișez așa frumoasă cum ești Prințesă Rodica, îi șopti convingătoare oglinda rotundă a bobului de rouă.
- Dacă vrei să te convingi, du-te să-ți privești chipul și-n oglinzile celorlalte flori! Și ele îți pot spune, cât de frumoasă ești! În grădină sunt cu miile! I se adresă Mărul plantat lângă gardul cu streșină din șindrilă căruia fetița îi dăduse numele Alexandru.
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
În ziua aceea, Victor se afla pe malul Bistriței. Venise la pescuit împreună cu prietenul lui, Andrei. Un băiețel cu trup înalt și subțire ca trestia. Avea fața plină de pistrui mici și maronii de parcă mâna unui pictor poznaș îi aruncase cu penelul, acolo. Era bun la suflet, prietenos și vesel din fire ca și Victor de-ai fi zis că sunt frați gemeni.
Ziua aceea pentru cei doi pescari amatori se dovedi, a fi destul de norocoasă. După câteva ceasuri bune de pescuit la undiță, se întorceau acasă, ducând în sacoșe câteva kilograme de păstrăvi argintii și crapi dolofani, pe care îi simțeau încă zbătându-se în spate.
După ce au urcat voinicește poteca, ce duce spre sat, de unde puteau vedea ițindu-se casele cățărate pe dealuri, s-au oprit la umbra unei tufe de măceș să-și mai admire o dată crăpuștenii și păstrăvii, înainte de a-i servi la cină. În apropiere auzi un oftat îndurerat, venit parcă de undeva din adânc.