După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Camelia Ardelean
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Iris nu iubise niciodată toamna în mod deosebit. Fiind născută vara, adora soarele și căldura. Cu toate acestea, nu o puteau lăsa indiferentă primele zile ale lui septembrie, cu adierea lor plăcută, ca o mângâiere, nici metamorfoza treptată a copacilor, ce se găteau parcă de o petrecere fastuoasă. Mai nou și luna octombrie era la fel de călduroasă și de blândă, încât nu prea puteai face vreo diferență între ele, lucru care o bucura, desigur.
Locuia la poalele unui deal și îi plăcea să admire, chiar și numai de la fereastră, când nu se putea altfel, pădurea de stejar atinsă de bagheta magică a naturii. „Câtă frumusețe, câtă măreție! În fiecare toamnă arată altfel, de parcă artistul care a pictat-o ar avea o imaginație fără limite!“, gândea ea visătoare. Așa și era! Copacii se întreceau parcă în frumusețe și strălucire, la un concurs al culorilor. Erau brodați în zeci de nuanțe, de la auriul cel mai deschis, înfrățit în splendoare cu lumina soarelui, până la maroniul roșcat al castanei și cel închis, al frunzelor trecute deja în neființă în lumea lor, a copacilor. Era o paletă minunată, care l-ar fi inspirat până și pe cel mai slab pregătit sau fără imaginație pictor.
Iris își închipuia cum ultimele păsări călătoare își pregătesc, fiecare la cuibușorul ei, valijoarele pentru lunga călătorie spre țările calde și se amuza, gândindu-se cât de mici și drăgălașe ar trebui să fie lucrușoarele lor, ca să încapă în aceste geamantane miniaturale.
Citește mai mult: Ultima toamnă (inspirată dintr-un fapt real)
- Detalii
- Scris de: Simona Prilogan
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Duminici rostogolite prin praf și pulberi împrăștiate de vânt peste răsărituri cernite. Așa își amintea în momentele de cumpănă trecutul ce îl aruncase fără milă într-o stare a lucrurilor în care medici, asistențe și îngrijitori bolboroseau cuvinte răstite pline de plumb și durere. „Leziuni ale creierului” erau notate și răsnotate în foi de observații, politici administrative, mai apoi în priviri pline de tortură, într-o lehamite bolnăvicioasă ce își întinse ghearele peste sufletul rănit. Protocoale și uzanțe rânjiseră peste plânsetul chinuit al bietului om ce tocmai își pierduse într-un accident stupid al vieții, soția, cei trei copiii și o parte din creier. Așa cum avea să înțeleagă din discuția preotului care, tot protocolar, îi acordase câteva momente de așa zisă limpezire duhovnicească, în timp ce șefa departamentului mai bifase o căsuță din planul de îngrijire.
Seri pline de teamă se îngrămădeau peste umbrele asfințitului, scobind răni în adâncul inimii și sângerând sub forma a mii de monștrii. Un duș rece ca gheața inneca uneori diavolul durerii. În timp ce sufletul își dorea să fugă departe într-o liniște adâncă, dând de pereți cu învelișul ce-l ținea captiv într-o teroare ce părea fără de sfârșit. Sângerări se limpezeau sub apa ce curgea din ce în ce mai năvalnic, până când zorii se îmbujorau peste ceruri iar somnul își găsea culcuș printre epuizările trupului.
- Detalii
- Scris de: Camelia Ardelean
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Căsuța de la poalele muntelui părea gata să se prăbușească sub mormanul de zăpadă care o învelea. Veche și sărăcăcioasă, cu zugrăveala scorojită peste tot și ferestrele afumate, prin crăpăturile cărora vântul se strecura cu nonșalanță, ori de câte ori prindea ocazia, se bucura acum de hăinuța nouă de nea, ca de un veșmânt neprețuit. O liniște de piatră plana ca o regină peste întinderea albă și pufoasă, neîntinată de picior omenesc, liniște tulburată, din când în când, de țipete și râsete de copii, care se auzeau din interiorul casei.
Deodată, ușa de la intrare se deschise cu un scârțâit scurt, izbindu-se cu putere de perete. O mogâldeață de băiețel cu ochii mari și verzi, ascunși sub gene lungi și stufoase de culoare roșcată, la fel ca sprâncenele, o zbughi afară. Era îmbrăcat într-un pulovăr vechi și scămoșat de atâta purtat și o pereche de pantaloni pe măsură. Să fi avut vreo zece ani, deși după privirea vioaie și șmecheră, îi dădeai mai mult, iar după trupul pipernicit, mai puțin.
- Unde fugi, mă Ionică? Vino-ncoa, că te-oi răci și-apoi oi vede` ce curele ți-oi da! Parcă n-ai ave` alte încălțări, taman teneșii ăia rupți i-ai găsât? se auzi o voce spartă de femeie, răcnind din toți rărunchii, de pe pragul ușii.
Citește mai mult: O iarnă de coșmar (inspirată dintr-un fapt real)
- Detalii
- Scris de: Simona Prilogan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Este o nouă dimineață cufundată in intensitatea luminii. Cerul se îmbracă cu mantia de foc a soarelui și ne zâmbește cu dragoste.
Privim amândouă spre el. Eu, cu bucuria ascunsă între picături de nesomn după o gardă de noapte. Ea, cu nostalgia sculptată pe o sută de fețe ale eternității… În timp ce lacrimi de tristețe se rostogolesc încet pe obrajii palizi. “Azi va fi o zi frumoasă! Senină… Iar eu va trebui să stau închisă aici, ca într-o colivie!”
Gândurile mi se împleticesc într-o mie de fâșii. Sentimentele se adâncesc în ecourile timpului, acolo unde, cândva, bucuria vieții se îmbrățișa cu fericirea… Dar se întorc înfrânte la ochiul realității… Într-o dimineață superbă de martie, cu cerul înflăcărat al răsăritului de soare, și cu neputința de a umbla pe propriile picioare. Rămasă să trăiască într-un azil de bătrâni. Sylvia oftează adânc și mă privește duios. Este așa de multă durere în ochii ei.
Și totuși… vrea pace. Cu prezentul. Pentru că știe, și înțelege, dar în același timp o doare, iar rănile sufletului se pare că încă nu s-au închis. Piciorul amputat este deja poveste uitată, în timp ce serile o mai mângâie doar cu frumusețea amintirilor.
- Detalii
- Scris de: Iulian Sîrbu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Viaţa la cutie
Seara trecută urmăream meciul la televizor şi aveam o cutie de bere în faţă, n-are importanţă ce marcă de bere era. Nu vreau să fac reclamă pe gratis, dacă mă-nţelegeţi. Şi cum nu mă plăteşte nimeni, n-am să vă spun ce bere am băut! Deodată am avut o iluminare. Mi-am dat seama de esenţa vieţii noastre de zi cu zi. Tocmai la meci mi-am găsit şi eu să filosofez, o să ziceţi? Ei, ce să-i faci? Inspiraţia nu ţine seama de context, te loveşte când nici nu te aştepţi. Ştiţi ce mi-am dat seama? Am realizat că trăim o viaţă la cutie sau, mai bine zis, suntem influenţaţi de cutii.
Dar să mă explic puţin. Bunăoară cazul meu, stăteam într-o cutie (livingul unde am televizorul) şi priveam la altă cutie (televizorul, care este model mai vechi) în timp ce beam bere dintr-o altă cutie. După ce s-a terminat berea din cutie, m-am ridicat şi am trecut prin altă cutie (holul de la intrare) de unde am intrat în altă cutie (bucătăria), unde am deschis uşa de la altă cutie (combina frigorifică), de unde am luat altă cutie de bere rece. Toate aceste cutii sunt închise intr-o cutie mai mare (apartamentul meu proprietate personală) care la rândul lui se află într-o cutie şi mai mare (blocul în care locuiesc). Simţeam că mă ia cu ameţeală. Totul era banal, dar asta până îţi dădeai seama cum se desfăşoară viaţa noastră.
- Detalii
- Scris de: Iulian Sîrbu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Ghici cine vine la cină?(nu e vorba de celebrul film)
Într-o după-amiază (mai spre seară)eram singur acasă. Toţi erau plecaţi pe unde aveau treabă, numai eu se pare că nu aveam nimic de făcut. Adevărul e că nu mă simţeam prea bine. Mă ţinea un junghi în partea stângă ( aoleu, inima e acolo!) şi eram moale ca o cârpă. M-am dus( ştiu, sună ca dracu’) la bucătărie să-mi fac un ceai, cu gândul că mă va linişti puţin. După ce-l beau, desigur. Tocmai pusesem lichidul aburitor în cană, când cineva sună la uşă.
Cine să fie la ora asta? M-am uitat pe vizor, dar nu distingeam bine cine este( pe casa scărilor e un bec chior). Fie ce-o fi! Am deschis uşa. În prag stătea Moartea. Cum adică? Care moarte, te-ai tâmpit? veţi zice voi. Dacă vă spun că era Moartea, aşa cum am văzut-o în tot felul de picturi şi ilustraţii. Îmbrăcată în negru şi cu coasa în mână. Instantaneu am simţit că mă doare mai tare în stânga. Eram paralizat. Nu mă puteam mişca şi nici nu puteam scoate un cuvânt.
- Hei, ce stai cu limba în gură? grăi Moartea. Nu mă inviţi înăuntru?
Citește mai mult: Povestiri puţin mai fantastice (sau poate că nu)
- Detalii
- Scris de: Iulian Sîrbu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Tragicul sfârşit optimist al zilei de luni
Mobilul cântă de zor pe noptieră. Întind o mână şi-l apuc, dar îl scap pe jos. Spun nişte vorbe, pe care n-aş vrea să le reproduc aici, şi mă dau jos din pat. Umblu în patru labe, cu ochii închişi, şi bâjbâi după telefon. Reuşesc să apăs butonul care opreşte alarma. Deschid un ochi, pe jumătate, şi mă uit să văd cât e ceasul. Nu e decât cinci. Cum naiba am programat aseară alarma? Şi mai e şi luni. Ce-mi plac dimineţile de luni! E o adevărată plăcere să începi o nouă săptămână. Îmi aduc aminte de problemele ce mă aşteaptă la serviciu şi devin şi mai abătut. Deşi nici nu ştiu cum pot să fiu mai supărat, pentru că deja cheful meu a atins pragul cel mai de jos.
Cine dracu’ a mai inventat şi zilele astea de luni? Chiar aş avea vreo două vorbe să-i spun. Dar acum simt că adorm pe mine. Mă întind la loc în pat. Adorm instantaneu. Mă trezesc cu impresia că e târziu. Mă uit la ceasul de pe comodă şi strig:
- Scularea nevastă că e târziu!
Nevastă-mea, care mă ştie glumeţ din fire, nu prea se agită. Sare brusc din pat abia când îi pun ceasul sub nas să vadă cât e ora. Chestia nasoală este că maşina e defectă şi azi trebuie să merg cu tramvaiul la serviciu. Mâine mi-am propus să rezolv cu maşina. Dar până mâine trebuie să văd cum mă descurc astăzi.
- Detalii
- Scris de: Iulian Sîrbu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Caragiale trăieşte!
Da, neicuşorilor, e adevărat! Caragiale trăieşte...să-mi sară ochii din cap dacă vă mint! M-am întalnit cu el la o bere la restaurantul din colţ. Tocmai intrasem în local şi-mi căutam un loc la o masă (în mod inexplicabil restaurantul era bucşit de lume), când ce să vezi? La o masă de două persoane de lângă geam şedea însuşi Caragiale. Păi se putea să nu-l recunosc, dragilor? Celalalt scaun era liber, mă rog, gol. Mă apropii, salut şi întreb dacă pot lua loc. Domnul Caragiale îmi zâmbeşte şi mă invită cu un semn să iau loc. Mă uit după ospătar ca să comand şi eu o bere, timp în care observ că maestrul tocmai îşi termina de băut halba.
- Maestre, mai serviţi una? îl întreb eu. Fac cinste!
- Stimabile domn, tocmai intenţionam să plec, dar nu pot să răspund cu refuz la amabila dumitale ofertă!
- Băiete, două halbe! fac eu comanda bucuros că pot să mai întârzii la o parolă cu maestrul Caragiale.
Începem să discutăm despre vremea ploioasă din această primăvară, despre scumpiri şi despre nenorocirile ce se abat zi de zi pe capul românului.
- Detalii
- Scris de: Simona Prilogan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Drumul cotise deja prin pădurea întunecată de câteva ori, într-un amețitor tur de forță. Munții își îmbrățișau parcă măreția într-o adorare narcisistă în timp ce păreau atât de reci și distanți în bătaia peculiară a serii. Alergarea devenise obositoare, iar bocancii loveau dur și cadențat stratul gros de zăpadă. Întunericul mușca din ce în ce mai brutal din firișoarele firave de lumină ce se strecurau printre copacii înalți și semeți.
Americanul, un vlăjgan cărunt și oarecum relaxat, povestea în continuare, cuprins parcă de o mantră a unui univers în care le-a văzut pe toate. Un anotimp înghețat îi răpise spațiul lăsându-i doar sclipirea de gheață a ochilor. O reflexie ce lumina în întunericul timpului și îl proiecta într-un tablou în care atitudinea arogantă devenise mireasă de suflet a unui instinct criminal, perfect șlefuit sub amprentele realității.
“…Vindeam repede drogurile, apoi adunam gașca. Spargerile au mers bine o vreme, strălucisem, eram number one, bro! Până într-o zi: Nasir cedase psihic. Ținuse ascunsă toată povestea multă vreme. Un telefon însă l-a prăbușit. Aflase adevărul iar acesta l-a țintuit într-un trist deznodământ. Ne povestise pe nerăsuflate totul. Era prea mult deja și dorea să ne împărtășească durerea necruțătoare ce îi mușcase sufletul.”
- Detalii
- Scris de: Simona Prilogan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Împărțea copiilor bomboane. Bomboane, zâmbete și îmbrățișări. Fața i se lumina într-un zâmbet prelung în care diminețile își scăldau fericirile lumii. Iar de acolo păreau că izvorăsc toate speranțele unui mâine ce părea oarecum incert. Copiii o iubeau, deși uneori teama că vor fi văzuți în jurul ei, le scrijelea puțin bucuria. Cei mari povesteau prin ulițe că năluca asta de fată este bântuită de duhuri rele. Așa se zvonise dar nimeni nu știa exact de unde pornise vestea. Cineva sugerase cândva că bârfa asta este încă o minciună grosolană a securității. Iar de aici nu mică a fost calea către dezbateri prelungi și contradictorii. Kievul era încă locul în care oricine își arunca zarurile împotriva politicii de partid, risca să fie victima poveștilor prefabricate.
„Știm pe unde se întoarce fratele tău de la școală!” tunase omul din fața ei. Sperase să îi inducă teama acea tulbure ce scoate din minți până și cele mai blânde suflete. Ofițerul securității își dorea să o racoleze între rândurile lor. Aproape reușise, când copila îl privi cu intensitate. „Nu, nu pot să vă ajut cu nimic. Refuz să fiu parte din echipă.” Teama îi picta fantasme pe orbită, în dansul cu neputințele. Fratele îi era singura rudă rămasă în viață iar șantajul acesta îi dezvelea, fără putință de tăgadă, felul în care viața era construită.