După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Ioan Andreica
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Se spune că uneori sau frecvent omul ca fiinţă superioară se opreşte din cotidian şi îşi face bilanţul, şi apoi decide încotro şi cum, dacă sunt care nu fac aşa, ei îşi suportă consecinţele, dar şi cei care o fac şi nu o fac bine, tot suportă consecinţele care de multe ori sunt fatale sau afective. Pe unii îi frâmântă ani la rând drumul profesiei pentru care vor lupta, dacă nu v-a fi ceva ce să le ridice probleme şi totuşi unii nu reuşesc să facă cum îşi planifică din motive de destin sau de împrejurări, familie, sistem, neputinţă. Aşa ajung unii de se duc la serviciu ca la ştreang sau doar să facă bani, sau să ciupească ceva. Luna trece, leafa vine. Cei ce reusesc o bună meditaţie, planificare, ei sau familia, se pot numi norocoşi şi de aici vin toate. Nu sunt supuşi consumului exagerat de energie, nu ştiu ce e greul, stresul, pot să îşi frâneze viciile, pot să ajungă la o familie fericită sau cel puţin mulţumitoare. Ceilalţi ajung mânaţi de vânt, prin diferite familii, prin diferite vicii, prin diferite profesii, prin diferite locuri, viaţa fiind o zbatere sau o ratare şi caută medii de rezolvare uneori oculte de şi mai mare îngropare. Se spune că viaţa nu iartă, dar nici omul cu toată amăgirea spovedaniei. Relaţiile interumane greşite se plătesc până la câteva generaţii în ciuda faptului că omul spune la consolare: ,,I-am iertat” sau ,,Ce a fost a fost” acceptându-şi greşeala, plăţile râmân şi sunt consemnate ca atare şi se trăieşte ,,ca atare”, cum nu trebuia să fie, aruncând vina pe vicii, că doar oameni suntem, dar viaţa e alta.
- Detalii
- Scris de: Tudosia Lazar
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Era o seară de septembrie. Doi tineri mergeau liniștiți pe ulița satului, cufundată tot mai mult în întunericul serii. Fusese cald în timpul zilei, ceea ce făcea ca să nu se simtă răcoarea nopții care se instala. Privindu-i pe cei doi tineri cât de liniștiți mergeau, nu puteai să crezi altceva decât, că sunt ori rude, ori doar cunoștințe. El era înalt, cu părul lung căzut pe spate, suplu, cu ochii mari căprui. Ea, o tânără firavă, cu plete negre. La fel și ochii, pe care privindu-i simțeai ceva ce semăna cu parfumul unui boboc de trandafir care te îndeamnă să-l miroși și să-l săruți. Când au ajuns în dreptul unei case, s-au oprit, parcă pentru a-și lua rămas bun. Era casa în care locuia tânăra fată. Dar, ceva se întâmpla, pentru că cei doi au rămas un timp privindu-se în tăcere. În liniștea din jur doar greierii ce-și acordau strunele îi priveau nedumeriți. Fata simțea că ochii băiatului o țintuiesc locului. Parcă pentru a-i ajuta, frumoasa nopții, Luna, făcându-și loc printre stele s-a aplecat cu drag asupra lor, învăluindu-i în razele sale fermecate. Ochii căprui au reușit să se facă văzuți și înțeleși de cea pe care o fixau insistent. Tânăra, care până atunci nu știa ce să facă, a simțit focul și căldura inimii celui ce o hipnotiza cu privirea. Fără să știe cum, s-a lăsat atrasă la pieptul acestuia, scăldată în lumina Lunii și tulburată de mesajul ce-i era transmis.
- Detalii
- Scris de: Ioan Andreica
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Trecuse doar câteva clipe de când crainicul de la radio anunţase prin tranzistorul de la capătul dormezei, ora unu, bineînţeles după miezul nopţii. Mă relaxam după indicaţiile unui poem de al meu înainte scris şi pe acordurile unei muzici binefăcătoare după o zi grea la clasă şi alte şedinţe şi înscrisuri. Telefonul de epocă sună neaşteptat pentru aşa o oră târzie. Ridic receptorul din furcă şi după o scurtă răsuflare, interlocutorul o voce feminină mă interogă…
- Familia … N.C.
- Da, c-am aşa ceva, dar cu cine am onoarea
- Nu-ţi spun
- E, O.K.
–Vezi că te-am găsit
- Cred că nu ţi-a fost uşor. Şi de ce tocmai la ora asta
–De nesomn şi de dor de tine, am vrut să afli că şi acum îţi mai port dorul
– Bine, dar e foarte mult de atunci, e o jumătate de veac
- O fi dar în fibrele mele încă mai eşti tu
– Şi atunci de ce nu m-ai sunat ziua să am şanşa să te învit la o cafea
- Nu, nu se poate, de aici de unde sunt nu se poate, oricum nu mai vreau, mi-ar fi foarte greu
- Detalii
- Scris de: Flori Bungete
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Nu demult de tot, mult mai încoace s-a întâmplat ce am eu a vă spune, dragi copii în această poveste, cu și despre flori.
La o margine de sat, adumbrită de o pădurice de fagi, se afla o căsuță, parcă desprinsă din lumea basmelor. Pereții văruiți în culoarea cerului, prispa îngustă, ferestrele mici, la care se zăreau perdeluțe din bumbac alb, lucrate de mâini harnice și pricepute, ușa înfundată de la tindă, acoperișul țuguiat, bătut în șindrilă, coșul înalt pe care se furișa fumul pe timp de iarnă, toate acestea îi dădeau un aer... mirific.
Lângă casă, se afla o aplecătoare, sub care era improvizată o bucătărie de vară, cu toate cele necesare, ce-i drept, specifice timpului și locului, dar în care ordinea și curățenia erau personajele cheie.
În spatele și în lateralul ei, era atât de multă iarbă, încât vara, curtea era o oază de verde liniștitor, iar iarna, iarna când ningea, parcă o mare de alb se revărsa în ea, spre bucuria copiilor, care se bulgăreau cât era ziua de mare, și parcă tot nu le ajungea! Însă, cea mai frumoasă priveliște din curte, pe timp de vară, o reprezenta mica grădiniță de flori din fața casei. Mai era și grădina de zarzavat, dar aceasta, comparativ, era o mică... cenușăreasă!
- Detalii
- Scris de: Octavia Costin
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu, şi slava neamurilor, ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi, veţi fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!”
- Isaia 66:12-13
Un subiect important şi care ştiu că pe fețele multora dintre voi se va aşeza tristețea.
Când doreşti să faci ceva şi speri ca nimic să nu te oprească, apare acel mic obstacol numit eşec, care apare atunci când te aştepți cel mai puțin. În acel moment simți că toată munca ta a fost în van, şi că nu vei mai încerca niciodată să faci ceva bun, deoarece mereu va interveni un lucru care te va opri.
Eşecul nu ar trebui să fie un obstacol, ci acel ceva care să vă arate că în viață fără el nu există la sfârşit bucurie. Pentru mine, eşecul înseamnă prima tentativă de a merge înainte!
Nu ştiu ce voi reuşi cu această carte, nu ştiu dacă îi place cuiva de ea, însă mă aştept oricând să eşuez undeva.
Ştiu, şi ştim cu toții că nimic nu e roz, ci în viață până nu cazi de şapte ori şi te vei ridica de opt, nu vei înțelege niciodată importanța lui. Imaginați-vă cum ar fi ca totul să fie frumos, fără eşec, greutăți, opriri, fără ceva care să vă încetinească, totul să fie încântător şi bun până la sfârşit, ați fii fericiți, nu?
- Detalii
- Scris de: Horea Porumb
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Eram plecați cu rucsacul în spate – noi, cei doi gemeni – de mai multe săptămâni și tocmai părăsisem Continentul American.
Dintre cele 137 de insule ale arhipelagului polinezian, între care 19 sunt mai importante, am aterizat pe insula Oahu, unde se află Honolulu, capitala acestui al 50-lea stat, non contiguu cu teritoriul Statelor Unite, situat la vreo 4000 km de coasta Californiei, în zona subtropicală, aproximativ la latitudinea Mexicului.
Din clădirea aeroportului am descins pe o vastă esplanadă, pavată cu dale de granit şi iluminată discret. Ne-am simţit împresuraţi de răcoarea agreabilă a nopţii (vreo 24 de grade) şi de atmosfera umedă şi îmbălsămată, caracteristică tropicelor. Eram „pieptănaţi”, parcă, de vânturile care suflau neîntrerupt, transmiţându-ne o permanentă stare de prospeţime. Unde era să mergem la ora aceea? Noaptea era încântătoare şi am profitat de posibilitatea de-a o petrece sub cerul liber. Am fost atraşi de şirul de bănci ce mărginea esplanada şi, la umbra a câte unui palmier pitic, care să ne apere de lumina directă a felinarului, ne-am întins, folosind rucsacii drept perne. Am adormit, nu înainte de a ne fi cufundat privirea în puzderia de stele care păreau că ne învăluiesc.
Vederea cerului înstelat mă determină să deschid aici o paranteză, ca să povestesc experienţa „tropicală” trăită cu altă ocazie, în insula Martinica, situată cam la aceeaşi latitudine dar, de data asta, în „partea cealaltă” a Americii, în Oceanul Atlantic.
- Detalii
- Scris de: Delia Moretti
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
,, Odată ieșită în aerul rece al dimineți, aruncă câteva priviri rapide asupra fermei, organizând cu dibăcie treburile care erau de făcut. Când decise ce pași trebuiau urmați, plecă spre țarcul găinilor, cu bătrânul Al care o urma îndeaproape, de parcă i-ar călca pe urme. Ajunsă în fața țarcului, câinele se apropie subtil de ea, urmând să se strecoare în țarc, în speranța că avea șanse să mănânce și el câteva ouă, fără ca stăpâna lui exigență să îl observe. Mae, intuind mișcările câinelui, fără să-i dea prea mult timp, se întoarse pe călcâie și îi închise poarta în nas.
— Șah mat, bătrâne! strigă, mândră de ea, către acesta, Al rămânând cu botul pe labe în spatele porți închise.
Mae avea doar zece ani când l-a găsit pe Al. Era înfășurat într-o cârpă aruncată în aproprierea unui container de la ieșirea din sat. Inițial s-a apropiat temătoare spre bucata de material în care se afla micuțul cățeluș, apoi l-a luat în brațe. Din momentul în care ochii ei negrii i-au întâlnit pe ai săi, a simțit pe loc legătura care s-a format între ei.
De cum îi simți prezența, cocosul pintenat începu să cânte mândru. Recuperând coșul abandonat ieri, cu gura în jos, în țărușul de lângă, ,, casa doamnelor producătoare de mic dejun", așa cum le numea ea în zilele de bună dispoziție, intră ușor pentru a aduna ouăle.
- Detalii
- Scris de: Aura Lupu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Știu că-i la modă să pleci în vacanțe în destinații exotice și minunate. Noi însă am ales - iar! - România. Și nu-mi pare rău deloc!
Avem o țară faină tare, pe care, așa cum știu și pot, o să o promovez întotdeauna, indiferent de "trend".
Știu și că-s multe lipsuri, multe nemulțumiri. Că e multă mizerie, clădiri lăsate în paragină, deprimante, că-s multe drumuri proaste iar mulți șoferi îs și mai proști, care pentru 5 minute diferență, produc accidente cu (prea!) multe pierderi de vieți nevinovate. Da, știu că toată lumea se grăbește, că n-avem autostrăzi, dar asta nu-i o scuză ca să omori pe alții...
Știu că WC-urile-s execrabile, pentru prețul de 30 de lei plătit la o intrare, într-un renumit castel, - Castelul Corvinilor - condițiile (la toaletă) oferit-s de rahat (la propriu și la figurat!). Că raportul serviciu-calitate e serios dezechilibrat.
Dar... mai știu și că acolo-n vârf de munte, la Sfinx, aerul a mirosit a busuioc. Că la Sarmisegetusa, loc sacru și plin de energii, a fost tare frumos. Interesant. Că Sibiul e curat, cochet, plin de turiști și civilizat, că la Sinaia o plimbare-n parc, spre seară, e ca desprinsă din povești. Că Alba-Iulia e o cetate în care m-aș întoarce-oricând, cu drag și nerăbdare, să mai descopăr câte ceva.
- Detalii
- Scris de: Caty Urucu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare" (Proverbe 28, 13)
O lupta stăruitoare se naşte în fiecare dintre noi, de fiecare dată când trebuie să ne recunoaştem păcatele. Chiar dacă suntem sau nu conştienţi de răsplată divină a faptelor noastre pământene, noi oamenii suntem permanent cuprinşi de sentimente şi atitudini nedefinite, atunci când se pune problema recunoaşterii păcatelor. Păstrarea sau dobândirea purităţii sufletului nostru este cu adevărat cel mai crunt razboi, pe care omul îl poate da cu propria făptură . Astfel că unii dintre noi nu contenim să rămânem ceea ce suntem, aşa cum am învăţat în familiile de provenienţă, în şcolile pe care le-am urmat sau în societatea care ne-a format.
Aşa cum spunea Ellen G. White în lucrarea "Tragedia veacurilor"- "cel drept şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în Sanctuarul de sus".
Din fericire sunt destui oameni pătrunşi de spiritul credinţei, educaţi şi binecuvântaţi.Ei trăiesc şi pentru a împărtăşi din învăţătura şi experienţa lor, semenilor. Iată, profesorii noştri dragi, care nu înţeleg să atingă altfel pământul, decât mângâindu-l cu faptele lor, ştiu să spună copiilor neamului acesta, că singura cale de a răzbi onorabil este ştiinţa, mâna în mâna cu credinţa. Există medici care încă mai cred în faptul că iubirea înseamnă dumnezeirea muncii lor. Ei înţeleg că , dacă omul este creaţia lui Dumnezeu, ei au menirea de a-l ajută să-şi recapete puterile şi credinţa.
- Detalii
- Scris de: Aurel Stănescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Toate faptele sunt aleatorii până şi noi suntem întâmplători!
Laur se trezi neliniştit în obscuritatea camerei şi ascultă ticăitul monoton al ceasului. Era încă devreme, întunericul se lupta cu felinarul din stradă. Soţia dormea liniştită cu visul nevăzut în braţe.
Rămase nemişcat câteva clipe sperând să i se atenueze durerea de cap. Trecutul nu mai există pentru nimeni, viitorul - transfigurat permanent în prezent îi dă speranţe într-o sesiune prelungită de succese. E totuşi puţin neliniştit, ştie că viaţa lui reală s-a schimbat de-aici înainte. Singurul lui sponsor era chiar el însuşi. Oricât ar fi încercat să se debaraseze de aceste gânduri nu era încă în stare să discearnă certitudinea evoluţiei lui ulterioare în raport cu situaţia actuală. Îl acapara presimţirea certă a altor forme sau metode de a vieţui! Teama unui eventual eşec îi bloca mintea şi nu-l lăsa în pace, deşi îşi înţelesese menirea, fiind în genere un om echilibrat. Din când în când mai avea răbufniri, izbucniri necontrolate, presimţirea unor vagi contrarietăţi ale sorţii, nu că ar fi fost neapărat nemulţumit ci numai din acel spirit special de frondă care voia cu tot dinadinsul să fie adaptat unui mod anume nedefinit, în orice situație. Oricum înţelegea inter-dependența provizorie pe care i-o asigura noua postură şi ăsta era singurul motiv de bucurie pentru el. Siguranţa unui fel de a viețui, în orice caz altul decât până acum, într-o realitate ce numai o bănuia în joacă, într-o existenţă efectivă însă străină lui, dar pe care trebuia să şi-o însuşească vrând – nevrând și să o adopte necondiţionat.