După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Rămas, singur, acasă, Doruleţ, de teamă să nu se plictisească, a ieşit în livadă, să poată schimba o vorbă cu florile, copacii şi celelalte vieţuitoare din grădină.
S-a aşezat pe băncuţa aflată sub coroana unui măr cu ramurile doldora de fructe rumene, aurii. Privea gânditor, ca un filozof, prin ochelarii fumurii, răsăritul soarelui de pe colină.
Aflase de la bunicul ce înseamnă dialogul. Este un cuvânt antic. Încă din vremurile acelea de demult, când oamenii voiau să se înţeleagă între ei sau să dezlege cine ştie ce mistere, se vedeau nevoiţi să sporovăiască între ei, adică să dialogheze - cum ne explică dicţionarul.
Doruleţ mai ştia că nu numai oamenii discută între ei, ci şi celelalte fiinţe, păsări, arbori, florile, ba chiar şi jucăriile. Niciodată Doruleţ nu s-a dat în lături să dialogheze cu oricare dintre făpturile acestea, că era de felul lui, bun la suflet, prietenos din fire, înţelegându-le, ca nimeni altul, graiul, grijile şi visele.
Toate neamurile de păsări, plante, arbori şi vieţuitoare ale pământului îl considerau prietenul lor. Ori de câte ori apărea, se strângeau ciotcă în jurul lui, dornice să-i spună ceva, sau să afle şi să înveţe de la el ceva folositor.
- Iată-mă, am venit, cum ne-a fost vorba! i se adresă puiul de Urs lui Doruleţ care-şi ascuţea, de zor, creioanele colorate să le deseneze fiecăruia chipul pe coala albă de hârtie.
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Dinspre dealuri, pârâul se grăbeşte, alergând printre pini şi mesteceni, să ajungă, mai devreme, la marea cea mare.
- E aprilie! şopteşte cu glas de copil, un ghiocel alb scoţându-şi afară petalele fragede de sub nămeţi.
-A venit Primăvara! Toc, toc, toc! bate ciocănitoarea în coaja verde a gorunului să poată fi auzită.
- Ce faci atâta larmă, zăludo!? o muştruluieşte o veveriţă abia ieşită din vizuină să vadă dacă alunilor le-au plesnit mugurii, spiriduşi jucăuşi.
- A venit primăvara! Nu-i simţi mirosul verdelui crud!?
- Cip-cirip, cip-cirip, cip-cirip se aud păsările cântând vesele printre brăduţi şi mesteceni. Stejarii, brăduţii, scoruşii, măceşii şi arţarii îşi răsfaţă mugurii avizi după soare.
- Avenit primăvara!...
- Bună dimineaţa, Primăvară, zână frumoasă! - o întâmpină pe dealuri, livezile în floare! Râvnitele noastre, albe mirese.
Verdele din păduri, livezi şi poieni învie parcă lumea! În zori, poţi asculta lumina soarelui cum lăcrimează, risipindu-şi mărgăritarele în otava de greieri. Răsună cântecul iute al pitpalacului.
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Trei stoluri de porumbei albi şi alte trei stoluri de rândunele cu aripile scăldate în purpură de soare şi stele în dumbrava rotundă năpădită cu flori de dediţei şi agrişe au început a cânta din viorile lor argintii.
În livezi şi-n podgorii se apropia vremea culesului, zările şi satul, de-atâta linişte, ţiuiau a pustiu. Apoi, ca prin farmec, de după nori, s-a ivit Luna Crăiasă! Zâmbitoare, am văzut-o cum porneşte la drum, încălţată cu conduri de aur, pe cărări stelare, să poată ajunge până la noi pe pământ.
„Iu-hu-huu, Iu-hu-huuu! ” - a strigat un iepure din poiana de dincolo de râu. Apoi, a început să hămăie năprasnic un câine şi patruzeci de spiriduşi desprinşi din razele Lunii, ca nişte ogari poznaşi, au rupt-o la fugă pe poteca argintie din pădure! Pe râul dintre dealuri s-a lăsat ceaţa şi un căprior de foc ţintat cu stele în frunte s-a scufundat în ea până la gât, ca într-o apă albastră de polen şi de purpură. Acum, iată-l, pare un inorog ducând Luna din cer agăţată în corn, ca pe un trofeu. Sforăie pe nări şuvoaie de aburi şi foc, lăsându-şi cornul în pământ.
Ursuleţul stătea pe deal, sub pin, lungit pe spate şi se tot uita vrăjit la valea luminată de policandre albastre şi înecată în ceaţă. I se părea o privelişte atât de frumoasă, cum numai în basme şi-n visele zânelor le poţi întâlni şi, din când în când, tresărea uimindu-se de frumuseţile care-i încântau ochii. Oare nu cumva visa el cu ochii deschişi asemenea minunăţii?
- Detalii
- Scris de: Silviu Buzan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
– Cine eşti? Ce vrei de la mine? întrebă el panicat, uitându-se la ciudata creatură aflată în faţa lui.
Neprimind niciun răspuns, întoarse capul înspre stânga, iar mai apoi spre dreapta, după care simţi cum frica începe să pună stăpânire pe el. Era înconjurat de o ceaţă albă, densă, ce nu lăsa să se deslușească nimic cu claritate, ci doar nişte umbre neregulate de jur-împrejur. În tot acest peisaj straniu, singura figură clar conturată era a celui aflat chiar în faţa lui. Toată faţa îi era acoperită de o mască neagră, ce avea doar în dreptul ochilor nişte găuri. Oricât se strădui Dani să se uite în ochii celuilalt, nu reuşi să îi vadă pupilele, ci i se păru că în dosul acelei măşti nu e nimic, iar acei ochi sunt, mai degrabă, două hăuri înspre abis.
– Cine eşti?
– Eu nu sunt!, răspunse celălalt pe un ton neutru şi rece.
– Ce e asta? Unde sunt, ce s-a întâmplat cu mine?, întrebă el încercând astfel să priceapă ceva.
– Nu mai eşti nici tu.
„Cred că am înnebunit sau am vedenii”, încercă el să se liniştească puţin.
– Ai murit, veni sec răspunsul.
- Detalii
- Scris de: Puiu Răducan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Doamne, țara mea, în ce hal ai ajuns! Doamne, Cerule, cât de mult te-ai îndepărtat de noi! Nici TU, Cerule, de-acolo de sus, nu mai vezi ce este pe la noi! Nici noi, Cerule, nu mai vedem din mocirla iadului în care suntem ce mai este pe la Tine pe sus! Cât timp se face crucea cu mâna dreaptă, iar cu cea stângă se mângâie portofelul, Dumnezeu fuge.
Dumnezeu a devenit unealtă de manipulare a prostimii. Politicienii hoți, corupți, murdari fac crucea de față cu noi, uneori cu limba, căci ambele mâini – otrăvite și ele - țin strâns portofelul. Toți ateii îl invocă cu nesimțire pe Dumnezeu, se folosesc de El.
Iisus Hristos umbla călare pe măgar. Măgarii noștri umblă călare pe noi și în „măgari" putere (foarte mulți la număr).
N-aș zice acum ca năstașii, hrebenciucii, becaloizii, kelemenii, pontiștii ori țiganii să umble (la propriu) călare pe măgari, dar... cum ne călăresc, chiar nu-mi convine.
Ne-a fost și ne este jefuită țara. Ne duc ateii spre desființare (fiți atenți, vorbesc de desființare !), iar noi, poporul de proști, suntem în postura măgarului (la propriu !).
A pătruns ateismul în toate sferele sociale ale bolnavei noastre societăți din capitalismul sălbatic.
- Detalii
- Scris de: Nicolae Vălăreanu Sârbu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
N-am simbolurile care să-mi amintească de lungile tăceri ale câmpiei, de tainele ei povestite cu atâta har de un bătrân meşter într-ale vorbelor plăcute auzului şi sufletului, ori despre caii de noapte care vin la râul domol care o străbate, toţi pintenaţi şi cu stea în frunte, la vremea întunericului spart de o lună plină şi luminoasă, galbenă şi vârtoasă ca o mămăliga mare la ceaun. Stelele şi ele cu raze piezişe vizează jocul ielelor. Aceste seducătoare fete ale nopţii îmbrăcate în voal alb transparent, sosite în trăsuri de foc ori levitând prin aer pănă la marginea râului unde cântă şi îşi executa dansul, nu trebuie auzite nici văzute pentru a scăpa de blestemul năprasnic care duce la nebunie. Câmpia are apoi mirosul ei de pâine şi mălai , aroma îmbietoare a ierburilor înalte şi coapte care foşnesc şi umplu aerul cu o mirifică poezie a întinderii nesfârşite pe care fântâni cu ciutură însoţite de pâlcuri de salcâmi dau bineţe ochilor oricărui trecător ori lucrător înveşnicit în căutarea roadelor pământului. Drumuri înguste şi poteci o străbat dintr-o zare în alta, adieri de vânt molatic abia perceptibil prin mişcarea corolelor şi păsările ei miraculoase cu triluri care înoată prin tăcere e tot ce mă încîntă şi mă uimeşte.
Nu mai vorbesc de roua dimineţilor ca lacrimile viselor trăite prin care trec şoldanii atenţi şi sprinteni, cântecul neîntrecutei ciocârlii şi pasul înalt al măreţelor dropii cu atât de mulţi duşmani.
- Detalii
- Scris de: Mihai Suciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Debutând cu felicitări și vorbe ademenitoare, șerpuite printre pahare de șampanie, seara evoluase (degenerase?!) într-o veritabilă „noapte a valpurgiei”, demnă de părintele lui Faust. Trăită intens de cei adunați în Cabinetul Prefectului, mai toți ostenitori întru izbânda cauzei, momentul se cerea fixat în memorie: a doua înfrângere, zdrobitoare, a adeversarului politic. Mișu Niță se nimerise ofițer de serviciu la Cabinet. Frunzărea o revistă, cufundat în jilțul secretarei din anticamera prefectului, cu vederea spre ușa de intrare în paradisul puterii, deschisă și închisă în urma lor de mai mulți ostași credincioși ai partidului aflat la putere, convocați de Șef spre a serba noua biruință în alegerile locale. Fusese o zi de duminică agitată. Ora închiderii urnelor rămăsese în urmă. Numărarea voturilor nu se finalizase, dar. atât exit-pol-urile, cât și primele date ale BEC-ului le erau mai mult decât favorabile și îmbătătoare. La un moment dat, în pragul ușii imense a Cabinetului apăru silueta impunătoare a prefectului.
- Tu ce faci aici?, îl abordă pe Mișu Niță.
- Conduc județul, domnule prefect. Vă țin locul cald.
Teoretic, chiar asta era misia ofițerului de serviciu. Înregistra raportările descentralizatelor răspunzătoare de... somnul liniștit al județului și sesizările cetățenilor. Se insinuau și alarme false, dar cele mai multe se confirmau, anunțând nenorociri mărunte sau chiar catastrofe. În limitele competenței, lua măsurile adecvate, prin apel la „organe”.
- Detalii
- Scris de: Mihai Suciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Evocându-și străbunii, preaîncercați de nenorociri dar neîcovoiați prin vremuri fără patrie, Mișu Niță nu-și putu reține o lacrimă, rostogolită pe povârnișul obrajilor. Telefonul. Rodica. De data asta, doamna secretară nu-l convoca la cabinet, „la Șefu”. Era pe post de aide-memoir.
- Să nu uitați, domnule Niță, la noapte sunteți ofițer de serviciu.
Cum era să uite, Doamne ferește!, o misie atât de importantă: înlocuirea la comandă a șefului la conducerea județului, fie și cu termen redus, pentru o noapte. Responsabil cu... somnul județului, Mișu Niță își lua de fiecare dată treaba în serios. Nu totdeauna somnul era lin. Nu lipseau alarmele semnalând evenimente nedorite: casă în flăcări la Apold, un bătrân găsit asfixiat din cauza unei acumulări de gaze în apartamentul cuprins de flăcări dintr-un cartier al târgului. Trimiși urgent pompierii în foc, spart geam, ușă, salvat pensionarul, dar vai de capul lui, va avea ce plăti din cauza pagubelor pricinuite vecinilor și blocului de locuințe! Mai bine s-ar fi îndurat Domnul să-l ia prin preajmă! O conductă de gaz spartă de o mașină în derapaj. Vreme grea în țară, cod galben. „Iarna drăguță” prefera varianta „cumplita iarnă”, sau „iarna mizerabilă”, evident, toate poetice, una mai metaforă decât alta! Își făcea de cap, abuza, precum politicienii. Ninsori abundente de noiembrie în toată țara.
- Detalii
- Scris de: Nicoleta Nistoreanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Trenul înseamnă şi dezamăgiri, aşteptări înfrigurate, uneori scoate oameni din vieţile noastre...
Pe coridor s-au tot perindat nişte tineri în haine militare, de ofiţeri, nu de soldaţi în termen, fie pentru a fuma, fie pentru a lua o gură de aer proaspăt. Ocupau compartimentul în zona căruia mă aşezasem, dar mă asigurasem că nu stâjenesc cu prezenţa mea. Lumina era chioară de tot, slabă la extrem, aşa că cititul s-a dovedit a fi o întreprindere mult prea anevoioasă şi, după ceva timp de privit la poze, am şi renunţat. Unul dintre ei, care nu ieşise pe culoar la o ţigară, ci doar să-şi scoată capul afară (pentru o sezaţie de şoc, mi-am spus în sinea mea, mai ales că trenul prinsese viteză), m-a întrebat dacă doresc să închidă geamul. Era curent, perdelele parcă voiau să-şi ia zborul pe ferestre, iar noaptea se arăta răcoroasă. Am aprobat mai mult din cap, dar contactul nu s-a limitat numai la atât. A dispărut, oarecum în grabă, ca să se întoarcă după câteva clipe cu o propunere neaşteptată: să împart compartimentul cu ei, opt militari care mergeau la Boboc, lângă Buzău. Instinctiv, uniforma dă un aer de seriozitate, de încredere, de siguranţă chiar, induce gândul că necunoscutul nu e chiar total, că răul - dacă ar exista cumva - nu poate ataca din prima. Tipul, bine crescut, cu un aer de om educat, mai mult spre blond decât şaten, slăbuţ, drăguţ, fin, mi-a spus să n-am reţineri pentru că garantează el că se vor purta cavalereşte.
- Detalii
- Scris de: Ioan Andreica
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Jubileul în societatea românească ar fi trebuit să vină. Se împlinesc în Decembrie treizeci de ani de când a avut loc o schimbare totală în societatea românească după lovitura de stat dată statului socialist român, un nod în gât capitalismului occidental. Cauzele şi formele de schimbare a societăţii româneşti din Decembrie 1989 acum nu mai contează, cert este că din 1990 schimbările s-au petrecut pe voia deţinătorilor de capital şi de putere pe plan mondial, toţi au tras de hoitul României inclusiv majoritatea românilor ajunşi la ciolan prin ,,frumoasa democraţie”. Practicile au fost libere aşa cum au strigat tânăra generaţie socialistă ,,Libertate, Libertate” şi Libertate a urmat, libertate la furat, libertate la dus din ţară tot cu rădăcini sau fără rădăcini, din şcoli şi arhive de pe câmpuri şi ogoare, din munţi şi de sub munţi, pentru că atunci Jubileul organizat dinafară cerea să se înceapă de la zero. Adică să se facă lumea românească cu josul în sus, numai că josul în sus nu a reuşit, adică nu toţi nomenclaturiştii comunişti sau dus la fund sau jos, jos, au coborât ei până la umbră undeva, pentru că la răcoare nu s-a dorit şi de acolo sau îmbrobodit cu niscai capital. Au cumpărat spaţii, au vândut păduri, ce mai, ce s-a putut, chiar şi ţara prin faimosul plan de acoperire ,,Noi nu ne vindem ţara” cu final ,,O dăm gratis” cu ciubuc.