După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Luminița POSTOLACHE
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
E ora patru dimineața . Mă trezesc, vorba vine, că oricum nu dormisem deloc și dau fuga să fac o gura de cafea. Mă îmbrac în goana mare și mă duc direct spre bucătărie, ca să-mi beau cafeaua și să fumez. Nu apuc bine să îmi aprind țigara și suna telefonul:
‒ Ești gata? Ieși?
‒ Fumez o țigară! Hai, vino și tu!
‒ Ai o cafea și pentru mine?
‒ Daaa! răspund fericită să-l am alături pe fratele meu. Trebuia să plecăm amândoi spre București.
Am stat împreună câteva minute, cât ne-am savurat cafeluțele, după care am plecat la drum. N-am vorbit deloc, fiindcă am preferat să dorm și m-am trezit abia la destinație. În sfârșit, am ajuns la București, deși nu-mi făcea nici o plăcere această vizită, mai ales știind motivul pentru care ajunsesem aici. Iată-mă în fața medicului care urma să-mi spună rezultatele analizelor!
- Detalii
- Scris de: Aurel Stanescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Luna ascunsă parțial intrase în ultimul pătrar; unul din colțuri se agățase ciudat și părea gata, gata să cadă peste umbrele caselor. Un nor zdrențuit se învârtea în jurul ei necontenit… nu făcea zgomot, nu lăsa urme vizibile în cotlonul acela de cer întunecat și sfâșia satelitul după toanele curenților; se prognoza o noapte senină și călduroasă!
Stelele pâlpâind plăpânde ieșiseră în partea cealaltă a universului, când s-au adunat câțiva amici la sediul unei companii noi în care era numit șef unul dintre ei; feștania casei se ținuse dimineață, însă luați cu treburi nu reușiseră s-ajungă atunci… acum erau invitații de onoare ai patronului care se pregătise cu bunătăți de tot felul.
Trei dintre ei întârziaseră și căutau grăbiți numărul casei; erau fără mașini, deci aveau intenții clare… să petreacă împreună cu prietenii pe care îi vedeau atât de rar!
Din semiîntunericul străzii se ivi o umbră, colonelul o recunoscu:
- Detalii
- Scris de: Mariana David
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
”Fără să-și explice de ce, toți trei s-au uitat la femeia care se apropia leganându-se ca orice persoană supraponderală, privind grupul din oglindă, trei siluete parțial suprapuse. Ce caraghioși erau cum stăteau așa cu ochii la ea, ridicând din când în când mâna a neputință. Nu se auzea zgomotul străzii. Domina așteptarea.
Ea se apropia încet. Părea că nu se va grăbi niciodată pentru nimic. Avea o față de om care a abandonat orice luptă. De fapt, mintea nu i se putea „stabiliza”. Glisa. Fugea. Sărea ca o „căpriță” de la una la alta. Doar la mașini era atentă. Să nu treacă pe unde nu trebuie, să se uite bine în dreapta și-n stânga. Știa din copilărie ce înseamnă frica de mașini. Mai târziu a aflat și despre alte „frici”. Ce să faci, zicea în sinea ei? Asta e!
Ignorând cele trei persoane care așteptau să vadă dacă se izbește sau nu de oglinda veche, Venera, fostă Venerica, fostă Rica, fostă Ica își făcea, mai departe, „bilanțul vieții”, ca și cum ar fi vorbit cu cineva apropiat:
-Nu știu câte vise au murit. Multe. Cine le mai știe? Multe. Cele mici, cele mari, aproape toate. Știu doar că am trăit câteva. Răzlețe. De vise vorbesc. Când le chem, vin la rădăcina pomului din mijlocul curții, cum veneau puii de rață când simțeau mirosul de frunze tocate cu satârul. Cum se adunau când auzeau chemarea bunicii: mani, mani, mani, mani! Eh. Or fi vise, or fi amintiri? Totuna. Oare mama se gândește la noi? Toată viața m-am întrebat. La grădiniță, la școală, la prima întâlnire. De fapt la toate.
Citește mai mult: Venera – fragment din nuvela ”Catedrale pe apă”
- Detalii
- Scris de: Adriana Medințu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Totul părea plictisitor în acea după-amiază de august. Străzile cenuşii purtau cu ele în foşnetul frunzelor moarte, mirosul toamnei. Blocuri gri, înecate de căldură, cu balcoane pustii. Realitate alb-negru, dintr-un film vechi, comunist. Cerul era întunecat, deşi niciun nor nu îi tulbura liniştea. Din când în când, câte o sirenă a poliţiei sau a salvării aducea aminte că oraşul era locuit.
Nicio pasăre nu brazda cerul. Totul era încremenit într-o aşteptare mută. O aşteptare eternă, nu un suspans al filmelor de acţiune. Toţi locuitorii încremeniţi în faţa televizoarelor, computerelor, laptopurilor, telefoanelor, tabletelor, smartwatch-urilor, aşteptau. Toţi aşteptau de la altcineva să facă treaba, şi toţi erau încredinţaţi că ceilalţi fac treaba în locul lor. De fapt, treaba se făcea singură, sătulă şi ea să mai aştepte ca cineva să o facă. Pe când locuitorii, înţepeniţi într-o realitate virtuală, stăteau conectaţi la reţeaua planetei, aşteptând să fie trăiţi, reţeaua respira liniştită. Ea făcea treaba. Aduna coștiincioasă poze, citate, impresii de la miliardele de robi supuşi în îndrăzneţul proiect pe care îl demarase în urmă cu numai 15 ani şi pe care îl intitulase simplu : ,,Total destruction’’.
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Băieții mei au avut o copilărie fericită, zic eu, şi chiar şi ei susțin acest lucru.
Bogdan este cel mare, iar celălalt e Alex. Între ei e diferență de 7 ani, motiv pentru care în primii ani ai copilăriei, jocurile lor nu erau întru totul compatibile. Dar pe măsură ce au crescut, au devenit buni prieteni, iar Bogdan s-a transformat într-un frate grijuliu şi protector, având o grijă aproape părintească față de Alex.
Acum mi-a venit în minte unul din nenumăratele flash-uri amuzante de pe vremea când aveau 12, respectiv 5 ani. Copiii cei mai mari de pe celebra stradă a Morii, plină de copii dintotdeauna, aveau de acum jocuri care nu prea îi mai includeau pe frații lor mai mici şi mai neştiutori, aşa că de câte ori izbuteau cei mari îi abandonau pe mezini, plecând în căutarea aventurilor fără ei! În vacanțe se adunau cu toții pe islazul din apropiere, şi acolo erau eroii unor năzbâtii şi artizanii unor invenții greu de imaginat, şi de care noi, părinții aflam mereu prea târziu! Inventatorul cu cele mai multe "brevete" era Alin, vărul copiilor mei. Făcea copilul ăsta nişte invenții de ne cruceam cu toții! Einstein ar fi putut lua lecții de la el! Unele erau de-a dreptul periculoase, dar, după cum vă spuneam, noi, părinții, eram mereu cu un pas în urmă în ce priveşte isprăvile lor!
Şi într-o zi, cei mari au hotărât să pornească un nou periplu prin împrejurimi, dar erau ferm hotărâți ca pe pici să-i "piardă" pe traseu!
Citește mai mult: Despre doi băieți de ispravă, Bogdan şi Alex
- Detalii
- Scris de: Marian Ilea
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Groparul:
Io-s Gheorghe a groparului. Tăt gropar. Adică meseria din tată-n fiu. Să poate bine trăi după tăţi care-ajung la mine, gata eliberaţi de spaime ori de durere, cu socotelile încheiate. Pentru mine, asta-nseamnă loc de muncă. Aş merita și mia de euro pă lună, da’ uite că n-am nici suta. Meseria asta îi un „contract cu Aia-cu-coasa, care să ţîne totdeauna de cuvînt, Gheorghe”, zîcea tata cînd eram încă la şcoală. „Dacă vrei să scapi, învaţă.” N-am învăţat, da’ uite că de douăzeci şi trii de ani contractu’ ăsta țîne. Amu’, în ultimii cinci ani, de prin două mii nouă, s-o hăpt înmulţit clienţii.
„Gheorghe, contractu-i depăşit, cere iute o jumate de normă-n plus”, mi-o şoptit tata hăpt înainte de-a fi gata eliberat şi-a ajunge și iel la mine. În iarna lu’ două mii unşpe. O fo’ tare grè încercare. Am trecut-o şi p-asta și mi-am văzut de treabă. Trec pă la iel de două ori pă săptămînă cînd am un ceas liber.
Am și zîle cu trii gropi, ieri o fo’ numa’ cu două. Nu-i floare la ureche să sapi trii gropi standard pă zî. Sap ca să poată ăia turna beton, să pună cruce, tăt ce trebe. Fac pînă şi locuri de fixat pentru frînghiile cu care-i cobor. Aşè-i amu’ obiceiu’. Da’ azi pă la şaișpe a fi ca pă vremuri. Că azi intră-n pămînt Ionu’ lu’ Lişcă Bazatu. Bătrînu’ cela, cel mai bătrîn din sat.
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Fetița, care până atunci s-a jucat într-un colț, părea că că nu a auzit discuțiile celor mari de până atunci, pentru că nu a participat la ele şi nu a avut nici o tresărire.
După ce toți ceilalți au plecat şi ea a rămas singură cu femeia, se apropie timidă, parcă ar fi cuprins-o o spaimă, o nelinişte, şi o întrebă:
-Bunico, ți-e frică de întuneric?
-Nu, niciodată nu mi-a fost. Am alungat mereu fantomele întunericului cu gânduri senine, spuse femeia, şi o strânse uşor la piept...
-Dar dacă tu nu o să mai poți vedea, cine îmi va spune că sunt frumoasă şi cât de bine îmi vine rochița?
Femeia simți un fior rece, însă îşi reveni repede şi îi răspunse:
-O să ştiu că eşti frumoasă, tu esti mereu cea mai frumoasă, de ce s-ar schimba acum lucrurile?
-O să îți pară rău că nu mai vezi florile? Sau picurii de ploaie, sau curcubeul?
- Detalii
- Scris de: Adriana Medințu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Ați observat că într-un fel se dezvăluie soarele clădirilor și străzilor dimineața și în alt fel alunecă pe acoperișuri și prin crengile copacilor după amiaza?
Că spre seară se pregătește de culcare și lumina lui se prelinge încet, desenând umbre ciudate lângă fiecare lucru găsit în cale?
Despre această umbră vreau să vă vorbesc astăzi, copii.
Umbra este începutul mirării. Două lucruri, așezate una lângă alta astfel încât printre ele să nu pătrundă nici o rază de soare alcătuiesc o umbră o umbră mai mare decât ar fi făcut fiecare puse separat iar la umbra lucrurilor multe taine se pot adânci.Intunericul este regele neîncoronat al tuturor tainelor căci ele nu pot exista fără umbră. Lumina le arată crudul adevăr dar umbra ele este prietenă adevărată, le ocrotește, le îmbrățișează, le apără...
Ai visat urât azi-noapte? Te urmăreau niste creaturi mici și hidoase, cu colții ieșiți în afară?
In petecul acela de umbră de lângă buturuga cea veche, visul tău nu s-a sfârșit încă ci mai moțăie acolo, asteptând să fie descoperit de alt copil curios. Are răbdare, visul tău...
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
-De ce-ai fugit, tată, de la liceul militar? Dacă rămâneai, poate aveai o altă soartă, una mai uşoară...îl întreb pe tata, însă ultimele cuvinte mi le spun mai mult mie.
-Ei, Domnică, (aşa îi place lui să-mi spună, ca mamei lui...) au fost alte vremuri...Aveam 15 ani, am reuşit acolo, la Liceul Militar din Predeal, dar tata nu a putut să se preocupe prea mult ca să nu-mi lipsească nimic...erau vremuri grele...mama, săraca, nu mai era de ceva timp...s-a stins de tânără...M-am dus acolo, la Predeal, la liceu, îmbrăcat cu ițari țărăneşti, din pânză țesută de mama pe când trăia. Tata nu a avut bani să mă îmbrace "domneşte"...şi acolo erau copii din familii bune, de oameni cu dare de mână...şi mie mi-a fost ruşine să stau printre ei...şi într-o zi am sărit gardul şi am fugit acasă. Îmi era şi dor de Râpa mea, că nu am mai fost plecat până atunci de acasă....şi după aceea am reuşit la Liceul Silvic, iar tata mereu mă râdea că pădurar nu ar fi un serviciu demn de mine! Nu am stat nici acolo! Apoi am făcut şcoala de electricieni la Cluj...aşa a fost să fie !
-Îmi place să o privesc pe bunica în fotografia asta, îi spun, şi îi arăt fotografia din albumul pe care-l țin pe genunchi. A fost o femeie delicată, trăsături frumoase, distincție, ca a unei femei crescute şi educate la oraş.
Citește mai mult: Tatăl meu, Dumitru Acu ( Pârja de la Râpă)
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
E iarnă, ora 9 dimineața...nu am auzit-o...ea mereu e gălăgioasă la ora aceasta.
Ies, însă ea nu a ieşit din adăpost. Nu e nici o urmă pe zăpada proaspăt căzută...ninge cu fulgi mari, mă gândesc că poate e ultima zăpadă a acelei ierni.Un sentiment de nelinişte mă încearcă...
Mă apropii cu grijă...ea îşi rezemase capul de uşița adăpostului, mă priveşte după câteva secunde cu ochii ei aproape umani, dar are o resemnare în ei...sau poate nu mai are puterea entuziasmului de până atunci...
Părul în jurul botului îi albise de ceva vreme, însă niciodată nu m-am gândit la ea ca la o bătrână...are 11 ani, e o cățeluşă din rasa brac german, talie mare, blana maro strălucitoare...e drept că în ultimul timp şi-a mai pierdut strălucirea...
O iau de acolo şi o duc în casă, picioarele însă nu o ajută foarte bine...în urmă cu 10 ani, când a fost bolnavă, doctorul îmi spusese că aceşti câini, la bătrânețe au probleme legate de coloană, de mers...
Povestea ei e impresionantă, cel puțin pentru mine şi familia mea.
Era vară...acolo, unde lucram pe atunci, am lăsat uşa de la intrare deschisă, să se mai aierisească locul.
A apărut înăuntru o mogâldeață minunată, să fi avut două luni...scâncea derutată.