După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
O vedeam destul de des de la fereastra mea, când pleca sau se întorcea acasă.
Părea că face parte din categoria acelor femei inaccesibile, care tratează sau mai bine zis, are pentru cei din jur un fel de dispreț intelectual, un soi de blazare care te ținea la distanță, însă pe măsură ce o cunoşteai mai bine, puteai uşor să-ți dai seama că nu e deloc aşa, că atitudinea ei e mai degrabă un fel de prudență în ce priveşte oamenii...
De o eleganță sobră, fără a fi senzuală, atrăgea mereu privirile. Astăzi, pare că nu se grăbeşte. A închis uşa de la intrare, apoi a privit cerul pătat doar de câțiva nori ireal de pufoşi şi deloc amenințători şi s-a îndreptat cu mersul ei princiar în direcția Muzeului de Artă Contemporană.
Era îmbrăcată într-un pantalon lejer de culoarea nisipului, cu un tricou fără mâneci, mulat, şi un trenci mătăsos ce părea mai degrabă un halat, dar care îi conferea eleganța-i consacrată.
Adeline avea o poveste destul de stranie şi dureroasă, peste care se pare că trecea cu dificultate.
În urmă cu zece ani s-a căsătorit cu un conte de undeva , din Anglia, ea neavând sânge nobil, doar o sumă frumuşică de bani, casa în care locuia şi acum şi mai multe bijuterii de valoare, rămase în urma morții neaşteptate a părinților ei, într-un accident.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
După intervievarea celor şapte tineri, oficializarea misiunii chiar se putea considera încheiată. Toţi reporterii şi persoanele oficiale invitate plecaseră în jurul orei 21.00, zona rachetodromului fiind mai liberă de abia în jurul orei 21.30. Mai rămăseseră doar cei şapte tineri, părinţii acestora, domnul profesor Manea şi directorul. Plecase chiar şi Adela, cu părinţii ei. Evident, lunganul îşi luase rămas bun de la ei, doar el îi invitase.
Acum, la acea oră, era mai puţină aglomeraţie, iar cei rămaşi se pregăteau şi ei de plecare spre casă. Înainte însă de a se retrage cu toţii, profesorul Manea îi îndemnă pe cei şapte tineri să mai intre puţin în nava lor, pe puntea principală, singuri, părinţii lor rămânând afară, să-i aştepte, iar ei procedară întocmai.
Pentru câteva clipe, Lucian privi spre colega lui, domnişoara psiholog. Tocmai îi promisese şi tatălui ei, domnul Stancu Virgil, că nu va încerca să se apropie prea mult de fiica dânsului, că va păstra între ei doar acea relaţie strictă, de colegialitate. Se întreba de ce oare procedase astfel? Îi promisese acelaşi lucru atât ei, cât şi tatălui ei, când, de fapt, ea era singura domnişoară care reuşise să-i atragă atenţia asupra ei, deşi o mulţime de alte tinere frumoase încercaseră în fel şi chip să-l cucerească. Ea nu încercase deloc, absolut nimic, dar reuşise. Iar el tocmai făcuse o promisiune absurdă! Cum să nu se apropie deloc de ea în toţi cei 13 ani, cât vor fi plecaţi în misiune, când, de fapt, el tocmai asta îşi dorea cel mai mult? Şase buline mici, aurii, străluceau acum pe reverul hainei lui!
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 23. Comandantul.
- Detalii
- Scris de: Flavia Căprariu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Ofițerul îl lăsă singur în fața unei tejghele pe care se afla o foaie și un pix. Documentul pe care Cezar îl semnase din prima, fără să se uite interesat asupra lucrurilor pe care le conținea, fu primit cu o oarecare încruntare curioasă din partea femeii de pe partea cealaltă a geamului. Acesta ridică foaia în aer și întoarse prima pagină către Cezar.
– Aici scrie că ești de acord cu faptul că ești încadrat în rândul persoanelor cu dizabilități și incapacitatea de a munci în locuri care necesită un efort fizic și psihic intens. Realizezi că o să mori de foame cu detaliul acesta așezat la dosar?
Cezar clipi molcom și plescăi plictisit.
– Chiar ai impresia că eu cred că o să îmi reconstruiesc viața atunci când ies din ghena asta de gunoi?
Femeia îi aruncă o privire plină de dispreț și ștampilă iute actul, după care îi înmână o copie. Cezar fu escortat de ofițerul de serviciu din acea secțiune a închisorii și avu un oarecare șoc în momentul în care își primi înapoi hainele cu care ajunsese inițial în acel loc. Costumul său părea nou la prima vedere, dar Cezar se înfioră când văzu câteva picături de sânge pe manșeta cămășii. Înghiți în sec de câteva ori și încercă să pară complet neafectat.
- Detalii
- Scris de: Aurel Stanescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Când satul se termina brusc, șoseaua neîntreruptă despărțea distinct vegetația în două. În partea dinspre fluviu o lizieră de sălcii scorburoase începea pădurea stejarilor de luncă, plopilor și frasinilor care aruncau arome sălbatice de ghindă, verdeață și fluviu domolit. Iarba înaltă, grasă și moale urca înspre cetate iar dincolo în zare, Dunărea, scăzută mult, lăsa o insuliță din bolovăniș și nisip să iasă la iveală. Peste șosea cădeau abrupt câteva coaste prăpăstioase și făgașe făcute de ploi. Dealul înalt aflat la limita pădurii, aparent inaccesibil, era acoperit cu tufe de jnepeni crescute la întâmplare.
Scânteia înțelegerii o pătrunse brusc, încălzindu-i excesul de foliculină din pântec. Avea nevoie de el însă bărbatul nu-i dădea atenție, o evita mereu deși îi vedea trupul tremurând nelămurit, ca o clepsidră nesfârșită când își expune singurătatea. Îl urma în toate ideile trăsnite, supunând-o la încercări suplimentare și inutile. Acum alerga după el ațâțată de vâltoarea întrecerii, fericită că îl urmează la câțiva pași vrând să demonstreze fizic că-i egala lui.
Urcau și aproape îi simții răsuflarea fierbinte în ceafă. O lăsă să se apropie mai mult iar când îl prinse de mână, pricepu că n-o poate refuza la nesfârșit. Își potoli ardoarea fugind mai încet și trăgând-o după el.
Hormonii dansau neîntrerupt, testosteronul, transpirația și mai ales dorința își transmutaseră fața. Încetini ritmul… aveau peste zece minute avans față de ceilalți.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Acum deja se cunoştea nu doar componenţa echipajului, ci şi funcţia pe care o avea fiecare dintre cei şapte tineri, membrii ai echipajului.
Ceremonia oficializării misiunii, condusă de directorul Institutului, fusese transmisă în direct la mai multe posturi de televiziune, iar acum nici unul dintre cei şapte nu putea scăpa de intervievare. Normal, în primul rând, cei mai mulţi dintre reporteri se năpustiră spre tânărul numit în funcţia de comandant al misiunii, deci spre Lucian. Băiatul era obişnuit ca asupra lui să se năpustească un grup format din mai multe persoane, cu diferenţa că până atunci persoanele din grup erau doar domnişoare frumoase, nu reporteri de televiziune sau alţi reprezentanţi ai presei, ai mass-mediei. Bineînţeles, doar unul dintre acei reporteri câştigă dreptul de a-l intervieva pe tânărul comandant. Dintr-o simplă coincidenţă sau poate nu, reporterul respectiv era o domnişoară foarte frumoasă. Cu microfonul în mână, ea se prezentă degrabă, fără a uita să menţioneze şi postul de televiziune pe care-l reprezenta. Lucian o salută pe acea domnişoară cu gesturi elegante, zâmbind fermecător; nici nu era nevoie de mai mult, sau poate nici măcar de atât, pentru ca domnişoara să cadă în mrejele lui; o cucerise şi pe ea de partea lui, fără ca el să vrea măcar acest lucru. Foarte emoţionată, începu:
- Stimaţi telespectatori, stăm de vorbă cu un tânăr care în curând va deveni celebru peste tot în lume; el tocmai a fost numit în cadrul ceremoniei pe care aţi urmărit-o, în funcţia de comandant al misiunii. Să-l salutăm şi să încercăm să-l cunoaştem puţin mai bine. Se numeşte, după cum probabil aţi aflat deja, Lucian Enka. Bună seara, domnule comandant!
- Detalii
- Scris de: Aurel Stanescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
De fapt, visul canalului începuse din vremuri imemoriale! Acum, în această epocă doar cu puțini ani în urmă, în comunism se scrijeliseră suferințe de neimaginat care-l bântuiau încă din copilărie.
Cât a lucrat la Canalul mare, zilele i s-au părut lui Laur toate la fel; mohorâte sau senine, viscolite, calme sau cu arșița-n toi, geroase sau friguroase, uneori caniculare, însă monotonia îl mărunțea sufletește și puținele întâmplări ieșite din cotidian îi păreau adevărate sărbători. În spatele cifrelor reci și seci ale raportărilor zilnice se găseau numeroase dezechilibrări nervoase pe care le trăia din plin.
De la nimic până la sublim e-un pas micuț care te aruncă în abisul susținut de *sustenabilități și ne face mai deschiși, mai flexibili, mai comunicativi, mai constructivi în schimbări radicale.
În primul rând trebuiau evacuate utilajele de la cota zero; fiecare șenilat termic sau electric ridica probleme, având tehnologia proprie de deplasare, însă acum necesitau mutarea urgentă pe noul front, pe noile șantiere și recurgeau la tot felul de improvizații. Cu macaralele turnuri, utilizate la turnarea zidurilor de sprijin era simplu; se demonta macaraua, se foloseau trailere ușoare și la urmă se fragmenta calea de rulare.
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Deci, profesorul Eugen Manea, mirându-se că-şi găsise elevii încă dansând la acea oră, le întrerupsese muzica. Toţi se întoarseră brusc spre dânsul, cerându-i cu privirile o explicaţie pentru gestul său.
- Copii, pentru dans veţi avea suficient timp altădată, nu acum; e 17.45, iar afară sunteţi aşteptaţi de o mulţime de reporteri.
- Poftim?! Deja?! se miră Alex, privindu-şi ceasul.
Ceilalţi îi urmară grabnic gestul. Dar toate ceasurile indicau, inevitabil, aceeaşi oră; 17.45, negreşit. Mai aveau deci doar un sfert de oră până ce evenimentul va deveni oficial, transmis în direct, prin satelit, de mai multe posturi de televiziune.
- Au sosit reporterii? rosti domnişoara doctor Stela cu o urmă de îngrijorare în glas.
- Da, de câtva timp, explică profesorul cu mult calm.
- Şi părinţii noştri? se interesă Maria.
- Unii dintre dânşii au sosit deja, domnişoară; ceilalţi trebuie să apară, o lămuri domnul Manea.
- Şi vom apărea la televizor? zise Stela, încă emoţionată.
- Da, domnişoară, totul va fi transmis în direct începând cu ora 18.00, de mai multe posturi TV, concomitent.
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 21. Oficializarea misiunii.
- Detalii
- Scris de: Aurel Stanescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Trăim mai multe existențe nedescifrate în același timp.
La începutul anului școlar o fetiță l-a invitat acasă la ea. Intrând în cămăruța strâmtă și luminoasă, n-a avut de făcut altceva decât să admire nedumerit pereții acoperiți cu numeroase tablouri reușite, înfățișând fundaluri de peisaje pastelate și nopți luminate natural de-un astru fantomatic bântuit de alizee. S-a limpezit imediat:
- Însemna că părinții ei le-au pictat cândva!
Cum de altfel îi va mărturisi colega mai târziu. Așa își explica și de unde atâta dăruire pentru pictură.
Căzuseră imediat la înțelegere! El trebuia să-i divulge secretele aritmeticii, ea să-i arate cum se poate desena atât de ușor și mai ales frumos. Fetița avea un talent nativ deosebit și din trei linii dăruia viață oricărui desen. Cei doi, încă nu cunoșteau prea bine literele, dar fetița desena surprinzător de lejer... abia intraseră în clasa doua.
N-au făcut schimbul oricât l-ar fi dorit ei, oricât s-au străduit din răsputeri, însă au descoperit ceva ciudat, mult mai atractiv și mai palpitant!
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Nava albastră era acolo, pe rampa de lansare, în mijlocul rachetodromului. Înarmată cu toate cele necesare, pregătită până la cel mai mic amănunt pentru o asemenea călătorie, „Pacifis” li se ivi în cale, înălţându-se ameninţător, impunând prin însăşi prezenţa ei. Lucian păşea gânditor spre nava construită de el, împreună cu cei doi colegi şi prieteni ai săi, cu privirea pierdută în gol, spre nicăieri, fără a vedea nimic în jur. Mergea însă spre nava aceea gândită de el, cea care îi va duce într-o misiune, al cărei comandant va fi chiar el... Lia îl ajunse din urmă; îl întrebă:
- Lucian, spune-mi, te rog, ce-ai vorbit cu domnul director?
El însă tăcu, părând că nici n-o văzuse, nici n-o auzise. Privirea şi gândul îi erau în cu totul altă parte.
- Hei, Lucian, aş putea şti la ce te gândeşti, de nu mă auzi? insistă Lia, atenţionându-l, în glumă: Dacă aş da câte un bănuţ pentru fiecare idee care-ţi trece acum prin minte, probabil aş irosi o întreagă avere şi aş sărăci.
De abia atunci o zări şi el. Întrerupt din gândurile sale, se opri puţin şi zise, tare nedumerit:
Citește mai mult: PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 20. Pactul colegialităţii.
- Detalii
- Scris de: Luci Țunea
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Zăpușeala o înnebunea pe Andreea. Trenul nu era așa de aglomerat, iar în compartiment mai rămăseseră două locuri libere, cât de cât se mai putea respira. Avusese noroc, avea loc lângă geam, putea să admire în voie peisajele ce se perindau în fuga trenului. Se lăsă furată de cadența ritmică a roților, te duc... te-aduc..., era ca o simfonie ce-i seconda gândurile. Pe bancheta din fața ei stătea o doamnă mai în vârstă, elegantă, stilată și, în ciuda părului complet alb, avea un aer tineresc. De cum se așezase pe locul care-i era destinat, se cufundase în citirea unei cărți. Din când în când ridica privirea dezaprobatoare la ceilalți doi ocupanți, doi tinerei ce se drăgăleau fără nicio reținere. Ea, o fetișcană pâna-n șaisprezece ani, blonduță, cu un păr ce-i cădea valuri-valuri pe umerii aproape goi, cu niște ochi mari, albaștri, adumbriți de gene lungi, ce-i dădea o figură angelica. El, în contrast cu ea, o caricatură de om, brunet bine, tuns " a la creastă de cocoș", cu două belciuge în urechile clăpăuge, iar pe brațe și ceafă niște tatuaje grotești. Un nas mare, coroiat, niște buze vineții, cărnoase și o fața ciupită toată de vărsat de vânt, îl făceau urât bine. Avea cam peste 30 ani, aproape dublul vârstei fetișcanei.