După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Mugurii gândului încolțesc în mine, înflorind mai apoi în amintiri.
Sunt copil de câțiva anişori, 4-5, iar pentru mine lumea e necuprinsă.
Mama îmi face un cort dintr-o pătură, într-un capăt de verandă şi acolo pretind că am plecat într-o călătorie. Am cu mine ursul galben de pluş, cu ochi roşii de sticlă, un ochi stă să-i cadă, dar pentru mine acest lucru nu are nici o importanță, oricum ar arăta, rămâne prietenul meu cel mai credincios, confidentul meu care niciodată nu mă trădează şi orice ideea am, el mă aprobă! Amândoi "citim" cu imaginația, căci la şcoală nu mergem încă. Cărțile noastre preferate sunt cele cu desene, multe desene de Walt Disney: Goffy, Donald, Dassy, Mikey Mouse, Minnie, Pluto, Cip şi Dale, toți sunt prietenii mei şi ai ursului. Ursul n-are nume. E ursul şi atât!
-Apoi, vezi, tu, ursule? Donald a scos-o la plimbare pe rățuşcă. Vrei să ieşim şi noi?
Ursul mă aprobă tacit ca întotdeauna, aşa că ieşim amândoi în curte.
Pisica tocmai adusese acasă, trei puiuți pe care i-a ținut o vreme ascunşi de ochii noştri. Acum sunt
într-un colț, lângă gard şi eu îi privesc uimită.
- Detalii
- Scris de: Nadia Urian Linul
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
O cruce de piatra , in varful cimitirului, batuta de ploi si vant. A ramas dezgolita , caci prunul ce o umbrea s- a uscat si el.
Din tot cimitirul, ea este singura care are crucea la picioare , nu e ca celelalte, la cap.
Dar nu observi asta decat daca te lamureste cineva .Pe ea e improspatat cu negru, in fiecare an, numele ,i se aprinde lumanari si i se curata mormantul. Mormantul preotului.
Numele celui ce se odihneste aici este rostit in fiecare duminica,in biserica. Parintele Y. Nimeni nu pune intrebari, nu cauta raspunsuri.
Fotografia preotului o gasesti in Muzeul satului alaturi de tinerii teologi, absolventi ai facultatii anilor 1930. O fotografie prinsa in rama amintirii, fixata bine in cuiele respectului si credintei. A credintei in Unul, Bunul Dumnezeu.
Un tanar atunci, maruntel la chip, nu prea inalt de statura , cu fata rotunda, cu ochii negri, patrunzatori.Un zambet ingaduitor in coltul gurii si o lumina calda ii scalda chipul.
Au ramas putini din cei care i cunosc povestea. ,,Povestea vietii si a mortii.
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Mi-am pierdut şirul gândurilor într-un trecut indecis dacă să mai facă parte din prezent sau nu...
Mi-am pierdut şirul zilelor tot căutând ceva ce ar putea să-mi definească viitorul...
Prezentul e atât de efemer, încât dacă nu ai prins clipa, ea poate atât de uşor să se transforme în regrete tardive.
Viața- un car alegoric defilând triumfal prin sufletele noastre, arătându-şi minunatele flori, dar şi mecanismul care adesea rugineşte şi se poticneşte...
Viața aleargă spre noi, dar noi, cu seninătate, ne ferim din calea ei de frică să nu ne fie ciocnirea prea brutală...
Fiecare pământean e un univers greu de desluşit, iar uneori tainele sale se topesc odată cu el, rămânând taine şi dincolo, în Necuprins.
Pentru a atinge Fericirea, poate ne trebuie mai mult curaj, poate ne trebuie şi o doză de inconştiență, poate prea multă prudență nu aduce nimic bun...poate...
Tainic univers mai e şi OMUL!
CARPE DIEM.
- Detalii
- Scris de: Tiron Constantin
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
În biroul secretarului de partid cu propaganda dă buzna Bazil Cufureac, directorul Căminului Cultural, frământând pălăria în mîini și zâmbind nenorocit:
- Săru'mâna, stimată tovarășă secretară!
Tovarășa Lenuș, nou unsă pe funcția de secretar cu propaganda din comună, o tovarășă cu har, blândă ca un amurg de lună mai, dar și dură ca un retefei de ulm, suferind uneori de gingașe complexe, roșind ușor și neprevăzut, își ridică ochii din documente, întrebând:
- Ce s-a întâmplat, Bazil, dau turcii?
- Nu dau turcii. Dau cei de la Comitetul Județean de Cultură peste noi!
- În ce problemă?
- În legătură cu formațiile artistice care vor participa în actuala ediție a Festivalului Național Cântarea României.
- Foarte bine.
- Cum foarte bine, că nu avem nimic?!
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
-Auzi?
-Ce?
-Vântul...s-a răcit...aduce aerul toamnei.
-Da, e aproape.
-Simți jelania copacilor? Simți tristețea lor? Cețuri adânci o să-i cuprindă în curând...Bruma se va aşeza tăcută pe cărări, albindu-le şi întristându-le...Albul şi negrul...culorile vieții şi morții...
Când eram copil îmi lipeam obrazul de trunchiul copacilor şi îi îmbrățişam...credeam că pot să-i încălzesc să nu mai plângă cu lacrimi de frunze moarte...mai târziu am înțeles...căldura mea nu le era de ajuns...
Urmăream, aşa, îmbrățişată cu copacul, norii ce alergau nebuni, întrecându-se cu păsări grăbite să ajungă în alte locuri.
-"Pleacă cocorii", îmi spunea mama.
-"Unde se duc?"
-"La casa lor de vară...acolo le e cald şi bine. Dar se vor întoarce curând"...
-Cocorul din mine pleacă şi vine...se plimbă între două lumi până când nu va mai şti care e casa adevărată.
-De ce spui asta?
-Pentru că, uite, e toamnă şi o simplă îmbrățişare nu îmi poate alunga frigul...la fel cum nici eu, copil fiind, nu puteam să încălzesc copacul...Să intrăm...e întuneric...
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Dragii mei, în cele ce vor urma, nu voi încerca să folosesc multe artificii literare cu menirea să impresioneze cititorul. Vreau doar să aduc la lumină întâmplări reale şi dramatice trăite de oameni dragi mie. Prin aceste evocări nu încerc decât să cinstesc memoria unor oameni simpli, dar atât de oneşti în simplitatea lor, onestitate conferită de vremuri, educație, obiceiuri, caracter. Cuvintele pe care le voi aşterne în continuare, sunt o scurtă şi poate unora li se va părea banală, radiografie a unei lumi ce aparține trecutului şi care a aparținut într-o măsură familiei mele.
Se întâmpla în anul 1945, în vreme cumplită de război.
Trupele armatei ruse mărşăluiau cu furie spre Berlin. Soldații ruşi, pe unde treceau, chiar şi prin teritoriile aliaților, comiteau fapte de neimaginat!
Trupele armatelor germane se retrăgeau si ele dinspre teritoriile ruse, astfel că satul Rebrişoara de pe Valea Someşului, ajunsese teatrul unor acțiuni pline de tragism, viața tihnită a oamenilor locului fiind deturnată de la orice a însemnat normalitatea de până atunci.
- Detalii
- Scris de: Tiron Constantin
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Pe vremuri, ori de câte ori treceam prin Vama, o pitorească localitate așezată de Dumnezeu în vecinătatea Câmpulungului Moldovenesc, cu oameni frumoși la chip și la suflet, gospodari și ospitalieri, însușiri caracteristice bucovineanului, dacă dispuneam de ceva timp, nu ezitam să
urmez drumul care șerpuia cățărându-se pe muntele Bărbușca, munte în vârful căruia străjuia cabana Vama. Era o adevărată plăcere să mă întâlnesc cu cabanierul Liviu și mai ales cu cele două Stele, Stela Pripon și Stela Prepeleac, două frumuseți locale, ospitaliere, îmbrăcate în fustițe scurte și în ii cu decolteuri generoase care mai mult descopereau decât acopereau, menite să-ți clătească privirea și să-ți fugărească gândul înspre ispite care nu prea erau în conformitate cu așa-zisa moralitate a acelor vremuri.
Liviu, un om trecut prin greutățile vieții, fost copil de trupă, îmbrățișând pentru o bucată de vreme cariera militară, dar renunțând la aceasta datorită spiritului său libertin – aventuros, spirit care avea să-i determine și plecarea prematură din această lume, și-a însușit meseria de cabanier din mers și cum necum a reușit să fie căutat de iubitorii de frumos și de un strop de liniște.
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 0
Furtuna de ieri din Chicago, mi-a readus în minte un episod care oarecum m-a marcat, copil fiind, prin anii '70...
Era o primăvară urâtă, aşa îmi amintesc eu...Cel mai bine văd cu ochii minții norii mânioşi care alergau aproape de pământ, atât de aproape, încât mi se părea că dacă aş fi înaltă cât tatăl meu, i-aş putea atinge...Mă ascunsesem sub verandă şi de acolo îi priveam.
-Vino înăuntru! se auzi vocea mamei, care părea destul de ingrijorată. O să vie vreme grea...
-Cum e vremea grea, mamă, cântăreşte mult?
-Nu...vremea grea e cu ploi şi trăznete şi vânturi nestăpânite.
Am intrat în odaia din mijloc a casei noastre proaspăt construită, cu eforturi, de harnicii mei părinți şi, veselă, m-am îndreptat spre leagănul unde ghemotocul acela micuț cu nume de "frate", se juca cu mânuțele de care eu eram fascinată!
- Detalii
- Scris de: Tiron Constantin
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Nu cred ca în zona Bucovinei să existe cineva care să nu-l fi cunoscut sau cel puțin să nu fi auzit de nea Andrei, cabanierul de la Deia, arhicunoscuta cabană așezată pe malul stâng al pârâului cu același nume, foarte aproape de municipiul Câmpulung Moldovenesc, cabanier renumit mai ales prin modul cum știa să îmbrace o deservire exemplară în haina povestirilor amuzante, povestiri cu tâlc și din care se puteau trage multe învățăminte. Orice supărare sau necaz ai fi avut, îți trecea ca prin farmec dacă aveai inspirația să te afli în preajma lui nea Andrei, măcar jumătate de oră. Îl blagoslovise Dumnezeu cu harul mângâierii sufletului prin cuvântul rostit și dacă ar fi avut și harul cuvântului scris, mai mult ca sigur și-ar fi aflat locul în elita scriitorilor de umor de bună calitate. Unii spun că ar fi fost cunoscut și recunoscut în întreaga țară și eu tind să-i cred, pentru că nea Andrei, era subiectul multor articole care apăreau destul de des în revistele și ziarele vremii, mai ales în revista de turism România Pitorească. Era omul care știa să se descurce, cabana lui fiind aprovizionată cu tot ce îți dorea sufletul în pofida vicisitudinelor din acele vremuri. Nu de puține ori, atunci când primeam câte o vizită mai simandicoasă de pe la București, apelam cu încredere la nea Andrei și cei pe care i-am dus la el, niciodată nu au plecat decepționați.
- Detalii
- Scris de: Domnița Ganea
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Donna este o femeie trecută de 40 de ani, dar care are înfățişarea şi sufletul blocate parcă undeva, în jurul vârstei de 35 de ani. E frumoasă, însă niciodată nu s-a considerat aşa, parcă ea având cele mai mari aşteptări de la propria-i persoană, în timp ce lumea din jur îi admira şi mintea şi felul cum arată.
Locuieşte singură, deasupra unui atelier de reparații auto din aglomeratul şi agitatul oraş Chicago. Spațiul locuinței nu este foarte generos, însă femeia l-a amenajat cu gust, astfel încât trezeşte admirația puținilor vizitatori care-i trec pragul. Nu e implicată în vreo relație amoroasă, acest capitol rămânând un mister pentru apropiații ei.
Are puțini prieteni, dar cei pe care-i are sunt oameni de calitate, care o sprijină măcar moral, ea rămânând mereu o visătoare idealistă, în ciuda acțiunilor sale hotărâte.
În seara aceasta îşi aşteaptă doi dintre aceşti buni prieteni, un cuplu de artişti instrumentişti ai filarmonicii oraşului, oameni frumoşi, tineri şi cu multe aspirații.
Donna ştie întotdeauna să fie o gazdă desăvârşită şi pentru că e o scriitoare romantică, improvizează poveşti ca nimeni alta, spre deliciul invitaților săi care nu ratează nici o ocazie în a o stimula să le spună istorioare, unele reale, altele absolut imaginare, altele- un amestec de vise, dorințe şi realitate.