După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Cornelia Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Cu mult, foarte mult timp înainte de apariţia primilor Australopithecus, primilor oameni de Neanderthal, a primilor Homo Habilis, Homo Erectus, Homo Sapiens, sau a altor specii timpurii de oameni-maimuţe, a existat o specie de hominizi, cu mult mai primitivi decât oricare dintre aceştia, care au trăit în condiţii extrem de dure, dificile, în urmă cu 100 milioane de ani, în timpul Mezozoicului, alături de cele mai mari şi mai feroce creaturi care au populat vreodată Terra: dinozaurii!
Cu 220 de milioane de ani în urmă începea, timid, o nouă eră geologică, Mezozoicul, debutând cu prima perioadă a sa, Triasicul. Pământul era constituit dintr-un singur continent uriaş, Pangeea, o fâşie imensă de uscat, care se întindea de la nord la sud, pe care umblau creaturi care de care mai ciudate, nişte adevăraţi monştri, născociţi parcă de imaginaţia bolnavă a cuiva. Clima era în general uscată, pe aproape întreg continentul, peisajul părând a fi deşertic, cu o vegetaţie nu foarte bogată sau variată.
Însă coşmarul de abia începea. Printre uriaşele reptile de uscat primitive, carnivore sau erbivore, mamifere timpurii mici, nocturne, amfibieni şi semiamfibieni, începeau să-şi facă apariţia alte creaturi, care aveau să le înlocuiască treptat pe cele dinaintea lor, fiind mult mai bine adaptate noului mediu, astfel reptilele amfibiene, semiamfibiene sau terestre primitive din perioadele geologice ale erei anterioare, Paleozoicul (Precambrian, Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian) dispărând, încetul cu încetul.
- Detalii
- Scris de: Sorana M. Ilie
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Era hărmălae în gara din zona 12. Oamenii se adunau în cete uriașe și încercau să-și facă loc pe sub banderolele cu „Trecerea interzisă!”. Bastoanele soldaților răsunau pe spinările celor ce îndrăzneau să se apropie prea mult. Oamenii erau curioși, voiau să vadă, dar nu erau lăsați. Cei care se strecurau erau pedepsiți. Ceilalți strigau în gura mare, dar nu îndrăzneau să se mai apropie. De undeva se auzi un urlet și, rând pe rând, oamenii se dădeau la o parte, formând un cerc în jurul bătrânei prăbușite la pământ. Toți stăteau și priveau. O femeie ieși din mulțime și făcu doi pași spre bătrână, însă când îl văzu pe unul dintre plutonieri apropiindu-se de ei, se întoarse pe călcâie și încercă să se piardă cât mai repede prin ceilalți oameni. Știau cu toții ce i-ar fi așteptat dacă nu și-ar fi văzut de treaba lor.
”Doamnă Wank!” Răsună o voce de undeva de lângă linia de cale ferată. Făcându-și loc cu coatele și înjurându-i pe cei care nu aveau niciun gând să se dea la o parte, apăru o tânără îmbrăcată în haine gri, ponosite de shakhter și se așeză lângă bătrâne, pe peronul îmbâcsit de murdărie, atingându-i ușor trupul. ”Doamnă Wank, sunt eu, Miesje!”
- Detalii
- Scris de: Olimpia Muresan
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Italianul Dante Alighieri se găsea în starea mea de acum:
„ Nel mezzo di camin di nostra vita/ Mi ritrovai nel una selva oscura / che la dirita via era smarita”(La mijlocul vieții mele/ M-am trezit într-o pădure întunecată/ Din care nu știam ieșirea).
M-a salvat cheița mamei, de la scrinul ei de ieri/ Cheiță fermecată/ ce deschideai o lume minunată/ dincolo de nori/ mică erai/ dar marea era înlăuntrul tău.
Mașina timpului nu-i adusese încă
pe idolii secolului nostru: pornografia, televiziunea, internetul!
Cea de-a șaptea artă-cinematografia
s-a mutat la internet
sălile sunt goale
dar nu la bufet!
- Detalii
- Scris de: Maria Bacău
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Atunci, demult ea s-a născut….. și-a durat mult, an după an, până ce drumul și l-a recunoscut….
Credea-n valori, perseverent, temeinic tare….Memoria-i era magie vie… și nu doar pentru ea…. Lumea din jur ca pe-o prințesă o privea… Copiii, nu mai spun, din “păpușică” n-o scoteau. Inteligența, însă… venise-naripată c-o-nțelepciune ce-i stătea lipită de orice….și EA n-a vrut s-o bage-n seamă… credea că-i lucru demodat…. Dintr-o religie anume croșetat….Că-i Dumnezeu, Alah ori Buda…ce imprtanț-ar fi avut…. Pamantu-i pentru toți la fel și ea credea așa….. în EL
Atât voia, ales să fie, chiar dacă loc în viață îi era… Înțelepciune să Nu FIE!!! Prea crud-ascunsă taina îi era….. ea ar fi vrut și bani, castele efemere și avuții în fel și fel cum viața-n jurul ei unora le dăruia….. Sistemul vieții trainice de-atunci, îi aprindea pe cer steluțe mici…. Erau sclipiri de-atențiune…. Când ea privea spre cerul nopții, în pași de Rugăciune, cum era…. pe Lună să o-ntrebe despre lume, îndrăznea….. Și ea știa….
-Fii vie, glasul cu sfial-al Lunii îi spunea, desculțe tălpi prin rouă tu îți plimbă, sălbăticia nopții o-nțelegi, iar ziua cu animalele ogrăzii să dansezi…c-or vrea să-ți fie-alai, iar dacă iarba, frunza, vântul…. să te învețe or dori, primește-le! povețile s-or înmulți….
Vei știi, îi deslușea duios mesajul, mama, seara la culcare … dar și surasu-albastru al privirii ochilor pe chipul tatălui ei….
Citește mai mult: Rugăciunea născută-ntr-un sat, în cea mai scurtă zi și cea mai lungă noapte
- Detalii
- Scris de: Ion Toma Ionescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Cât adevăr şi câtă ficţiune? Măsura este imposibil de cuantificat, atâta timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcă la cer negociază cu Dumnezeu, sǎ-i aducă acolo coverga şi pământul din luncă, înconjurat de râu. Şi să-l lase să-şi adune toate neamurile pe insulă, fără ca El să se amestece în treburile lui.
Cât adevăr şi câtă ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele, care îl însoţesc pe autor cu nepătrunsul mister. A nu se căuta legături incestuoase la Crucea de Piatră, în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu există!... Cât despre Guştere, dacă simbolistica lui nu va fi înţeleasă, n-avem ce face, scoatem ediţia treia şi schimbăm numele romanului. Îi vom spune simplu, Tobârlanii. Va fi mai puţin mister…
Dealul se lăsa prăvălit peste case, şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Deasupra, undeva în stânga, o porţiune de lăstăriş ţinea agăţat vechiul loc. Se formase o râpă adâncă de zece-cincisprezece metri, ca o rană galben-maronie, dintr-un pământ nisipos, unde noi, copiii, ne dădeam drumul ca pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare.
- Detalii
- Scris de: Sorin Lupescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
O ploaie mocănească, rece, țârâită și răutăcioasă, enervantă de parcă nu se mai termina niciodată, se prelingea pe cercevelele jumătate putrede ale geamurilor clădirii statului, încă nerevendicată de nimeni.
Varul de pe pereți era coșcovit și înflorit aproape peste tot, colțurile tavanului negre și împăienjenite, camera înaltă nefiind zugrăvită de mai bine de douăzeci și cinci de ani. Niciodată nu se găseau fonduri pentru așa ceva, iar când totuși se găseau, erau tăiate la prima rectificare bugetară.
Afară bătea un vânt tăios, ostil și rece, un vânt al schimbării.
Mișu se ridică de pe scaunul biroului și căută un dosar în dulapul din spatele lui, în ultimul raft de sus, ăla cu insolvența.
Simțea în ochiul pineal, simțea în ceafă privirea rece și caustică de hienă primitivă a șefului ca pe un iatagan turcesc cu vârful înroșit în foc.
Avea și motive, ba chiar prea multe.
Șeful acestuia fusese pensionat pe caz de boală. Șeful șefului lui a fost transferat la Direcția Vamală, iar șeful șefului șefului lui a plecat în America în interes de serviciu și nu s-a mai întors.
- Detalii
- Scris de: Ioan Andreica
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Cum în seara aceea n-am găsit altceva de făcut, găsii de cuviinţă să-mi odihnesc picioarele pe o bancă în parcul din centrul oraşului. Lăsarea serii este unul din momentele zilei dintre cele mai frumoase pretutindeni, dar eu nu ştiu din ce motive alesem una din băncile din centru pentru a savura lăsarea nopţii. Grupurile de oameni ce mişunau prin parc mai înainte se rărise, acum se puteau număra unul câte unul pe rând. Ochii obosiseră şi renunţasem la numărătoare pe trecători îi priveam doar în ansamblu ca prin ceaţă nefixându-mă apoi asupra niciunuia. Gândurile mă luară unul după altul şi toate apăsătoare. M-au scos din amorţire două fiinţe care ciripeau parcă pentru lăsarea nopţii pe banca de lângă mine. Privirea mi se încrucişa cu a unei tinere drăguţe de nuanţă aurie, faţă albă, frumoasă gata numai de sorbit. Rămase uimită continuîndu-şi discret convorbirea cu amica ei de alături care mie mai mult îmi prezenta spatele. ,,Nu ştiu dragă ce să fac, nu aş vrea, mai bine să vină el la mine. Nu îmi place meseria lui. Eu aş vrea altceva....,, În gândul meu... am eu meseria asta.
- Detalii
- Scris de: Daniel Mariş
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Moartea face ea toată treaba, intuiţia sentimentală se tăvălea în fulgi luând forma unui comediant ambulant, o anagramă a unei revelaţii, aceea că Ioana nu era decât umbra unei iluzii care fugea şi fugea, cât o ţineau picioarele, nu exista nimic pe lume să o împiedice şi dacă credeai altceva, orbit de propria neputinţă ei bine atunci nu trebuie să te întrebi ce spunea ci ceea ce voia să înţelegi, odată ce iubirea s-a rafinat prea mult trebuia să moară pentru a nu prelungi absenţa incertitudinii, de să moară frumos mai bine zis să adoarmă frumos pe braţele tăcute ale nopţii tomnatice, dacă anume ceva nu poate fi folosit nici pentru a o petici la loc, deci nu-ţi mai rămâne decât să nu mai spui nimic, să-ţi creşti ura aşa cum creşti un copil ce are nevoie de toată atenţia ta, până începe să umble, să vorbească şi să speri că odată îl va învălui o mare carismă, o formă foarte înaltă de conştientizare, nu ceva de genul consolării şi recunoaşterii propriei nefericiri, astea nu sunt decât artificii filocalice, nu ceva care să acopere şi să lege, să anestezieze de bună voie răul pe care îl râvnim, lumea este plină de femei frumoase pe care nimeni nu le iubeşte vrea doar să le cucerească şi să le posede şi de bărbaţii care ard ca nişte funii, sufletul femeilor se umflă ca o plasă atunci când o dorinţă închipuită se transformă într-una reală iar dacă ne îndrăgostim ca proştii uităm de unicul şi neschimbatul adevăr, că plutim într-un infinit de invidie şi răutate iar armonia, atâta câtă mai rezistă de la începutul timpurilor, tinde să devină un substitut iluzoriu pentru orice gest sau privire pe care o interpretăm ca având un substrat ascuns, există ce-i drept femei cu arome de o preţioasă raritate ce seduc dar nu înşeală niciodată,
- Detalii
- Scris de: Amalia Melnic
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Matilda a fost încă din copilărie un om atipic. Imaginația bogată din copilărie nu a părăsit-o nici măcar atunci când a depășit pragul vârstei de 20 de ani. Dacă ar fi pusă ca la un curs de actorie să se descrie nu ar ști ce să spună. E un om care a suferit mult, prea devreme. Mult prea devreme visele și tot ce a construit din greu, s-au dus toate și s-au sfărâmat ca un castel de nisip în negura timpului pe o plajă uitată de lume. Cine ești? Nu mai știe. Cum te simți? Rătăcită pe cărările vieții. La 25 de ani a fost închisă fără voia ei într-un spital de psihiatrie, totul printr-o conjunctură tristă, dramatică chiar pentru viața ei. Cât e ceasul? Secolul? Anul? Sunt întrebări care o dezgustă, i le-a pus și medicul înainte să o interneze în lagăr. Dintr-o studentă la medicină cu un viitor luminos în față a ajuns o nebună, un rebut al societății, bună de arătat cu degetul.
Cum s-au întâmplat toate astea? E simplu, a iubit și a fost respinsă și a avut și ghinion.
- Detalii
- Scris de: Virginia Paraschiv
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Un cap de bou ursuz se bălăngănea prin flamura înfăşurată pe băţul coborât în bernă. O cutie de conservă ruginită se dădea de-a dura printre buruienile crescute pe fostul peron. Conserva scârţâia, se legăna în vânt , cu miasma de tocană, emanată din pământ. Revenind la susnumitul cap de bou feroviar, se ştie că încă din vechime au existat pasionale controverse asupra simbolului totemic. De exemplu, în luptele de apărare a pământului natal, era de mare folos lupul cu membrană, lupul urlător înfipt în vârf de suliţă. Istoria alternativă a înnobilat reprezentantul cirezilor sustrase din vecini şi l-a căţărat pe steag , în amintirea luptelor de cucerire şi civilizatoare a satului natal. Carul mitologic tras la jug de boi a devenit emblema întoarcerii în timp la valorile autohtone. Gara ca gară fusese golită de conţinut feroviar. Trenurile ruşinii tehnocratice ieşiseră de mult din uz, ultima garnitură atestată de impiegatul de la mişcare fusese un mărfar îndurerat şi gol, vagonul terminal târa într-o direcţie necunoscută niştenutreţ ce deborda prin găurile executate de nişteprofesionişti. Era un tren de criză, a mers ce-a mers, s-a terminat şi combustibilul, şi s-a oprit în câmp. Mecanicul a luat-o pe mirişte, prin buruieni şi mărăcini, şi a îmbătrânit pe cale naturală, la adăpost de stresul tehnologic, într-o reşedinţă tocmită din chirpici.
Citește mai mult: Doamna de la a IV-a B şi literele cu zulufi