După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Marin Slujeru
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Plete în vântul auriu, feţişoare luminate tainic în i-phon-uri.
S-a anunţat ultima zi de toamnă cu soare. În parc, oameni mai mulţi, mai aproape.
Vitrină de cafenea. Lan de frumuseți pe centru. Octombrie strălucește în fel și chip.
La Puskapor. Gata să închipuiesc Iza. Mă uit în stânga, în dreapta, să nu mă vadă cineva.
Fulguie intensiv. Tinere mămici în culori aprinse, cu prunci, s-au prins în vârtejul ninsorii, cerşesc intensiv.
Decembrie. Nişte liceeni vin de la Grădina Morii, în ritm alert, cu geci viu colorate. Plouă de rupe. Lor nu.
Un ger de-mi halucinează obrajii din copilărie!
Un hipster pe centru, subțire, în vânt. Doar rama groasă a ochelarilor îl ţine la sol.
O pereche vârstnică revine acasă. Spre intrare încetinesc, cărăruşa fiind plină de brândușe.
Cu primăvara, obişnuiţii parcului central al orășelului îşi reiau posturile tipice, ca într-un mic muzeu Tusaud al necunoscuţilor.
Citește mai mult: La Iza Solovană (meteopatii la vreme de pandemie)
- Detalii
- Scris de: Sorana M. Ilie
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Stiloul dansează pe foaia de hârtie un vals morbid cu literele. Regizor este sufletul îmbâcsit ca cerul unui oraș petrolier. Bărbatul suflă peste cuvintele așternute ca fulgii de nea într-o iarnă geroasă. Scrisul său, altădată caligrafic, acum e grăbit și stângaci. El însuși a devenit, parcă, un copac pipernicit, cu rădăcinile crescute în afară. Își va da oare seama că rândurile sunt scrise de el? Să le dea cu parfum? Nu. Duhoarea unor cuvinte piezișe nu poate fi acoperită nici de cele mai pregnante ape de colonie. Mai citește odată biletul...încă odată. Își atinge cu degetele favoriții, respirând din greu, de parcă inima și așa încercată de patimi i-ar fi pus opreliște și pe plămâni. Cine scrisese acele rânduri? Să fi fost el său un altul? Dar dacă era el atunci cum se putea să nu găsească cuvinte de taină pentru un suflet pe care luni la rândul îl venerase? Sa-i fi trecut oare iubirea? Nu, ce prostie. Iubirea e o
sămânță care înroșește abia după ploi fertilizatoare. Bărbatul privește afară, pe fereastră: soare și secetă...mai are de așteptat.
- Detalii
- Scris de: Sorana M. Ilie
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Ti-am văzut reflexia cum tremura în oglindă ca undele pe care piatra le creează în apă. Mi-ai zâmbit ca o știmă în rochia ta albă ca spuma valurilor când se lovesc de țărm și-ai ridicat mâna să-mi atingi chipul de la distanță. Ti-ai unduit brațul cadaveric ca într-un dans incantatoriu și l-a aruncat peste trupul meu cuprins în vis. M-ai ridicat în transa ta pluridimensională și m-ai aruncat în ani lumină de disperare, lăsându-mă să gravitez în jurul propriului univers cerebral. Vreau să cobor în propria gravitație și să simt pământul neuronal sub tălpi, dar cum?! Cum?!
- Detalii
- Scris de: Liliana Gabroveanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Marea, cu întinderile ei albastre lipite de orizont, mă fascina. Stând pe faleză, priveam valurile ca vrăjită. La fel ca si atunci când părinţii m-au dus pentru întâia oară pe litoral, cu bilete prin sindicat.
Copil fiind, mă speriasem de apa nesfârşită. Valurile agitate dădeau impresia că acuşi-acuşi mă vor înghiţi.
Faleza? Cearceaf lângă cearceaf, aglomerată până la refuz, potopită de oameni gălăgioşi, într-un dute-vino permanent. Pe margine, tonetele cu suc cald, zahăr pe băţ şi floricele de porumb te îmbiau a le gusta.
Ah, să nu uit! Îngheţata la cornet, cam fără gust, servită cu linguriţa dintr-un bidon de aluminiu cu pereţii dubli.
La cantina restaurant, unde fusesem arondaţi, dăduserăm adevărate lupte ca să ocupăm o masă. Mâncarea? Pe bază de cartelă. Mi-aduc aminte, ce îmbulzeală…
De la intrare te întâmpina un miros înţepător de ceapă prăjită. Miresme amestecate de mâncăruri gătite ca acasă, ciorbiţe acre şi sosuri cu carne grasă şi puţină. La final, eternele prăjituri cu creme colorate ţipător. Chiar şi aşa, concediul fusese frumos.
- Detalii
- Scris de: Liliana Gabroveanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Razele soarelui inundau orbitor interiorul. Am deschis ochii speriată. Nu auzisem ceasul. Din reflex m-am îndreptat spre baie. Apoi mi-am adus aminte că nu mai era cazul să mă grăbesc.
Doar îmi dădusem demisia şi predasem tot. Dintr-un motiv minor dar care umpluse paharul .. Aşa am păţit la toate firmele, când ajungeam la limita de anduranţă.
Totul mi se întâmpla numai din cauza mea, am conştientizat de mult timp asta! Pentru că nu am fost în stare niciodată să-mi schimb atitudinea! Şi să refuz lucrările în plus. Să spun clar şi răspicat că am prea multe de făcut, că nu mai pot!
Se vedea dintr-o ochire unde e biroul meu. Dosarele zăceau claie peste grămadă peste tot, pe masă dar şi pe scaunele alăturate, în caz că şeful vrea să fie lămurit. Nerăbdător să afle informaţii exact în acea clipă, niciun moment pierdut, de parcă lua clădirea foc. Ţipa ca din gură de şarpe pentru orice nimic, cu uşi trântite şi tot tacâmul. Şi, fiind o fire emotivă, de multe ori mă pierdeam cu firea . De parcă şeful era un soi de bau-bau.
- Detalii
- Scris de: Ștefan Aurel Drăgan
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Fragment din romanul „Așa zici tu, frate!”
Lodin și Ana s-au căsătorit de tineri și din dragoste, neamestecând pretențiiile tradițiionale legate de avere între ei. Au avut patru prunci, dar parcă un blestem vechi al casei, al familiei - „ A mamii, zicea, glumind, Ana, pân' ce am vinit după tine... C-ai fo' colduș.” -, o fatalitate, i-a condus spre viața care i-a primit în brațele ei necuprins de încăpătoare până ce au apucat și ei cu ale lor brațe dulceața slavei și apoi i-a abandonat. Blestemul, bănuiau ei și îl sugerau și niște femei atotștiutoare din sat, s-a slobozit peste casa lor – o pasăre de negură cu chip neclar și schimbător – atunci când Ana, revoltată pe nesațul puiului de sub talpa casei, un șarpe alb care a subjugat grija bărbatului ei, Lodin, într-o dimineață când acesta aducea donița cu lapte din grajd, spre dauna primului rod la căsniciei, care agoniza, i-a spus răstit de pe talpă, strângând în brațe pruncul ce-și dădea ultima suflare.: „ Să nu mai văd pă diavolu' aiesta pă lângă casa me'”.
- Detalii
- Scris de: Liliana Gabroveanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Kilometrii se consumau în viteză pe autostradă. Maria, Andrei şi Vasile au plecat de câteva zile în prima lor călătorie înafara ţării. Un pic de emoţii aveau. Maşina, bună de altfel, nu era de top. O maşină autohtonă, de la care te poţi aştepta la surprize, şi nu din cele plăcute.
- Ce frumos a fost la Viena! Pot spune că e cel mai frumos oraş pe care l-am văzut vreodată!
- Maria, ce să spun, că ai şi vizitat multe oraşe europene până acum! Să vezi Parisul, da, ăla oraş impresionant! Iar în cele două zile, în Viena nu ai văzut decât cireaşa de pe tort!
- Tată, este normal că i-a plăcut! Nu ai văzut-o cum se uita la vitrina cu prăjituri?
- Da, chiar, Maria, dacă ai poftit la dulciuri, de ce nu ai spus?
- Detalii
- Scris de: Flori BUNGETE
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
O iubea pe Gherghina mai tot satul, de la mic la mare,și de la mare la mic, fiecare în felul lui, în funcție de vârstă, de gradul de rudenie, de ceea ce făcuse ea pentru fiecare în parte și pentru toți la un loc, ce mai, o iubeau până și dușmancele...dar invidioase nu arătau așa pe șleau, însă între ele, aproape totdeauna mai mult o lăudau decât o bârfeau.
Era frumoasa, deșteapta și vrenica satului. Nu avea nici o vină că se născuse așa...ba chiar de multe ori și-ar fi dorit să fie și ea ca celelalte fete de seama ei, să treacă neobservată, să nu dea apă la moară la gura satului, cum s-ar spune, să se vorbească toată ziua bună ziua , numai și numai de ea, ori de câte ori se întâlneau câte doi trei bărbați sau femei pe ulițele înguste ale satului.
- Detalii
- Scris de: Sorana M. Ilie
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Pe drum, mașinile merg în sens opus, șoferii cu ochii pe ceafă înjurând în trafic ca o turmă de vite într-un hambar. Copacii stau cu rădăcinile îndreptate spre soare, uscate și răsucite de trecerea anilor. Bebelușii plâng în cărucioare cu fețele lor îmbătrânite, de parcă viața ar fi trecut în câteva clipe, pe lângă ei. Ploaia iese din asfalt ca un gheizer și atinge cerul. Ce lume ciudată, nu-i așa? De ce ar avea copacii rădăcinile îndreptate spre cer și de ce ar fi copiii cu chip de bătrâni? Poate pentru că pur și simplu așa sunt? Nu tot ceea ce iese dintr-o normă a naturii umane trebuie înțeles. Dacă am începe să ne întrebăm de ce ploaia cade în direcția opusă, ce farmec ar mai avea? Ce sens ar avea dragostea sau viața dacă ne-am pune în mod constant întrebări despre cum ar fi trebuit să fie, în loc să o îmbrățișăm așa cum este?
- Detalii
- Scris de: Sorana M. Ilie
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Tristețea este o femeie frumoasă, cu haine elegante și o postură grațioasă. Ea este femeia pe care toți bărbații o admiră, pe care toți o doresc și pe care toate femeile o invidiază. Tristețea este parcă sculptată de cele mai talentate mâini și toți iubitorii de artă o admiră. Cu toate acestea, când tristețea intră în viața oamenilor, aceștia încetează brusc să o vadă ca pe ceva frumos și încep să o privească cu alți ochi. Acum tristețea este o bătrână, îmbrăcată în haine ponosite și rupte, tot ceea ce oamenii nu găsesc frumos, ceea ce nu admiră.