După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Amalia Melnic
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Doamna doctor Decenescu Iulia, de la Spitalul Schenlderman din Ploiesti. Mi-o amintesc si acum...parea o fiinta gingasa, blajina, cu pleoapele-i cazute(probabil de la imbecilitate i se tragea) cu anii de experienta in specializarea de Psihiatrie(cu o facultate terminata prin pile si spaga, probabil), cu recenzii bune pe internet, numai magna cum laude.
Insa, in ea zacea ceva sumbru, un sadism nemaivazut .
Duamna doctore m-a primit in cabinetul sau timid, un an si jumatate m-a ,,,vindecat”, deoarece m-a indopat cu pastile de tot soiul, o amestescatura, un cocktail Molotov. Multe, multe, multe somnifere, anxiolitice, timostabilizatoare, anpsihotice, ce mai... ce se putea, imi dadea.
Atat de multe incat imi curgea balele treaza fiiind sau in somn, imi tremurau mainile si dormeam in intervalul 19-10, iar cand ma trezeam, inca dormeam. Eu spuneam:
Citește mai mult: Sadistica Psihiatra- constructie de personaj (nesemneficativ pentru umanitate)
- Detalii
- Scris de: Elena Dican
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Memoria mea de copil a înregistrat cu precădere întâmplări ce aveau loc vara şi iarna. Însă, pentru că a trecut atât de multă vreme de când le-am înregistrat, întâmplările acestea, fiecare, iau acum forma unor imagini fugare. Ca nişte flash-uri. E ca şi cum, pentru fiecare dintre evenimentele cărora le-am fost, cumva, martoră, deşi, uneori, indirect, aş ţine în mână niște fotografii, fiecare reprezentând altă imagine. Şi mai e ca şi cum asupra fiecăreia dintre aceste fotografii mi-aş apleca privirea câteva secunde, apoi aş pune-o deoparte şi aş privi-o, tot câteva secunde, pe următoarea. Şi tot aşa, până ce teancul de poze s-ar epuiza. Sigur, o pot lua întotdeauna de la capăt cu privitul pozelor şi, de multe ori, chiar asta se întâmplă. Fiindcă, ştim, unele dintre amintiri nu se şterg niciodată. Țin minte, de pildă, că drumul până la bunici îl făceam, aproape de fiecare dată, cu trenul. Părinţii ne purtau de mână sau în braţe până la gară. Ei mai trebuiau să se descurce şi cu o grămadă de bagaje, pe care nici azi nu înţeleg cum reuşeau să le transporte.
- Detalii
- Scris de: Ioan Andreica
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Hotărât să plec cu mașina la spălat după un traseu neașteptat plin de gropi în asfalt la margine de județ, îi propun prietenului meu să mă însoțească pentru a-și umple timpul cu un divertisment. Nu departe în parcarea unui moll era o spălătorie de mașini cu autoservire și trebuia să te descurci ca un începător dacă foloseai rar această obligație. Trag Loganul pe rampa de spălare și încep lectura instrucțiunilor. Trebuie cumpărat jetoane atâtea câte crezi de trebuință. Alegi furtunul de care ai nevoie prima dată, introduci jetonul la culoare recomandată. Apeși butonul și începi operațiunea. Citit și pornit la acțiune. Jetul cu spumă. Acopăr mașina cu spumă. Consider că e înțelept să las spuma să își facă efectul. Un tânăr se învârtea responsabil prin apropiere sfătuindu-mă cu practica spălării mașinii. Îl ascult recunoscător de sprijin. Erau într-adevăr lucruri pe care nu le practicam de obicei. Îi mulțumesc, fără să-l întreb alte informații. Tânărul la timpul minus treizeci ani observă că eu îl consider un angajat al locului. - Eu sunt cerșetor, se destăinui el oarecum răsfățat de starea lui. Nu sunt angajat aici. Sigur fac un joc de puțin uimit, compătimitor chiar și înțelegător cum un tânăr la prezența sa să fie cerșetor.
- Detalii
- Scris de: Nadia Urian Linul
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
-Dimineaţă, la ora şase, să fiţi la medic, la etajul doi! le spune recepţionera, celor cinci-şase, veniţi să-şi petreacă câteva zile la tratament şi odihnă, departe de casă şi grijile ei, sperând să-şi găsească alinare la durerile ce-i încearcă în anotimpurile reci ale anului. Ba mâna, ba piciorul, ba coloana, ba genunchiul....
Aceştia se uită cu toţii, unul la altul, fără să adauge nimic, siguri fiind ca aceasta a greşit şi ora, precum greşise şi numere de camere, trecute invers, pe fişe,... nume de persoane sau date.
Se vedea de departe că era începătoare într-ale calculatorului, care “nu-i primea”datele înscrise de tastatură.
Nimeni nu spune nimic, se mai aşază încă o dată pe muşamaua colţarului, din hol, să-şi mai tragă sufletul. Suiseră scările, trăgând după ei geamantane şi sacoşe...sau...picioare bolnave.
-N-aţi văzut aici, pe colţar, un telefon mobil? întrebă un copil de cinci-şase ani, ce fuge grăbit printre oameni, pipăind canapeaua.
- Detalii
- Scris de: Virgil Stan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Afară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întregul oraş, în cele trei zile de ninsoare continuă.
Un ger năprasnic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal.
Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului „Mangalia”, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, care întregul an au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor.
Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, însă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea, iar în caz de agresiune externă, se lupta cu agresorul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său.
Acest fenomen este mai rar întâlnit la lebede, dar nu exclus. Mai sunt situaţii când se ciondănesc între ei capii de familii.
- Detalii
- Scris de: Paulina Georgescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Timpul începuse să dea semne că o lume se schimbă. După o iarnă altfel, fără haina cea albă, o primăvară și mai rebelă a venit peste noi. Cioclii au aruncat peste ea ciuma. Au ucis-o...
Lumea totuși încă mai merge. Timpul, acest ghid imprevizibil, își continuă mersul și el. Eu, trecătorul febril, îmi port pașii. Mă descalț pe coridorul timpului și pornesc haotic prin viață... Nu știu de ce, dar nu pot să simt deloc vara. În vara aceasta am pierdut tot... Mi-a murit umbra...
Tu erai umbra. Te purtam peste tot. Dar ei au oprit mersul. Au oprit lumea. Și eu te-am uitat într-o toamnă târzie... Sau tu m-ai trimis în iarna aceea... Când s-a aprins flacăra... Geruia, dar focul ardea...
M-ai uitat, te-am uitat... O vară destul de bizară. Știu doar că eram doi. Unul lângă altul. Și ce mult ne iubeam... Dintr-odată ochii tăi nu mai aveau iriși. Ceața se așternuse pe buzele tale. Și mi-am zis... Este o umbră... Este o umbră fără stăpân. Stăpânul murise. Murise în ultima vară... Era ultima vară în doi.
- Detalii
- Scris de: Dumitru TĂLVESCU
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Căldura iriza din asfalt valuri fierbinți transparente, jucându-se fără griji deasupra, ca într-un dans haotic și înghesuit, fără ritm și cu note muzicale anacronice. Nimeni nu avea urechi să le vadă ori să le audă, doar ele, morganatic, își continuau unduirile ca un rămas bun care nu se mai termina. Cerul lipsit de vlagă și tânjind după nori se întindea cenușiu, sub o pâclă nedefinită care acoperea soarele. Nimbul lui stătea pitit ca un glob uriaș așteptând efectul imprevizibil al razelor sale lovind cu prea multă căldură tot ce întâlneau în cale. În decorul torid, după amiaza fierbea în aerul încins,dând clădirilor o imobilitate stranie, dogoritoare, odihnită pe liniștea sunetelor adormite care pluteau împreună cu praful subțire pretutindeni, strecurându-se cu dibăcie pe aleile parcului, pe străzile mute și pustii, cu iluzia unui oraș intrat în aceste ore de supremație a caniculei într-o stare de moarte aparentă. Blocuri în culori fade, cu ferestre hidoase, ascunse după perdele grele, ici acolo câte un aparat de aer condiționat hârâind sinistru. Casele își întindeau grădinile pustiite de arșiță ca o vomă urâtă și respingătoare. Și totuși, orașul era viu.
- Detalii
- Scris de: Elena DICAN
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Aurica intrase la şcoala primară chiar în anul în care războiul cel mare, “ăl de-al doilea”, se sfârşea. În anul acela împlinise şapte ani. Cu războiul ăla odată avea să se isprăvească o lume. Poate că nici războiul nu încetase întâmplător primăvara. Primăvara, după cum credea Aurica, se întâmplă numai lucruri bune. Pentru alea rele nu era loc. Atunci, în primăvara aceea, altă lume începea să se ivească. Dar aproape nimeni de la ei din sat nu ştia şi nu se gândea la asta atunci.
De simţit, ea nu prea simţise războiul, nu prea avusese de-a face cu el în adevăratul înţeles al vorbei. Poate era prea mică pentru a-l desluşi, poate n-avuseseră ei, cei care rămăseseră în sat, timp de războiul ce se-ntindea peste o mare parte din suflarea omenească, ocupaţi cum erau, cu mic, cu mare, de războiul lor cel mic, de fiecare zi. Războiul lor cu viaţa era mai însemnat şi, pentru ei, poate, mai greu de dus decât războiul acela uriaş, întins pe aproape Pământul întreg, dar care pe ei, cei aşezaţi mai la marginea lumii, îi uita uneori. Îi uita şi războiul pe ei, uitau şi ei de război, mai cu seamă copiii ca ea. Își amintea cum oroarea intrase și la ei în sat de câteva ori. Femei rămase fără bărbați și copii rămași fără tați.
- Detalii
- Scris de: Nelu URZICEANU
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Anotimpurile, în succesiunea lor, au darul de a ne surprinde uneori plăcut, alteori mai puțin plăcut, chiar dacă acum, în prag de primăvară, avem poate nevoie mai mult ca niciodată de o adiere caldă plină de miresme, care să alunge îngrijorarea ori tristețile acestor vremuri. Am venit în satul natal să găsesc primăvara, să îmi dea soarele înapoi, caișii ori zarzării înfloriți, dar ea a fugit de acasă. La colțul casei părintești, în grădinița plină cu zambile și narcise, pe hotarul cu umbra vecinului Sile, trecut în amintire cu mulți ani în urmă, la rădăcina unui ulm bătrân plantat de străbunicul Constantin, se mai zăresc cele câteva buchete de ghiocei care scot căpșorul an după an, ca simbol al nemuririi și tainice fericirii a unor generații de oameni dragi plecați la cules de stele.
Luna martie, în timpul copilăriei mele, era luna în care, cum pășeam pragul casei, dădeam nas în nas cu primăvara. Pe dealurile din Tufe, unde obișnuiam să merg în vremurile de poveste ale copilăriei și adolescenței, mă mai întorc uneori. Am făcut-o și acum în căutarea primăverii. Anotimpurile s-au mai schimbat în ultimii ani ca și oamenii locului..
- Detalii
- Scris de: Sorana M. Ilie
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Pământul se zguduie ca în timpul unui cutremur, însă nu plăcile tectonice provoacă grotesca trepidație simțită in străfundul existenței umane ca pe un glonte in creștet. Asfaltul nu se despică în două și magma nu ajunge la suprafață în șuvoaie de lavă. Realitatea nu este un film, deși pare la fel de prost scrisă, ci un simplu nod pe firul Ariadnei pe care omul, prin firea lui simplă și lipsită de o lumină a cunoașterii, se chinuie să îl desfacă. Astfel că, în drumul său spre ABSOLUT, firul murdar de lână, de la mioara însemnată la apus, se răsucește și se încolăcește ca un șarpe ce-ar vrea, parcă, să-și muște coada. Dansul său, ca un ritual fantasmic de mult pierdut în neștiință, cutremură esența răzvrătită a Pământului, dornică de o întoarcere la statutul de praf cosmic. Implozie sau explozie, Pământul este o împreunare de sens și formă vegheat de Lună, ca un făt cu ombilicul încă netăiat, ce suge de la sânul Căii Lactee însetat, înfometat, neajutorat. Firul se bifurcă din nou și mii de ani lumină trec ca un stol de grauri croncănind sărutul unei apuse supernove ce acum nici nu s-a născut.