După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Dan Marius Cosma
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Mai întâi a nins în ajunul Crăciunului; însă a doua zi nu mai vedeai urmă de nea. Apoi a fulguit în noaptea de Revelion, ca o părere. Peste două zile, ninsoarea a acoperit iar satul. La întroienit. De această dată, zăpada a ținut ceva mai mult, până după Bobotează. Pe urmă n-a mai nins deloc, toată iarna, prin acele ținuturi nordice.
De la Crăciun la Bobotează. Cam în acest răstimp s-a străduit, în felul său, să înveselească locuința familiei Damian un pom de iarnă, împodobit de către Filip și Ana chiar în dimineața de Ajun, înainte ca primii colindători să le treacă pragul casei. În 2018, prima și a doua zi de Crăciun căzură în zilele de marți și miercuri, motiv pentru care Guvernul României decretase ca fiind liberă și lunea, ziua de Ajun; astfel că poporul nostru bugetar se pricopsi iar cu o minivacanță pe cinste. Era pentru prima dată când cei doi iubiți petreceau sărbătorile de iarnă împreună, și tot pentru prima dată când pomul de Crăciun nu era obținut de Filip, contra unei sume modice, de la fostul său coleg din școala primară, brigadierul Iureș. Era un brad artificial, încărcat și el, alături de celelalte lucruri ale Anei, într-o camionetă închiriată, în ziua în care femeia alesese să se mute de la oraș la țară, acolo în Nirocrata, ca să fie lângă viitorul ei soț.
Globuri multicolore, tobe în miniatură, clopoței și bomboane în stanioluri galbene și roșii atârnau de cetinile sintetice ale bradului, de vreun metru și jumătate înălțime, montat pe un scaun în sufragerie, în dreptul ferestrei.
- Detalii
- Scris de: Ioan Vişan
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Mie tot nu-mi vine să cred că un bărbat ca tatăl meu nu mai poate fi în viaţă. Am găsit la bunica o fotografie de la nunta părinţilor mei. Mă uit la frumoasa femeie mireasă din imagine, ai cărei ochi curg ca un fluviu spre mirele de lângă ea, cu toată văpaia gândurilor ei curate sau mai puţin curate. Ochii bărbatului par scăldaţi în acea văpaie ca-ntr-un nimb de lumină. Chiar nu pot crede că acest bărbat înalt şi vânjos nu mai trăieşte. Fusese un petrolist puternic. Ştia să stingă puţuri de sondă, aprinse, la care nu se băga oricine. Un neînfricat care intra în flăcări ca să astupe orificiul din care ţâşnea petrol şi flăcări. Îl mai ajutau câţiva, dar el era în cel mai mare pericol. Colegii îl porecliseră „Vampirul”. Când ieşea din infernul focului, negru de funingine şi râdea la ei cu dantura lui albă, impecabilă, părea un demon care s-ar trage din spiţa lui Dracula. Poate chiar a fost...sau o fi...mă gândesc, pentru că, de când mi-a spus bunica Elisa povestea cu arborele ei genealogic, îl tot visez pe tata în acea-nfăţişare...
Şi dacă adevărul bunicii Elisa o fi cel adevărat!?...Înseamnă că eu mă trag din Familia Drăculeştilor? Aş fi deci o stră-stră-stră (...) strănepoată a lui Vlad Ţepeş!?... Hai, că mă face să râd bunica Elisa cu istoria ei. Dar mă pune şi pe gânduri. Îmi mai povestise ea şi de nişte hrisoave ale vremii, cum că pe locul unde se află azi Biserica Albă de pe Domneasca, s-ar fi aflat o mânăstire – Polniţa – înconjurată cu ziduri groase de cetate, ctitorită şi asta de un boier al Drăculeştilor.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
…În cele ce urmează voi reveni la celelalte rude din partea tatălui care mi s-au părut a fi mai aproape de suflet, nu ştiu de ce, poate fiindcă au fost mai iubitoare de neam şi chiar fizic mai aproape, văzându-ne zilnic. După cum spuneam, bunica a rămas văduvă cu patru băieţi dintre care doi au pierit prematur, loviţi de tuberculoză, o boală care pe vremea aia nu prea avea leac. Au scăpat doi, tata, Nicolae şi unchiul Nelu, cu doi ani mai tânăr, doi oameni iubitori de neam şi totuşi era o diferenţă între ei. Unchiul Nelu, paradoxal, cu neamurile se purta exemplar, era iubit şi iubitor, pe mine mă iubea mult, dar în propria familie era mai pragmatic, mai spartan.. Vă voi relata de unde i se trăgea această apucătură. Fiind de vârste apropiate, trei dintre cei patru fraţi au fost simultan trimişi pe front, lucru care m-a dus la versul lui Coşbuc “Trei Doamne…şi toţi trei”. Cel mai mare a murit tânăr, înainte de război iar următorul tot tânăr, pe la 42 de ani, avea să moară prin anul 1953. Ceilalţi doi au supravieţuit atât războiului cât şi bolilor. După cum am mai spus, la venirea din război, unora, dărâmaţi de ororile frontului, prin “bunăvoinţa” doctorului Petru Groza, primul Prim Ministru comunist, li s-a dat pământ printr-o renumită reformă agrară care urma să fie o rampă de lansare spre colectivizare iar celor care au refuzat să dea cu sapa, li s-au oferit alte meserii. A fost perioada în care puteai să te faci inginer în doi ani, dacă aveai şapte clase.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
…Sora mamei, cu doi ani mai mare, s-a măritat la 19 ani contrar voinţei părinţilor deoarece “alesul”, un băiat frumuşel dintr-o familie înstărită era cam aventurier şi chiar agresiv când trăgea ceva la măsea. Făcuse în Germania, înainte de război, trimis de părinţi, o şcoală de măcelari care i se potrivea de minune. Atât de bine încât, în momentul în care a primit ordin de chemare în armată, implicit urmând drumul frontului de răsărit, Niculiţă al nostru (aşa-l chema) s-a dus la crâşmă, a tras o jumate de rachiu apoi, în măcelăria tatălui său a pus arătătorul şi mijlociul de la mâna dreaptă pe butuc, a închis ochii şi cu o lovitură sigură de satâr, a pregătit un prânz copios pentru pisica de alături care intrase în măcelărie atrasă de pofta de sânge a felinei care poftă încă fierbea în trupul ei conform chemării străbunilor. Şi uite aşa, Niculiţă a scăpat şi de instrucţie şi de război iar în timp ce prietenii lui mureau pe front, el îşi satisfăcea poftele sanguine, a devenit tatăl a trei copii care mai de care mai frumos şi mai sănătos, două fete şi un băiat dar spiritul de aventurier nu l-a ţinut în familie. Locuiau într-un sat fără curent electric, cu populaţie majoritar maghiară, toată lumea ştia ungureşte până şi cei trei veri ai mei iar despre dispute entice nici nu putea fi vorba. Prin şcoala generală fiind, mergeam vara câte o săptămână în satul Drăuşeni, aşa se numeşte, în care în afară de căruţe cu cai şi câteo bicicletă nu vedeai nimic altceva mişcându-se pe uliţă.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
…Acum să revin la rudele mele din partea tatălui. Bunica, mama tatălui meu, s-a stins în iarna anului 1965 la peste 80 de ani, dar nu înainte de o mare surpriză a întregului neam. Hai s-o iau de la începuturi. La sfârşitul primului război mondial, mai exact în anul 1919, tot din cauza cruntei sărăcii şi a inflaţiei de după Marele Război, mulţi ardeleni au luat calea Americii în care marea industrializare era în floare şi implicit se căuta forţă de muncă străină şi ieftină. Fratele bunicului care se numea exact cum mă numesc eu, s-a urcat pe un tren (am zis bine “pe” deoarece se urcau pe acoperişul vagonului unde nu aveau obligaţia să cumpere bilet) şi dus a fost. Se pare că prin vest pe undeva, s-a îmbarcat clandestin într-un vapor şi a ajuns pe pământul făgăduinţei. Probabil că a muncit din greu să-şi întemeieze un cămin mai ales într-o Americă plină de cluburi de noapte, bancheri şi hoţi de buzunare în care ce câştigai într-o zi, se ducea noaptea într-o oră pe la cuburi dubioase, dar omul şi-a văzut de treabă şi încet, încet a progresat. Trec peste perioada 1919-1965 în care ştiu doar că a făcut doi copii care au reuşit să facă chiar ceva avere. În anul 1965, când unchiul cu pricina se apropia de 80 de ani şi simţea că-I vine sfârşitul, a ţinut să nu moară înainte de a-şi revedea locurile natale. Acum începe marele circ.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Când porneşti de niciunde, ajungi nicăieri. Când arunci cu bumerangul, e posibil să-ţi spargi singur, capul. Nu sunt nişte maxime celebre, dar dacă le rumegi puţin, poate tragi o concluzie. În cele ce urmează voi încerca, într-o oarecare măsură, să derulez filmul unor fapte, lucruri şi locuri care constituie, în parte, sorgintea mea ca individ şi nimic mai mult. Pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, decedând (el, nu eu!) cu mult înainte să văd lumina zilei. Din câte am înţeles de la bătrâni, bunicul ar a fost un aventurier, om cu simţul umorului, amator de chefuri şi şpriţuri prelungite (cred că-i semăn), care a trântit patru copii, toţi băieţi şi cum lucratul pământului, pe care de fapt nici nu-l prea avea, nu-i dădea satisfacţii, s-a hotărât să practice comerţul, o meserie uşoară, bănoasă, plină de peripeţii, dar şi de bani mulţi. Şi nu comerţ în buricul Ardealului în care creiţari (monede în imperiul austro-ungar din secolul XIX) aveau doar ungurii şi saşii, Ardealul fiind o halcă delicioasă, savurată de austro-ungari, iar leul românesc, mare cât faţa de masă pictat cu regi şi regine, nu făcea nici doi bani, s-a hotărât bunicul să plece în oraşul luminilor încă de pe atunci, Parisul. Comerţ se făcea pe vremea aia în stil „hantzer” (germ. comerciant ambulant) sau cu alte cuvinte comerţ de trafic, astfel, cumpăra covoare ieftine de la cehi şi nemţi şi le vindeau scump în Franţa sub etichete româneşti, deoarece unele produse printre care carpetele olteneşti şi covoarele, aveau mare căutare.
- Detalii
- Scris de: Mălina Grigoriță
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Şi-a pornit radioul vechi, fiindcă îi plăceau antichităţile de valoare, mai ales cărţile vechi; era atât de îndrăgostit de mirosul din anticariate, încât într-o zi împreună cu Dora, au vizitat toate anticariatele din oraş, de la Sophia până la cel de pe Strada Lăpuşneanu, care se numeşte ABC, dar Domnul Irimia l-a numit Anticariatul Dora, fiindcă era preferatul ei.
Domnul Irimia a început să plângă deodată. Mi-am dat seama atunci că amintirile ei, ale lui D încă îi îngreunau mult existenţa, chiar dacă acum era căsătorit. L-am rugat să îmi spună toată povestea şi a început să plângă cu lacrimi şi mai mari, şi mai sărate, care făceau din faţa lui una şi mai bătrână, mai plină de anii unei vieţi grele, dar nu-i păsa. A început să-mi povestească în cele din urmă, după vreun sfert de oră în care doar s-a uitat într-un punct fix şi lacrimile parcă-i controlau faţa.
- Îmi pare rău, îmi pare rău, că trebuie să mă vezi în astfel de stări, nu am vrut să se întâmple, dar uneori, tristeţea mă cuprinde cu o putere atât de mare că nu mai am speranţe să mă opun... Aşa e la vârsta mea.
- Aşa e şi la vârsta mea, i-am răspuns, iar el a tăcut şi a schiţat un zâmbet în colţul stâng şi a început să îmi povestească.
- Eram în vara lui 1975, aveam doar 18 ani când am văzut-o prima dată pe D, de pe veranda asta mucegăită în palmele timpului.
- Detalii
- Scris de: Erdo Ana - Maria
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Matilda. De ce mă dusem să o caut pe Matilda în ajunul Crăciunului când ştiam că toată lumea e acasă, adunată în jurul bradului împodobit? M-am întrebat de multe ori în timp ce priveam pe geam cum zăpada se luptă cu căldura de afară fară pic de izbândă. Cred că o făcusem din convingerea că lumea încă se mai poate schimba mai ales acum în prag de sărbătoare când orice om îşi doreşte să devină mai bun. Dar vremurile au trecut, momentele în care mai credeam în schimbarea răutăţii în bine şi transformarea ranchiunii în iubire au apus, au apus cu fiecare an care a trecut, cu fiecare lună în care am îmbătrănit şi fiecare ajun care a zburat spulberat. Vremurile trecute nu-mi pot adormi această amintire care m-a marcat atât de mult. Dorel o aştepta afară la poartă îngrozit de ideea că ea nu are să mai iasă să-l urmeze ştiind în adâncul sufletului că acesta poate avea să fie ultimul moment în care îî mai sărutase mâna, în care o mai îmbrăţişase, dar totuşi îngheţat refuza să-şi urnească paşii din faţa mormanului de zăpadă care îngreuna accesul în curte. Probabil a fost ultimul Crăciun în care a mai nins, căci de atunci se mai preling în formă de fulgi doar anii peste noi îngheţându-ne sufletele însetate de căldură.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Spre deosebire de alţi nesimţiţi, eu fac parte din categoria nesimţiţilor care simt când sunt nesimţiţi. Un nesimţit autentic nu simte nimic, nu-l doare, nu-l mănâncă, nu-l înţeapă, nu are insomnii, nu face febra nesimţirii, el doar râde ca un nesimţit, doarme toată ziua ca un nesimţit, cască fără să pună mâna la gură, ca un nesimţit, mănâncă plescăind ca un nesimţit, râgâie ca un nesimţit şi mai face şi alte alea în autobuz de se ţin pasagerii de nas şi se întreabă cine-o fi nesimţitul. Adică nu ca un nesimţit, că asta ar însemna că nu este un nesimţit autentic ci doar îl imită pe alt nesimţit. Ori EL este EL. Are personalitatea lui, bine definită, de nesimţit şi consideră că e un drept câştigat prin munca lui. Sau un dar de la mama lui. Chestia cu „mama lui” nu a fost cu intenţia de a-l înjura. Nesimţiţii sunt de mai multe feluri. Categoria cea mai numeroasă şi mai puţin condamnabilă este a nesimţiţilor PROŞTI. Pe ăştia şi Dumnezeu îi mai iartă. Ştiţi Dumneavoastră vorba “Iartă-l Doamne că nu ştie ce face!” Din categoria asta fac parte, în general, şefii. O butadă din popor spune că “şeful până nu-i fudul,nu-i şef destul”. Mergând pe acest principiu, în România s-a înmiit numărul de directori. Şi să vă dau reţeta după care s-a lucrat: Se ia un apartament cu trei camere la parter, se freacă bine, bine, până iese avizul de la “sanepid”, se adaugă apă cât cuprine până ai avizul de la pompieri, se adaogă ingredientele: o nevastă, o soacră de greutate potrivită, un copil sau doi, fată sau băiat (după gust) şi alte rude.
- Detalii
- Scris de: Nicolae DABIJA
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
După 1940, consătenii mei au fost trecuţi în evidenţă medicală în centrul raional Taraclia, apoi în centrul raional Căinari... Dar niciunul dintre ei nu se îmbolnăvea. Timp de câteva decenii, nimeni nu s-a adresat medicilor cu experienţă din acele orăşele. Şi-atunci şefii direcţiilor de sănătate s-au interesat: ce e cu oamenii din satul Cutare? Niciunul nu se îmbolnăveşte, niciunul nu moare.
– Păi, noi avem doctorul nostru, li s-a spus.
– Ce doctor?
– Baba Sclita, ea e doctorul satului.
Imediat a venit o comisie de specialişti să se intereseze ce studii are baba.
Au întrebat-o pe şleau:
– Mata ce-ai terminat? Ce institut de medicină ai absolvit?
– Apoi, eu medicină nu cunosc, eu ştiu doar cum se lecuiesc toate bolile pământului.
– Chiar toate? Şi cancerul? Şi bolile de sânge? Şi cele de cap?
– Pe toate, a răspuns încrezătoare baba.