După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Alexandru Nelu Huidici
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Harapul! Un tânăr frumos ca prezență, înalt și puternic precum un pisc carpatic pe care poți citi în voie exercițiul rezistenței la intemperii, maleabil și ductil precum un bloc de huilă, negru de sus până jos și înfipt parcă, obscur, în adâncuri... își face în sfârșit intrarea în arenă. Înălțimea îi este exagerată de un coif ferm de culoare neagră, ornat cu ghirlande artizanale și mărgele din sticlă frumos colorate, care în lumina iernii , melanj al unui soare zgârcit cu albul abundent al zăpezii, capătă irizații magice. Magia sărbătorilor se iarnă!... Adevăr și poveste. Costumul Harapului este negru, tip combinezon, format prin croiala unui singur cupon de material mulat pe corpul atletic de tinerețe și vigoare, iar pentru a nu coborî standardul la alura unui coșar, mijlocul îi este încins cu o centură din piele asemănătoare cu cele ofițerești și ornată cu zurgălăi galbeni. De asemenea o curea din piele pe piept care face atingere cu diagonala acelorași ofițeri enumerați deja, ornată și ea cu clopoței de culoare galbenă florală, precum și două șiraguri de clopoței de aceeași culoare ținând loc de vipușcă pe laturile externe ale pantalonului, întregesc costumul alegoric. Acesta este totuși completat de opincile cu nujițele înfășurate pe glezne până la mijlocul lor peste colțunii din lână neagră, ca și de vopseaua neagră-cărbune de pe chip, mâini și toate porțiunile vizibile ale pielii. Toate dau măsura unui rol care trebuie neapărat interpretat magistral, cel puțin pe scena nu lipsită de pretenții, a publicului rural.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
…Nu sunt ţăran sadea dar nici un novice al ogorului. Ca un bun ardelean din tată în fiu, mi-am îngrijit cu sârg palma de pământ moştenită din străbuni. Merg la câmp, merg la biserică, merg şi la cârciumă, nu sunt un vorbăreţ plictisitor dar îmi plac glumele bune. N-am bani să-mi cumpăr un tractor dar mă descurc bine la arat cu cei doi cai şi nevasta din dotare, eventual cu o bucată de slănină, o ceapă şi un sfert de rachiu. La televizor nu mă uit decât la emisiunea "ora satelor" sau cum i-o mai zice acum, difuzată duminica dimineaţa. Chiar acum mă uit "pe sticlă", tolănit pe pat cu un pumn de seminţe de dovleac şi cu un sfert de rachiu la capul patului. Butonez telecomanda. Ce drăcie interesantă şi telecomanda asta! Vreo cinci domni spilcuiţi, cu cravată şi cămaşă albă cu mânecă scurtă, aşezaţi în jurul unei mese ovale pe scaune rustice, într-o curte ţărănească, ornamentată cu coceni de porumb, lobeniţe, antene parabolice ,laptop-uri şi pahare cu cola, ţin lecţia de agricultură la nişte ţărani d'ăştia ca mine, cu doi cai şi o nevastă că cei dotaţi cu utilaje "super cool", de ultimă generaţie, sunt pe la congrese şi comunicări ştiinţifice prin "olande" în care brânza dă pe dinafară. Nici nu începe bine emisiunea că un "specialist din teritoriu" intervine telefonic: "Bună ziua dumneavoastră, bună ziua invitaţiilor dumneavoastră, bună ziua telespectatorilor dumneavoastră... !" I se răspunde respectuos la salut, din studio, de către fiecare invitat în parte iar pe mine mă mustră conştiinţa că, aşa cum mă ştiu, un bun ardelean, nu pot să răspund la salut şi să-i dau bineţe.
- Detalii
- Scris de: ALEXA GAVRIL BÂLE
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Umbla Fata Pădurii, este, şi aici pă vîlceaua asta de după casă la mine umblă.
Pă Nelu, a lu Dioardea Iuliei, fratele lu Mircea, ce stă lîngă Dăneşti, l-o purtat pă aici, într-o sară de Crăciun, stăte acasă, nu s-o fost însurată.
L-o luat de acasă Fata Pădurii şi l-o purtat multă vreme, în noaptea de Crăciun, pă vîlceaua de după casă de la noi. O fost ieşită din casă să meargă cu corinda şi n-o mai ştiut nimnică unde mere, pă unde îi şi o umblat pă vale, cît în sus, cît în jos.
Într-o vreme, o văzut zarea becului de la casă şi o auzît, da ca departe cîinele nost ţîpîndu-să şi cu greu o putut traje încoace.
L-am băgat în casă, tăt tremura şi era ud leoarcă, de gîndeai că l-ai băgat şi l-ai scos din fîntînă. Cură apa de pă el. Tăt tremura, era tare spăriet, gîndeai că nu şti pă ce lume-i.
O mai păţît şi şogoru Aurel, Aurel Cionte, înt-o iarnă, pînă-n Crăciun, o venit de mi-o ajutat cînd am tăiet porcu.
Sara am mîncat, am băut cîte on ăahar de horincă, se întunecase, în decembrie să înserează iute. Aurel şi-o luat cuţitele cu care-o lucrat şi o pornit în sus, cătă casă, el stă pă Sasca. N-o fost bat. Cînd o ajuns în dreptu lu Flaviu, în dreptu căsî lu Flaviu Cînţa, n-o mai putut mere în sus. Pă dreapta de la Flaviu, pă un dîmbuţ, în tierti la Radu Vasile era un huci, unu mare, pîn care trece o cărare, cărarea care vine cătă Nelu Sula. De acolo, din huci l-o strîgat o voce de femeie şi el s-o dus acolo şi s-o băgat în huci şi pînă la miezu nopţii o tăt frecat huciu, o urcat şi-o coborît dîmbuţu.
- Detalii
- Scris de: Daniela Mărginean
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Demult, tare demult, pe vremea când oamenii nu ştiau citi în calendare, ei trăiau şi munceau doar uitându-se după soare.
Când soarele răsărea şi atingea cu razele-i de lumină pleoapele pământului, oamenii se trezeau şi işi urmau fiecare treburile orânduite de tradiţia familiei. Femeile găteu, coseau, creşteau copiii şi se ocupau de rânduiala casei. Bărbaţii arau, semănau, adunau roadele pământului şi îngrijeau animalele. Flăcăii îşi ajutau taţii, fetele îşi ajutau mamele iar copiii se jucau supravegheaţi de ochii iubitori ai bunicilor. Toate îşi aveau rostul lor şi toţi trăiau în împărăţia bunei înţelegeri.
Zilele treceau, apoi săptămînile, lunile, anotimpurile. Primăvara, după ce rândunelele-şi regăseu bucuroase cuiburile, iar pământul îşi schimba mantaua de zăpadă cu verdele crud al firelor de iarbă, oamenii, bărbaţi şi flăcăi, ieşeau la câmp şi semănau porumbul. Şi toate mergeau din plin: porumbul creştea, roadele erau bogate, oamenii aveau mălai, animalele erau şi ele hrănite bine. Iarna trecea uşor iar viaţa tuturor era îmbelşugată.
Auzind de tihna oamenilor harnici, Vânt Geros ce locuia în Ţinutul Gheţurilor, începu ai urî, deoarece el era nevoit să rămână izolat pe aceste tărâmuri. Doar iarna putea să zburde în voie pe meleagurile îndrăgite de el şi de oameni. Crivăţul, stăpânul Ţinutului Gheţurilor îi spuse lui Vânt Geros să-i sufle în ceafă deoarece căldura primăverii îi topeşte pletele de ţurţuri.
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Întâmplarea pe care vreau să v-o spun este destul de veche. Din vremea când au fost inventate poveştile la curţile Împăraţilor din cele o mie şi una de nopţi. Pe atunci, razele Lunii se transformau în cadâne frumoase, să-i alunge stăpânului împărăţiei pustiul şi singurătatea din suflet. Din pricina urâtului care îi înnegura inima răpusă de dor, îşi avea oştile mai tot timpul pe picior de război.
O furnică, harnică din fire şi mărunţică, îşi făcuse casa într-o pădure de cetini, un muşuroi cu cerdac împletit din lujeri subţiri din cetină verde cu ferestrele deschise spre lanul de grâu.
Alături de casa Furnicii îşi avea locuinţa şi un bătrân Greiere lăutar, rotofei, îmbrăcat în frac şi cizmuliţe negre de lac. Cât era ziulica de lungă, nu făcea altceva, decât să cânte la scripcă: ,,cri, cri, cri!”
I se făcuse lehamete bietei Furnici să-i mai asculte ţârâitul sâcâitor şi plictisitor, care o scotea pur şi simplu din minţi. În timp ce biata de ea năduşea din greu, să-şi strângă în cămări agoniseala pentru iarnă.
- Auzi, încornoratul venetic şi-a construit coşcogemetea căsoaie, ţinând morţiş, să se învecineze cu mine! A îndrăznit nesuferitul, să-mi ceară şi mâna! s-a plâns biata Furnică unui Melc codobelc, care-şi cărase casa în spinare, poposind pe o frunză de stejar chiar sub fereastra ei.
Citește mai mult: REGELE MELCILOR, DOMNIŢA FURNICĂ ŞI GREIERELE
- Detalii
- Scris de: Raluca Andreea Chiper
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Ce ciudat este să te ştii singur în lume, mai ales atunci când ai beneficiat de atingerea şi protecţia unui înger! Iar când acesta te părăseşte brusc, lumea se sfârşeşte pentru tine, păşeşti neputincios înapoi, vezi cu proprii ochi cum marele tău castel de nisip clădit cu atâta ambiţie şi dăruire, se destramă suflat doar de un vânt, împrăştiindu-l ca pe o pulbere oarecare în zeci de zări diferite, de unde nu mai poate fi recuperat, adunat în pumnii tăi, ieri puternici şi calzi, azi tremurători şi reci.
Doamne! Acum, mai mult ca niciodată îmi întorc faţa spre Tine şi îţi vorbesc încet, dar apăsat, de glasul meu interior atârnând o tristeţe fără margini, tragedia aleasă de un crud destin şi singurătatea atât de nemiloasă care izolează, respinge şi îngroapă în pământul umed şi întunecos orice victimă prinsă în lanţurile sclaviei.
Să vrei să ajungi până la nori, e o dorinţă înţeleaptă, pentru că acolo poţi găsi ceea ce nu găseşti aici, pe pământul bătătorit, mângâiat de umbre fantasmagorice care adesea înşeală.
Fac din noi, oameni veseli şi curioşi, doar nişte umpluturi cu ochi plânşi, pesimişti, fricoşi. Acolo lumina e sfântă, nu se stinge niciodată, căldura dezmiardă, nu sufocă, păsările îngână preludii înduioşătoare ce străbat văzduhuri şi înconjoară pământul, glasul nu le este frânt de armă.
- Detalii
- Scris de: Geta Stan Palade
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Era intr-una, din zile, Răducu, un băiețel despre care nu se putea vorbi că ar fi cine știe ce cuminte, dar nici obraznic, pârâcios, mofturos sau cine știe ce lăudăros, cum mai sunt unii de seama lui, care fac năzbâtii alergând cât e vara de lungă după fluturi, adunând licurici, spiridușii luminii în pumni, a primit în dar de la bunicul un Iepuraș zglobiu și micuț îmbrăcat în strai de hermină. I-a făcut culcuș dintr-o căciulă de oaie purtată de tata pe care a așezat-o pe un divan vechi de sub șopronul casei. Nu i-a trebuit prea mult, până să se împrietenească cu el. Păreau a fi două ființe gemene, semănând la suflet ca două boabe de rouă! De cum se crăpa de ziuă, băiatul se furișa sub șopron, tiptil, tiptil pășind parcă în altă lume, să-și vadă prietenul și să stea de vorbă cu el așa ca doi prieteni stăpâni pe dragoste și fericire.
- Bună dimineața Iepurașule, Conaşule! Îl alinta băiatul mângâindu-i urechile mici și subțiri.
- Bună dimineața, Radicule, voinicule, Făt-frumos! Îi răspundea Iepurașul împreunându-și lăbuțele într-un anume fel, semnificând dragostea și prețuirea ce i-o poartă.
Privindu-l mai atent, băiatul constată că în fundul ochișorilor mici se ascunde un firicel de tristețe! ,,Măi, ce să fie?” Își zise în gând și nu se putu stăpâni, fără să-l chestioneze, că doar îi era prieten.
- Nu cumva, ești trist astăzi, Conaşule?
- Detalii
- Scris de: Corina Vlădoiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
„În ciuda atâtor frământări și zbateri, zâmbete și lacrimi, întrebări și răspunsuri, nu regret și nu voi regreta niciodată că te-am primit în mintea mea, în carnea mea, în viața mea. Să te fi întâlnit și să-mi fi negat orbește ocazia de a te cunoaște (atât cât m-ai lăsat!) și de a mă (re)cunoaște, oglindită în tine, ar fi fost ca și când aș fi avut un jackpot și l-aș fi păstrat ca pe un banal semn de carte” așa scrisese pe o bucată de hârtie găsită din întâmplare pe colțul biroului. Apoi s-a ridicat epuizată, prăbușită, nu știa încotro s-o apuce. Era incoerentă și nu-și găsea locul, se ducea din cinci în cinci minute spre ușă, i se părea că e acolo sau deschidea telefonul, parcă o suna…
Lucra de vreo 10 ani de acasă, era specialistă în programare computerizată și alesese să-și facă viața cum voia ea. Multe firme se bătuseră efectiv pentru a o avea în echipa lor și până la urmă alesese varianta care îi convenise cel mai bine, să lucreze de acasă pe bani mulți, după un program stabilit de ea. Nu comentase nimeni atâta vreme cât ea aducea mii de euro în conturile firmei, mult mai mult decât cea mai mare parte din angajați.
Câștiga bine dar era singură, introvertită, frumoasă și atât… viața ei nu exista decât în mediul virtual, dincolo de ecranul calculatorului… în planul realității doar dormea, mânca și se mișca între pereții unui apartament imens, mobilat după indicațiile unui mare designer dar care nu o reprezenta și nici nu o interesa.
- Detalii
- Scris de: Vasile Moiș
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
„Spune, mândră, spune tu
Cu cine-ai făcut pruncu’
Şi-auleu ce ploaie vine
De la Cluj.”
folclor ardelenesc
De la Budapesta, Valeriu Moraru se întoarse la Baia Mare. Ca întotdeauna, îi era dor de părinţi şi de meleagurile natale. Avea nevoie, din când în când, să-şi încarce bateriile biologice cu energie.
Regăsi oraşul la fel de posomorât, acoperit de smogul ieşit din coşurile Combinatului metalurgic, care rodea ca un cancer sănătatea populaţiei. Oamenii erau, parcă, mai trişti şi mai preocupaţi de grija zilei de mâine. Numai câinele îl întâmpină la fel de vesel, ca întotdeauna, gudurându-se bucuros la picioarele lui. Făcu un duş şi, pentru că era sâmbătă dimineaţa, se hotărî, datorită unui impuls lăuntric inexplicabil, să meargă la sinagogă. Îşi regăsi veche kipa, primită cadou de la bătrânul haham, prietenul bunicii, şi-o potrivi pe cap şi se privi în oglindă. Cearcănele din jurul ochilor îi trădau oboseala acumulată în ultimul timp şi lipsa unui somn odihnitor.
Parcă Mercedesul în apropierea sinagogii şi se îndreptă, îngândurat, spre intrare.
- Detalii
- Scris de: Vlad Alexandru
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Louis nu o mai văzuse de doua zile pe Layla, dispăruse subit, ca un fulg de nea ce se topise la contactul cu pământul. El își derula viața la atelier și apoi acasă. Adevărul că încercase să o găsească însă nu putuse, simțea cum ceva în interiorul lui se rupse. Însă de fiecare dată când trecea prin parc, se uita spre leagăne, în speranța că o va vedea însă nici o șansă, asta până într-o zi .... Întrr-o dimineață în timp ce se ducea spre atelier, simții că cineva îl urmărea. Louis se opri brusc întorcându-se spre cel care îl urmărea. În spatele lui stătea un băiat cam în jur de 6 ani care îi întinse un bilețel.
- Asta este pentru tine.
Louis se uită uimit și în același timp surprins.
- Pentru mine ?
Louis se uită la bilet apoi la băiat.
- Da, pentru tine. Este adresa lui Layla.
Brusc, Louis se însenină la față, apropiindu-se de băiat și luându-l de umeri, zduncinându-l încet.