După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Dacă nu eşti din Bucureşti înseamnă că eşti provincial. Adică din provincie. Adică de la "periferie". Adică eşti fraier, fraiere ! Eu sunt ardelean getbeget (adică provincial, adică fraier). Am făcut o facultate, mi-am făcut o casă, am făcut un copil, am plantat un pom dar... degeaba. Sunt provincial. E mult prea târziu să scap de această stigmatizare, fiind destul de bătrân, chiar şi în ipoteza că vând tot ( mai puţin nevasta şi copilul) vând casa, maşina ,vând şi pomul din ogradă ca şi Ilie Moromete să-l trimită pe Neculai la şcoală şi mă mut în capitală. Presupunând că banii luaţi pe casa cu şapte camere din provincie mi-ar ajunge să-mi cumpăr o garsonieră în Ferentari, vecinii vor avea un aer de superioritate şi chiar se vor simţi lezaţi în orgoliul lor de capitalişti, de venirea unui provincial în frumuseţe de bloc cu douăsute de garsoniere şi grup sanitar la capătul holului. (Era să zic la capătul tunelului, dar asta e altă poveste). Apoi ar trebui să încep să vorbesc mai "elevat", să devin un "rafinat", un capitalist, să nu fac "glume proaste, de provincial" şi eventual să învăţ "niţică" engleză ori franceză că doar sunt în "micul Paris". Să nu mai merg la revelion ci la "reveion". Să nu mai mănânc ciocolată ci "şocolată" că sunt la Bucureşti nu în Merghindeal. La vecine să nu le mai spun Doamnă sau Domnişoară ci "Duduie" sau "Duduiţă". Duduiţa cred că-i o Duduie mai mică. Dar nu ştiu ce-i aia Duduie. La noi în provincie, "duduie" este indicativul prezent de la verbul "a dudui", cu diferenţa de accent.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Ca un bun pensionar ce mă aflu de vreo 2 ani, în fiecare dimineaţă îmi iau în buzunar o pungă de 50 de bani şi, am treabă, n-am treabă, am bani, n-am bani, merg la piaţa centrală din orăşelul meu de provincie. De fapt, o hală care datează de pe vremea când stăteam la coadă fără să ştim “ce bagă”. Lume multă. Forfotă. Gură cască. Tarabe pline cu mere din poliamidă, roşii din plastic, struguri cu termen de garanţie doi ani, gumă de mestecat, nuci de cocos, salată verde făcută pe calculator, urzicuţe cu miros de pipi, flori cât cuprinde, caş de oaie din care poţi face garnituri pentru “ghivetă”, un tablou publicitar electronic uriaş care ba îţi dă timpul probabil, ba face reclamă mascată la ţigări afişând că tutunul dăunează grav sănătaţii. Asta îmi aminteşte de o vecină al cărui soţ cam trage la măsea şi care vecină afirma zilele trecute că alcoolul dăunează grav bolilor de ficat. Sau de un altul care vindea la tarabă ceaiuri şi fructe de pădure şi care striga în gura mare: ”Ia levănţica contra picioarelor!”. Undeva, retrasă de frica unor gardieni, o ţigancă bătrână şi zbârcită îmi oferă la un leu bucata, ţelină de cea mai bună calitate şi evident, furată de te miri unde. Îi explic discret că am încercat şi cu viagra dar tot degeaba. La un moment dat, ca orice pensionar care se respectă, simt că prostata mă trimite urgent la toaletă, lucru pe care îl şi fac chiar dacă până acolo pierd primele picături, fug repede la locul cu pricina deşi doamna de la biroul toaletei strigă după mine…
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Nu mai ştiu exact cum am vrut să încep acest articol deoarece am uitat, deoarece sufăr de amnezie, deoarece am intrat binişor în deceniul al şaptelea (7lea) şi de multe ori mă întreb dacă a meritat sau nu. Această boală numită popular amnezie are totuşi curiozităţile ei. De exemplu, mi se întâmplă să intru în cămară pentru a lua sticla de oţet de pe raft deoarece soţia tocmai pune în farfurii ciorba de cartofi şi să mă întorc cu sticla de votcă. Fireşte că nu pun votcă în ciorba de cartofi dar când dau s-o pun la loc, arunc o privire ca Zdreanţă cel cu ochii de faianţă spre soţie şi cum ea nu-i atentă, trag o gură dublă pe nerăsuflate. De data asta nu mai confund votca cu oţetul. Mă trimite soţia cu gunoiul la container şi mă trezesc în faţa unei doamne cu bonetă albă care mă întreabă sec: Mare sau mic? V-aţi prins că în loc de container am nimerit la tejgheaua barului din colţ. Adică de unde “dai colţu”. În fine, până acum nu mi s-a întâmplat să mă trimită la farmacie şi să mă trezesc la morga. Dar nu-i târziu deoarece ea abia aşteaptă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu perioadele îndelungate unde lucrurile în amnezie stau tocmai invers. Când aveam vreo 13 ani, împreună cu zece colegi, am fost noaptea la furat de căpşuni la popa saşilor dar, ca orice sas care ţine la lucrul bine făcut, a stat al naibii popă toată noaptea la pândă şi … culmea … tocmai pe mine a pus mâna. În clipa aceea, de la o spaimă cumplită, am început să fac, scuzaţi…pârţuri. Ei, aici am vrut să ajung şi să întăresc regula amneziei. Am făcut exact şase pârţuri, numărate, încă popa a avut bunul simţ să mă pocnească doar la al şaselea semnal.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Primăvara este anotimpul care îmi dă cele mai mari satisfacţii. De exemplu în primăvara asta, cu vreo zece zile în urmă, soţia mea a plecat la ţară, la „mă-sa” să sape ceva. Cred că prin gădină că soacra trăieşte deci nu poate fi vorba de săpat la mormânt deşi expresia „mormântul mă-tii” nu-mi este necunoscută. Soţia merge cu un autobuz iar eu, ca să-i arăt cât sunt de grijuliu, o sun pe mobil să văd dacă a ajuns bine deşi ea îşi dă seama că vreau să fiu sigur că nu a pierdut autobuzul şi că mă pot trezi acasă cu ea când tocmai dau să ies. Şi cum spuneam, de zece zile sunt singur, m-am descurat destul de bine cu mâncarea, fiind „master şef” în tocană de ceapă şi sote de morcovi. Am mai făcut şi câte-o ciorbă de cartofi, deci m-am descurcat, evident, cu condiţia să fi avut şi o „juma” de ceva prin cămară. Ei, dar acum mi s-a înfundat. Mi s-a înfundat chiuveta deoarece vasele murdare sunt până la tavan. Dau să intru în bucătărie dar un miros greu mă lasă fără oxigen, intru rapid în cămară, iau o gură de oxigen „Unirea” şi îmi revin. Mă apropiu de maldărul de vase murdare, mişc o farfurie dar văd că şi în farfurie mişcă ceva, trag repede mâna, farfuria se sparge, o cratiţă cade pe gresie şi o porţie de sote de morcovi schimbă parţial nuanţa tavanului. Adun cu grijă tot ce mişcă de prin toate farfuriile şi cratiţele, pun într-un borcan special căci îmi vor folosi la pescuit. O idee genială în vine în cap, îmi pun o pereche de mănuşi chirurgicale şi transbordez toată vesela din chiuveta de la bucătărie, în cada de la baie.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Nu ştiu cum eram înainte, dar acuma mă simt extrem de deştept. Adevărul e că în tinereţe am suferit de o boală celebrală la cap, despre care mulţi au spus că este congenitală din naştere şi că n-o mai duc mult. În final s-a dovedit că tumoarea a fost belignă, dovadă că n-am murit şi nici nu se ştie precis dacă voi muri. Câteodată mă mai supără, având nişte schelete pe creiere din cauza operaţiei deşi m-am operat la timp. Doctorii au spus ulterior că nu trebuia să mă operez eu ci să fi mers la un neurochirurg dar era târziu, eu deja îmi montasem creierele la loc, norocul meu a fost că totul s-a potrivit ceas Omega, nu-mi rămăsese nici o piesă în plus şi a fost pentru prima dată în viaţa mea când am văzut materie cenuşie…la greu. Eu mai văzusem creiere când tăia socru-miu porcu da parcă nu era aşa cenişiu. Nu socru, creierele porcului. În concluzie nu mai avea nici un nonsens să mai dau bani la doctori şi să-mi desfacă iar cutia craniană. Acum, după operaţie, mi-am dat un concediu medical dar credeţi că pot sta locului? Nooo! Ori fac tocană de ceapă cu mămăligă, ori cos gablonzuri, ori număr cuvintele din DEX, orice dar să nu stau degeaba. Mai ales că acum sunt şi extrem de deştept. Când văd ce păreri are nevastă-mea simt că prostesc. De exemplu, când tai ceapa pentru tocană, ea zice că rondelele se taie pe orizontală, când e la mintea cocoşului că se taie pe verticală, dinspre faţă spre spate. Ea nu şi nu, că trebuie invers. Când mestec mămăliga, la fel. Eu ştiu din liceu că mămăliga se mestecă în sens trigonometric iar ea, nu şi nu, că se mestecă în sensul acelor de ceasornic. Într-o zi i-am zis franc elveţian în faţă: Draga mea, dacă ţi-ai găsit altul du-te, dar nu mai da vina pe sensul trigonometric.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Televizorul nu mai este de multă vreme un obiect căutat ca odinioară. Acum găseşti să-ţi cumperi un televizor color, cu o singură pensie de agricultor (scuzaţi rima). Mai primeşti şi bonus un storcător de fructe. În total două storcătoare: unul de fructe şi altul de nervi. Adică televizorul. Nu e căutat... şi totuşi e cel mai căutat. Stai la bloc. Faci curăţenie generală de Paşti şi de Crăciun, în rest... ştergi praful o dată pe săptămână şi te uiţi la televizor în fiecare zi. Eu, cel puţin, aşa fac. Vin de la muncă, mă uit "la poştă", sunt cel mai fericit când nu e nimic în cutie că atunci când e ceva, acel ceva e o somaţie de plată. Intru în casă, iau gunoiul şi-l duc la container,container în care dacă nu sunt ţigani, cu siguranţă sunt urşi,(şi invers), mă întorc, mănănc şi mă întind la... televizor. Dar ce vedem noi la televizooor? Noi la televizor vedem următoarele: Politică, sport şi publicitate. Şi mai vedem la televizor, divertisment de cea mai proastă calitate cum ar fi "Schimb de mame", telenovele vomitive, show-uri subrurale, certuri ca la uşa Parlamentului, columbeni privaţi de realitatea umană, sexy-brăilence defecte la neuron, un războinic al luminii cu un miliard de euro în conturi şi o sută de cuvinte în vocabular, un "dannegru" urlător la lună şi la blonde, travestiţi libidinoşi, manele puturoase şi muzică uşoară de interferenţă. Cum ? Nu aţi auzit de aşa ceva? Era şi normal să nu fi auzit, că termenul e "cald". Acum l-am preparat. Păi dacă trei fete de cartier la vârsta de 17 ani fiecare, din grupul de renume mondial "Brunety", cântă cu Benone Sinulescu zis Nea Beni, un tinerel de vreo 71 de ani, cum să nu fie o oarecare interferenţă !?
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Nu sunt ţăran sadea dar nici un novice al ogorului. Ca un bun ardelean din tată în fiu, mi-am îngrijit cu sârg palma de pământ moştenită din străbuni. Merg la câmp, merg la biserică, merg şi la cârciumă, nu sunt un vorbăreţ plictisitor dar îmi plac glumele bune. N-am bani să-mi cumpăr un tractor dar mă descurc bine la arat cu cei doi cai şi nevasta din dotare, eventual cu o bucată de slănină, o ceapă şi un sfert de rachiu. La televizor nu mă uit decât la emisiunea "ora satelor" sau cum i-o mai zice acum, difuzată duminica dimineaţa. Chiar acum mă uit "pe sticlă", tolănit pe pat cu un pumn de seminţe de dovleac şi cu un sfert de rachiu la capul patului. Butonez telecomanda. Ce drăcie interesantă şi telecomanda asta! Vreo cinci domni spilcuiţi, cu cravată şi cămaşă albă cu mânecă scurtă, aşezaţi în jurul unei mese ovale pe scaune rustice, într-o curte ţărănească, ornamentată cu coceni de porumb, lobeniţe, antene parabolice ,laptop-uri şi pahare cu cola, ţin lecţia de agricultură la nişte ţărani d'ăştia ca mine, cu doi cai şi o nevastă că cei dotaţi cu utilaje "super cool", de ultimă generaţie, sunt pe la congrese şi comunicări ştiinţifice prin "olande" în care brânza dă pe dinafară. Nici nu începe bine emisiunea că un "specialist din teritoriu" intervine telefonic: "Bună ziua dumneavoastră, bună ziua invitaţiilor dumneavoastră, bună ziua telespectatorilor dumneavoastră... !" I se răspunde respectuos la salut, din studio, de către fiecare invitat în parte iar pe mine mă mustră conştiinţa că, aşa cum mă ştiu, un bun ardelean, nu pot să răspund la salut şi să-i dau bineţe.
- Detalii
- Scris de: Maria Giurgiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Anca intră în bucătăria restaurantului, unde tatăl său pregătea platourile cu salată din fructe de mare, pentru oaspeții de la petrecerea de pe terasă. În colțul din spate al bucătăriei mama sa spăla vasele, alături de o altă angajată a restaurantului, o albaneză, pe nume Ivana. Se apropie de tatăl său făcându-i semn discret că trebuie să-i vorbească. Ștefan Teodoroiu ridică ochii o clipă și văzând în frumoșii ochi verzi ai fiicei sale umbre de neliniște și teamă, întrebă îngrijorat:
- Ancuța, ce se întâmplă? Ai probleme afară cu stricații ăia?
- Nu tati! Acolo se întâmplă ceva oribil, o adevărată crimă pe care eu vreau neapărat să o împiedic, dacă nu o fi deja prea târziu. Las-o puțin pe mama în locul tău și vino cu mine imediat, însă trebuie să o faci, fără să observe cineva unde mergem. Mai ales invitații de afară, nu trebuie să te vadă. Pe hol, îți explic ce se întâmplă.
Anca vorbea cu voce scăzută, era foarte palidă și încordată și făcea eforturi vizibile să nu-și piardă controlul de sine. Fata era destul de speriată și impresionată de scena la care fusese martoră.
- Vin acu’ Anca, liniștește-te!
El se întoarce spre soția sa și-i spune:
- Nina! lasă vasele alea și vino aici un moment, să termini platourile în locul meu, că am ceva urgent de rezolvat!(Între ei vorbeau românește și nu puteau fi înțeleși de ceilalți, nefiind alți români prin preajmă.)
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Când mă enervez, merg la pescuit. Când merg la pescuit, mă enervez. Când vin de la pescuit, mă enervez. Când nu merg la pescuit, mă enervez. Când nu vin de la pescuit, mă enervez. Când mă enervez, mă enervez. Când nu mă enervez, mă enervez. Eu merg la pescuit cu trenu şi mă enervez că ajung la gară cu o oră înainte de plecarea trenului şi mă enervez când anunţă la megafon că trenul întârzie o sutădouăzeci de minute dar nu mă enervez când zice că trenul întârzie o sutădouăzeci de minute ci mă enervez atunci când îşi cer scuze şi nu mă enervez că-şi cer ei scuze cât mă enervez că unii călători se simt flataţi de scuzele cheferiştilor de parcă ei, călătorii cu pricina, ar fi nişte personalităţi în faţa cărora tremură cheferiştii dar şi cheferiştii mă enervează că sunt impertinenţi că au salarii nesimţite şi tot mai vor. Că eu dacă vin în ultima clipă şi mă agăţ de ultimu vagon şi vine conductoru mă enervez că eu degeaba îmi cer scuze şi îi spun că am stat în staţia de autobuz (acuma m-am prins de ce-i zice staţie, la staţie, fiindcă stai în ea şi te enervezi) şi n-am avut timp să cumpăr bilete fiindcă la ghişeul CFR era o cheferistă grasă dar nu mă enerva că era grasă cheferista cât mă enerva că se mişca încet şi mai avea şi nişte degete boante, uf ce mă enervează degetele boante, că apăsa tot câte două taste o dată şi apărea error pe monitor (scuzaţi rima!) şi trebuia să stai câte un sfert de ceas până ieşea biletul.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
...Pe măsură ce înaintez în vârstă constat, în modul cel mai firesc, faptul că majoritatea pieselor componente pe care le am în dotare, încep să se defecteze şi să nu mai funcţioneze la parametrii proiectaţi. În clipa asta ştiu la ce vă fuge gândul, dar nu-i vorba numai de aia. Aia, oricum îşi mai aminteşte câteodată (rar) şi dă semne de viaţă. Are memorie. Doar „placa de bază” de la ultimul etaj nu prea mai are memorie. Sunt unii oameni care genetic deţin memorie de elefant. Alţii se bazează pe logică, având sinapsele încinse şi care nu pot sta nici o fracţiune de secundă fără să gândească. Alţii invers. De exemplu, am un cumnat extrem de harnic şi cu o memorie de invidiat. Cu sinapsele stă mai rău. Are doar câţiva neuroni şi nici ăia nu se prea leagă între ei. Merge băiatul la săpat de porumb, singur pe tot hotarul şi sapă de dimineaţa până seara. A fost bine instruit de părinţi, încă din copilărie, că dacă mergi la săpat de porumb, trebuie să sapi porumbul, zi lumină. Odată l-am întrebat la ce se gândeşte cât e ziua de lungă şi în ritm de metronom dă cu sapa singur, singurel. A fost foarte contrariat şi l-a surprins întrebarea. Mi-a răspuns puţin ofuscat, citez: „La ce să mă gândesc? Nu mă gândesc la nimic, eu merg la săpat ca să sap nu să gândesc!” Încheiat citatul. Cred că în ceea ce-l priveşte, avea dreptate. Sunt unii oameni care în viaţă au o singură lume. Lumea în care trăiesc şi în care trebuie să facă ceea ce toţi fac. Nebunii trăiesc în două lumi paralele.