După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Marius Iulian Zinca
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
1
Nu. Sunt clipe întregi de când rod un pix cu degetele să se curgă cuvinte sau măcar umbre lichide pe hârtie şi nu vor.
Le e frică când se privesc în urmă de timp. Le e teamă. Doar cele nescrise nu sunt baliverne. Dar, oare, eu, o să le aud când mă tac? N-am învăţat, deajuns, tăcerea să o înţeleg.
Îmi spuneai, în cuvintele ei, să zbor, îţi aminteşti?
Uitasei că eu n-am aripi sau, poate, cum spunea Nichita: „oamenii sunt îngeri cu aripi pe dinăuntru”. Nu mi le-am aflat.
Am ajuns la o poartă cu lacătele închise pe dinlăuntru. Nu ştiu ce era dincolo. Am plecat. Am plecat la ţara mea, ţara mea de dincolo de munte cu cerul deasupra şi izvorul dedesupt, în cascade.
Am fotografiat paşii să mă găsesc. Nu m-am aflat nicăieri.
Era tulbure zarea...
- Detalii
- Scris de: Olga Miron
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Capitolul 10
Tessa simţea că o lasă piciorele. În faţa ei era Laur. Ea i-a văzut corpul mort. Laur este mort! L-a plâns şi s-a jurat să îl răzbune. Cum este posibil ca el să fie în viaţă? Oare visează? Şi dacă e în viaţă, de ce nu a căutat-o până acum? Dar ce caută aici? Ce rol are el în toată această ecuaţie? Cum de le ajută, când el nu este un vrăjitor? Nu are cum să fie. Dacă ar fi fost, cu siguranţă i-ar fi spus. Pentru el, ea şi-a oprit puterile. Pentru a fi ca el. Normală.
Fără să mai stea prea mult să analizeze situaţia sau să găsească răspunsuri, fugi spre el, dorind să-l ia în braţe. Dumnezeule, Laur este viu şi este exact în faţa ei. Se pare că viaţa nu este chiar atât de nemiloasă. Se pare că minunile există, iar de acum va crede şi în acest loc magic şi în Moş Crăciun și în tot ce este nevoie. Toată un zâmbet, aceasta se apropia din ce în ce mai tare de el, iar în momentul în care a ajuns lângă el, l-a luat în braţe, simțindu-și palmele transpirate de emoţie. Era incredibil ce i se întâmpla, dar nu a apucat să se bucure prea mult pentru că, spre uimirea ei, Laur a împins-o.
̶ Ai rămas la fel de jalnică?
̶ Poftim? întrebă fata nelămurită, nefiind sigură de ceea ce a auzit.
În acel moment, Izza ţipă o înjurătură şi, într-o fracţiune de secundă, se postă între cei doi, ca un paravan pentru Tessa, ca un scut de protecţie. Un scut uman.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
...Anii de liceu au trecut fără evenimente deosebite, am fost un elev între notele 7 şi 8, dar excesiv de emotiv ceea ce mi-a atras multe necazuri iar la asta semăn cu tata. Şi nu numai la asta. M-am maturizat foarte târziu, pe la 21 de ani, după ce m-a „călit” armata. În liceu am avut o singură corigenţă, la chimie, dar cu scopuri strategice puse la cale de profesorul Popa, un om la peste o sută kile, vânător şi amic al tatălui meu care, pădurar fiind, îl mai îndruma prin păduri, la vânătoare. Aveam o prietenă în sat cu care mă întâlneam foarte des, dar veche suferindă de TBC şi părinţii mei se temeau la ideea că mă pot îmbolnăvi şi eu. Tata i-a povestit asta profesorului de chimie, la o partidă de vânătoare şi ăsta a găsit cea mai tâmpită metodă de a mă pune cu burta pe carte şi a-mi rări întâlnirile cu fata. M-a lăsat corigent. Eram în clasa a unsprezecea. E drept întâlnirile „amoroase” au fost mai rare, am învăţat chimie şi la bacalaureat am luat nota 9. În rest, nimic deosebit pe plan de învăţătură. Ca parte bună a lucrurilor, am avut un profesor de matematică şi în acelaşi timp, diriginte, de la care am învăţat şi carte, dar şi cum să ne comportăm în societate. Orele lui de diriginţie erau o plăcere.
În fiecare vacanţă de vară profesorul-diriginte, Gheoerghe Lazea, organiza câte o excursie de două săptămâni, prin ţară. Aici intervenea partea sensibilă la mine, ca şi la alţi copii cu părinţi săraci, mai exact, problema banilor. Tata, deşi pădurar, fricos cum era, nu avea curaj să vândă lemne clandestin iar oamenii cu care mergea la pădure îl „omeneau” cu rachiu pănă venea acasă pe trei cărări.
- Detalii
- Scris de: Cornel Simighian
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Ei, de mult, de mult, tare de mult, da nu când eram chiar mic, mai târziu un pic, (io m-am cam născut mare deja), cam prin anu trei de facultate, (ce facultate! ce fete, ce Iași!) era cât pe-aci să rămân cam repetent!
Facultatea era mișto, cam stranie, fo trei ani ca la Politehnică, inginerie grea frate, mate, rezitența materialelor, fizici, chimii, da dupe aia, cam ca la Medicină, memorie cât cuprinde, de mamut cu cocoașă gheboasă, manualitate, tăvi cu pietroaie și fosile de nerecunoscut. Noi aveam, după Mediciniști, cele mai multe ore, fo 40, ei fo 42, pe săptămână, iar boierii de la Drept, decât 12! da bibliografie, de cetit adecă am spune, câte un raft! Dacă n-aveai mansarda de acasă, erai terminat, nu mai pupai procuror, jude, ori măcar milițian cu studii.
Revenind, nu că nu prea mai mergeam la cursuri, (că nu mai stăteam la căminele din Pușkin, era naseul cu o enclavă de cămin fleașcă de testoteron prea aproape de Universitate, de Pușkin, de Codrescu și mediciniste, prea multe fete, prea multe griji și dureri testiculare, la Balenă), așa că eram deja maziliți în Târgușor. Ei, și prin anu trei, ziceam, ca de nicăieri, ne apucăm serios de bridge, adică învățat ca lumea, cu manual, cu cărți, cu toate alea alea, sașe inși în cameră, trei echipe, cu levate și furcheturi cât cuprinde noaptea, că ziua aveam alte obligații, socializări cu fetele, o beută două, un full contact cu arabii, pălmi cu picerele și alte moșmande, din ghemuit în depărtat.
- Detalii
- Scris de: Radu Ulmeanu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
De câte ori ne întâlneam aveam senzația bizară de-a mă afla în fața unei dihănii greoaie, cu alură de urs. Nu era el foarte zvelt, dar senzația se datora mai degrabă gesturilor, felului molcom de a vorbi și mai ales de-a cumpăni ce urma să spună, nehazardându-se în afirmații sau aprecieri asupra vreunui lucru. Dădea impresia asta chiar prin felul de-a intona cuvintele, cu tărăgănarea ardelenească grație căreia noi ardelenii suntem catalogați că am fi mai înceți la minte. Tocmai asta a făcut surpriza gestului de a-și contesta președintele de partid, pe „șturlubaticul” Ponta. Care tocmai o numise pe Codruța Kövesi la conducerea DNA, cedând insistențelor lui Băsescu, pe-atunci încă președintele României, ca urmare a celebrului pact de coabitare între cei doi.
Marcu era senator și de asemenea șeful organizației județene a PSD, aflat pe deplin în grațiile conducerii centrale. Nimic nu lăsa să se întrevadă fronda totală care-a urmat, ținta directă fiind însuși președintele PSD.
Primisem, ca membru, însărcinarea Asociației Luptătorilor în Revoluție să-l contactez, pentru a-l ruga să pună pe tapet în Senat problema revoluționarilor, în pericol de a fi trași pe linie moartă prin invenția lui Ponta, dușmanul lor învederat, ca pui de securist ce era. Era vorba de introducerea în lege a noțiunii de luptători „cu rol determinant” în revoluție.
- Detalii
- Scris de: Alexandru Nelu Huidici
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Ascunse sunt căile Domnului, spune o veche vorbă românescă! Iar unii spun chiar încâlcite... Dar eu unul, cred așa, că ale Domnului căi sunt cele mai drepte și firești. Doar zece porunci și atât. Nu tu constituții, nu tu drept civil sau penal. Nu! Zece porunci. Atât. Încâlcite sunt căile minții noastre pervertite, care alătură prin simpatie căile nervoase simple producând scurtcircuite, obligând apoi întregul sistem nervos să se adapteze la situații necunoscute, creând astfel noi și noi conexiuni, disensiuni, empatii simpatice sau parasimpatice, chiasme, transformând simplul în complex, concretul în bizar. Apoi, întreaga noastră ființă își înscrie în codul genetic tot acest amalgam, pentru a recunoaște în următoarele generații situațiile vechi de transgresare a normalului. Astfel transmitem urmașilor noștri fenotipuri, abilități, talente... dar și păcate(!). Mă gândesc ironic: poate în următoarele generații, femeile se vor naște cu buze imense, pentru a nu se mai injecta cu toxină botulinică. Iar prin asta am spus tot. Ori ce toxină e toxină și atât. Dacă o dorești cu adevărat, o vei avea! Acum îmi amintesc de un coleg, care într-o discuție cu un altul despre astfel de frumuseți artificiale, a exclamat:
- Cine mă! Buzatele alea?...
Am fost amuzat de percepția penibilului unor astfel de practici.
Uite(!), aste gânduri mă stăpâneau pe mine, petrecând un cortegiu funerar...
- Detalii
- Scris de: Olga Menai
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
M-am născut cu malformația buză de iepure în anul 1990, când medicina nu oferea atât de multe răspunsuri ca astăzi, motiv pentru care, a fost un șoc pentru părinții mei. Ca să spun drept, nu știu exact cât de mare a fost șocul, pentru că nu știu cum arătam. Nu am fotografii cu mine de când eram mică, dar astăzi există internetul pentru toți și toată lumea poate vedea cum arată un copil născut cu această malformație. Eu am doar o filmare de la o nuntă. Spuneam o poezie. Da, spuneam o poezie la o nuntă, așa, să fiu filmată, dar asta bineînțeles, când aveam deja câțiva ani. Aceea este cea mai veche amintire cu mine. Pozele sunt de mai târziu.
Sunt puține lucruri pe care le știu cu exactitate despre mine din acea perioadă, pentru că părinții mei nu prea au discutat cu mine despre asta. Îi înțeleg și înțeleg de ce au schimbat mereu subiectul atunci când le puneam întrebări. Îmi imaginez cât de dureros a fost pentru ei. Ce știu, știu mai mult de la neamuri, care nu s-au ferit să îmi povestească despre cât de uimiți au fost să mă vadă, sau cât de milă le-a fost de mine.
̶ Țin minte că părinții mi-au spus dinainte să merg să te văd. Mi-au spus că ai ceva la buziță și să nu mă uit ca țăranca, ca să nu se simtă prost părinții tăi, dar oricum, țin minte că mama ta plângea, mi-a spus Alina, atunci când am întrebat-o cum arătam când eram un bebeluș.
̶ Ei și? Cum arătam? am întrebat eu iar, privind-o în ochi.
- Detalii
- Scris de: Flora Mărgărit Stănescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
La intrarea unui cătun... măcar de ar fi fost numai unul, m-a uimit iarba verde și deasă precum o perie de pe ulița principală. Dintr-un gard în celălalt un covor de iarbă verde și crudă. Inițial nu am înțeles cum era posibil, să nu fie nici o urmă de pași. Case erau pe ambele părți ale uliței dar, nici țipenie de om, de animal, nimeni.
Privind mai atentă casele am realizat că erau nelocuite de mult timp. Unele ajunseseră într-o așa stare de degradare că abia se mai țineau să nu cadă.
O jalnică imagine a ceea ce fusese sătucul cândva. Fațada unei case care fusese văruită în alb și ferestrele cu albastru, semăna teribil cu ploapa unui ochi gata să se închidă pentru veșnicie și cu fațada brăzdată de riduri adânci ca ale fostei stăpâne care se mutase de mult la ceruri. Nu mai erau stoguri de nutreț pentru animale nici lemne pentru iarnă. N-am vrut să stric armonia statornicită de natură, nu am vrut să calc iarba verde și deasă, de aceea când am auzit un clopot care bătea în dungă, m-am îndreptat către bisericuța de la marginea satului care se afla pe o mică ridicătură de pământ.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
...În anul 1970 când am terminat liceul, fraţii noştri sovietici plictisiţi, sătui de votcă şi kazacioc, s-au hotărât să dea o fugă până la Praga să-i întrebe de sănătate pe cehoslovaci, care călcaseră puţin strâmb şi ca atare, rusnacii au intrat noaptea cu tancurile, fără să dea vreo veste. Au luat cu ei nişte polonezi, unguri, albanezi, bulgari şi vreo doi „redegişti” Singurul care s-a pus cu curul în uşă a fost Ceauşescu şi atunci, în momentele fierbinţi, nici nu a realizat ce pas mare a făcut în drumul lui spre graţia americană şi mai ales spre clauza naţiunii celei mai favorizate. Ruşii, cu un sistem de contrainformaţii şi spionaj bine pus la punct, ştiau ce-i poate pielea lui Nea Nicu şi au intuit că dacă îl calcă, nebunu’ începe războiul. Aşa că l-au lăsat în demenţa lui, urmând ca în anul 1989 să-i pregătească „culcuşul”. Totuşi, nea Nicu şi-a concentrat toate forţele pe malul Prutului iar gurile slobode şi colportorii au dus zvonul că mai multe tancuri sovietice, trecând graniţa spre România, ar fi fost topite de nişte arme fantasmagorice cu laser, ceea ce mi se pare exagerat. Oricum, după acele evenimente, efectivele militare s-au dublat iar recruţii nu scăpau de încorporare nici dacă aveau doar o mână sau un picior. Eu păream relativ întreg, doar la greutate eram mult sub şi ca atare m-au săltat, dar am apucat să dau un examen la facultate. Despre armată vă voi povesti mai încolo. Bacalaureatul l-am luat fără probleme, am fost o generaţie de excepţie, toţi au reuşit la bacalaureat din prima şi marea majoritate a intrat la facultate atunci sau în anii următori.
- Detalii
- Scris de: Nae BUNDURI
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
...Liceul l-am făcut la Rupea, cel mai apropiat orăşel de comuna mea, dar era unul dintre cele mai bune din judeţ. Printre colegi era şi un anume G.B. Cu 3 ani mai mare ca mine, fiul brigadierului silvic, şefului tatălui meu. Se ştia că acest G,B. nu se prea omoară cu învăţătura, dar era din „familie bună”. Rudele din partea mamei lui au fost cândva proprietarii celui mai mare restaurant din Braşov iar în anul 1948 la naţionalizare au cedat totul de bună voie, au trecut de partea comuniştilor şi astfel, unii descendenţi au ocupat funcţii importante. Adevărul e că erau harnici şi foarte buni gospodari. Acest G.B., un băiat chipeş după care întorceau capul toate fetele, era de o răutate ieşită din comun. Când eram mai mici, eu de 12 ani şi el de 15, părinţii noştri ne duceau cu ei în pădure când mergeau la marcat de lemne. Ei marcau şi noi alergam şi ne urcam în copaci. Uneori, G.B. mă supunea unor teste usturătoare. Îşi făcea o nuia lungă de trei metri şi îmi dadea la picioare. Condiţia ca să n-o încasez era să sar în sus când nuiaua vâjâia pe la ţurloaiele mele, dar avea el grijă să mărească ritmul, să nu-mi iasă pasul şi să-mi lase nişte urme sub genunchi. Cu toate astea, îmi plăcea să fiu în preajma lui deoarece îmi inspira siguranţă în orice situaţie şi mai ales în conflictele cu alţi copii. După terminarea liceului, tot datorită unor cunoştinţe, a intrat la o şcoală postliceală cu specific sanitar, dar la puţină vreme după ce s-a angajat la un spital, l-a bătut chiar acolo în spital pe un alt asistent medical şi a fost dat afară.